Planul de ocupare a Basarabiei de către U.R.S.S. mai avea de aşteptat încă 16 ani.
- 1938 (iunie): Ministrul sovietic al afacerilor externe a înştiinţat legaţia României la Moscova că nu va mai accepta note diplomatice româneşti în care, vorbindu-se de Basarabia, se va folosi expresia „teritoriu românesc", de asemenea, nu va mai accepta nici expresia „malul românesc al Nistrului", nici pe cea de „frontieră" şi nici măcar „frontierele României Mari" (cf. Alex. Cretzianu, Nation Roumane, Paris, 1 iunie 1954).
- 1939 (23 august): Pactul germano-rus (Ribentropp-Molotov) prin care se hotărăşte că Basarabia intră în sfera exclusivă a U.R.S.S..
- 1940: În 20 martie, discursul lui Molotov care lasă să se întrevadă o viitoare agresiune asupra României şi se afirmă că U.R.S.S. n-a renunţat la Basarabia, dar n-a voit să recurgă la război pentru a o avea.
În 10 aprilie, Molotov convoacă pe ministrul României la orele 22.30 şi îi vorbeşte de o serie de incidente de frontieră (care, aşa cum s-a dovedit mai târziu, erau imaginare). El îi spune că „incidentele depăşesc orice limită", iar „guvernul sovietic nu va tolera repetarea unor asemenea cazuri".
- 26 iunie 1940: Ultimatumul sovietic cerând cedarea imediată a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord:
- „Guvernul sovietic apreciază că restituirea Basarabiei către U.R.S.S. implică în mod organic cedarea unei părţi din Bucovina, a cărei populaţie, în marea sa majoritate, are legături istorice şi de limbă cu Ucraina sovietică. Această cedare a Bucovinei de Nord ar fi cu atât mai echitabilă cu cât ar constitui pentru U.R.S.S. o reparaţie a pagubelor pe care i le-a provocat, ca şi populaţiei Basarabiei, dominaţia românească de 22 de ani asupra acestei provincii.
- Guvernul sovietic propune deci guvernului regal al României:
- Să restituie Basarabia U.R.S.S.-ului;
- Să-i cedeze partea nordică a Bucovinei, cf. delimitărilor indicate pe harta alăturată.
- Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va accepta aceste propuneri şi va face astfel posibilă o soluţie paşnică a îndelungatului conflict ruso-român. - Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul guvernului regal român în ziua de 27 curent".[1]
Guvernul român trebuia să se resemneze dacă voia să evite ocuparea ţării întregi şi izbucnirea unui nou conflict generalizat în această parte a Europei. Niciodată atitudinea Rusiei nu a fost mai cinică. Ea nu a ezitat de această dată să pretindă un teritoriu care nu a fost nici măcar o zi al ei: Bucovina. Atâta cinism şi atâta violenţă stârnesc revoltă. Trimiţând un ultimatum atât de brutal, eludând orice tentativă de negociere, ruşii au refuzat să-şi ia cel mai mic angajament cum ar fi să nu recurgă la forţă, în cazul acceptării condiţiilor impuse. Guvernul român acceptă ultimatumul şi trupele ruse ocupă imediat teritoriul cedat, în care urmează o prigoană a liderilor naţionali români, cei mai mulţi fiind arestaţi, deportaţi, ucişi.
- 28 iunie 1940: Acceptarea ultimatumului rămâne un fapt discutabil şi astăzi. Dincolo de amărăciunea din sufletul românesc, de dorinţa militarilor de a se bate pentru pământul strămoşesc, de a salva onoarea naţională, hotărârea guvernanţilor de a ceda fără luptă o parte a teritoriului strămoşesc, este interpretată ca un gest de laşitate publică care impietează onoarea şi demnitatea naţională, cu urmări nefaste şi în perioada actuală. (Poate că situaţia Poloniei, cotropită, împărţită, cu armata decimată a constituit un argument în decizia de acceptare a ultimatumului sovietic.)
