Revista Art-emis
Dramatism şi sacrificiu (2) PDF Imprimare Email
Col. (r) dr. Alexandru Manafu   
Duminică, 09 Iunie 2013 17:19
Col. (r) dr. Alexandru Manafu, art-emis
„Trezeşte-te, ridică-te, sau rămâi pe veci căzut" (John Milton, 1667).

În timpul anilor de ocupaţie rusească, 1806-1812, în Europa se petreceau evenimente grave, fiecare din ele influenţând cabinetele marilor puteri şi schimbând opiniile privind situaţia politică a celor două Principate. Rând pe rând, Alianţa Rusiei cu Anglia împotriva porţii, alianţa secretă a Turciei cu Napoleon, pacea de la Tilsit, întrevederea de la Erfurt, readuceau în discuţie viitorul Valahiei şi Moldovei".
- 1806-1812: Ocupaţia rusă în Principate (Moldova şi Muntenia).
- 1807: Prin tratatul de la Tilsit, Rusia pretinde Basarabia şi are consimţământul