Iată ce scria Nicolae Iorga în 1940: „Acei care caută să confunde administraţia română la o epocă încă tulbure pentru toate ţările, cu drepturile naţiunii române în Basarabia, se înşeală sau caută să se înşele. Drepturile naţiunilor sunt imprescriptibile şi nu depind de valoarea unei generaţii. Nemulţumirile generale pentru fiecare schimbare de situaţii, fatalităţile care se leagă epocii de după război, la toate ţările care au participat la marele conflict, nu pot fi argumente împotriva unui act de o legitimitate atât de absolută, ca acela al alipirii Basarabiei la Regatul Român. Dacă ţăranii basarabeni, care formează enorma majoritate a populaţiei – şi în această enormă majoritate, Românii domină – pot prezenta plângeri împotriva cutărui sau cutărui funcţionar, care, foarte adesea, emană din mediul social basarabean însuşi, nu pot uita că propietatea de pământ pe care ei o smulseseră prin mişcări revoluţionare în 1917, a fost transformată de Parlamentul român din 1920 într-o situaţie de drept, că prin acest fapt, fiind stăpâni ai pământului, ei devin stăpâni ai vieţii politice şi că, nu administraţia din Bucureşti va acţiona în Basarabia, ci administraţia acestei clase ţărăneşti basarabene însăşi, îşi va da osteneala pentru a-şi satisface propriile interese, servind în acelaşi timp, interesele superioare ale patriei comune. Cât despre celelalte naţionalităţi, Statul Român unit le asigură şcoli aparţinându-le la propriu; reprezentate în Parlamentul Român, ele au avut mijlocul de a-şi prezenta plângerile şi aspiraţiile. Pe când în Alsacia, ocupanţii germani au fost constrânşi să părăsească ţara, afară de cei care se căsătoriseră acolo, capitala Basarabiei era plină de Ruşii emigraţi, pe care actul din 1917 i-a găsit în ţară, dar şi de o imensă mulţime de străini alungaţi din provinciile ruseşti de către tulburările revoluţiei şi care datoresc salvarea propriei lor existenţe, adăpostului oferit de România.
Ziarele ruseşti apăreau liber la Chişinău şi numărul lor întrec pe ale jurnalelor româneşti; literatura rusă găsise în Basarabia debuşeu ca şi înainte; nu se înţelegea să fie forţată conştiinţa nimănui şi se spera că va veni timpul când fiecare naţiune îşi va recâştiga patria. Atunci Românii, vechii locuitori ai Basarabiei, ar fi fost singuri să dispună de soarta lor. Iată ce a găsit în Basarabia invazia sovietică. Pentru romţni, un teritoriu de istorie naţională şi de stat naţional. Oaspeţilor, care au intenţia să rămână într-o ţară pe care o consideră ca a lor, nici opinia publică, nici clasa politică, nu au să le ceară altceva decât respectul datorat unei ţări ospitaliere şi, pe cât posibil sentimentelor naturale faţă de cei care, după ce au suferit sub jugul străin, nu înţeleg, din partea lor, să impună un altul, foştilor stăpân despuiaţi de o putere uzurpată."
Ruşii s-au dovedit la fel de agresivi în Basarabia, ca şi în Bucovina. La 29 iunie, au dezarmat un batalion românesc în gara Bălţi. Au desantat trupe, în zone a căror ocupaţie nu era prevăzută decât pentru 2 iulie. Au împiedicat îmbarcarea trupelor române în portul Reni. Ofiţeri români au fost degradaţi, molestaţi şi trimişi la Chişinău. Ruşii erau stăpânii Basarabiei şi Bucovinei, însă au ajuns la acest rezultat doar prin forţa armelor. Oricare ar fi argumentele viclene pe care le invocă, istoria nu le dă nici un drept asupra acestor provincii. Se confirmă, încă odată că argumentul săracului este istoria, argumentul bogatului este forţa (brută) a armelor(sau a banului, astăzi).
- August 1940: URSS mobilizează demonstrativ trupe la hotarul cu România, înaintea dictatului de la Viena.
- Septembrie 1940: Dictatul de la Viena. „În urma arbitrajului-dictat de la Viena s-au desprins din trupul Transilvaniei 52 243 kmp, cu o populaţie românească de 1 304 894 suflete (50,1% din total), faţă de numai 480 000 unguri şi tot atâţia secui (total 968 372). După statistica ungurească din toamna anului 1940, citată de domnul Sabin Manuilă (Universul, 1 ian. 1941) românii reprezentau 48,7% din numărul total al locuitorilor Transivaniei cedate. Opt judeţe, din cele 23 câte număra Transilvania, au fost înstrăinate în întregimea lor (Ciuc, Maramureş, Năsăud, Odorhei, Satu Mare, Sălaj, Someş şi Trei Scaune). Alte trei judeţe (Bihor, Cluj şi Mureş) au fost spintecate în două, creându-se hotar artificial în inima însăşi a românismului ardelean. Dacă se exclude enclava secuiască, românii formează în teritoriul cedat Ungariei, în districtele Maramureş, Satu Mare, Sălaj, Cluj, Someş şi Năsăud un procent care atinge până la 70% din întreaga populaţie cedată".[2]
- 22 iunie 1941: Trupele române sub comanda generalului Antonescu trec Prutul pentru eliberarea ţinuturilor româneşti. A fost sclipirea de demnitate naţională, a fost începutul Războiului pentru Apărarea Fiinţei Naţionale (care se continuă sub alte forme, şi în ziua de azi). A fost o reacţie justă, normală şi firească la brutalitate şi agresiune. „Dreptul la respect. Un stat, ca persoană internaţională, se bucură în aceeaşi măsură ca o persoană particulară, de dreptul de a fi respectat din punct de vedere moral. Orice atingere a onoarei sale cere o reparaţie. Un stat care nu poate să-şi apere onoarea, pierde dreptul la respect şi la independenţă, căci una nu poate exista fără cealaltă."[3] Fără comentarii.
- 1944: Reocuparea Basarabiei de către URSS.
- 1949: Autorităţile sovietice procedează la masive deportări în Siberia ale românilor basarabeni.
- 1957-1958: Perioada întoarcerii multor deportaţi din Siberia înapoi în Basarabia.
- 1968: Manifestaţia de solidaritate a Românilor cu Cehoslovacia, ocupată de trupele sovietice, se răsfrânge negativ asupra românilor basarabeni, care sunt supuşi unor interdicţii naţionale apăsătoare.
- 1972: Are loc o nouă serie de arestări şi deportări în Siberia, cu scopul lichidării oricărei forme de independenţă în gândire şi acţiune naţională.
- 1987: Moldova este singura republică din URSS, care a folosit îndemnul la „reconstrucţie" formulat de Mihail Gorbaciov la Congresul Scriitorilor din Uniunea Sovietică, prin transformarea unei conferinţe obişnuite în Congres al Scriitorilor, în timpul căruia se fac propuneri de reformare a întregii vieţi a Uniunii Scriitorilor. Cu această ocazie apar: Cenaclul tinerilor „Alexandru Mateevici" şi organizaţia Frontul Popular din Moldova, care încep seria de revendicări culturale şi naţionale.
- 1987-1989: Se desfăşoară mitinguri neautorizate ale Frontului Popular din Moldova şi ale Cenaclului tinerilor „Alexandru Mateevici" prin care se cer conducerii de partid şi de stat a Moldovei sovietice, reforme sociale şi culturale în sens naţional, în spiritul „perestroikăi".
- 26 iunie 1989: În prezenţa a peste 50 000 de oameni, are loc primul miting autorizat al Frontului Popular din Moldova. Activitatea se desfăşoară în Piaţa Mare a oraşului Chişinău, ocazie cu care este denunţat tratatul Ribentropp-Molotov, iar intrarea trupelor „eliberatoare" sovietice din 28 iunie 1940, este privită ca ocupaţie.
Se arborează pentru prima dată tricolorul şi alte însemne româneşti.
- 27 august 1989: Are loc Marea Adunare Naţională din Piaţa Mare a oraşului Chişinău, cu participarea a circa 700 000 oameni, care votează pentru limba română („moldovenească") ca limbă de stat. Acţiunea prefaţează disputele parlamentare furtunoase în care s-a votat limba moldovenească şi grafica latină, ca limbă şi grafie de stat; ca reacţie au loc greve în oraşele rusofone (Tiraspol, Râbniţa etc.)pregătind viitoarele mişcări separatiste ale transnistrenilor şi găgăuzilor.
- 22-31 decembrie 1989: În Moldova sovietică se înfiinţează de către voluntari, diviziile „Ştefan cel Mare" şi „Vlad Ţepeş" cu scopul declarat de a ajuta „revoluţia" română.
- Februarie 1991: La invitaţia preşedintelui României, Ion Iliescu, preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, vizitează România şi vorbeşte în faţa plenului Parlamentului Român. Întâlnirea dintre cei doi preşedinţi a avut loc şi „două steaguri tricolore au fâlfâit alăturate, imagine mult mai grăitoare, decât pare la prima vedere".
- Va urma -
-----------------------------------------
[1] cf. Franco Trandafilo, Bessarabia,Terra di Dolore - Basarabia, ţinut al durerii, Bucureşti, 1941.
[2]cf. Milton G. Lehrer, Ardealul pământ românesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1989.
[3] F. Martens, Traité de Droit International, Traduit du Russe – Tratat de drept internaţional, tradus din rusă, Paris, A. Chevalier-Moresco, 1883, vol. 1, p. 402.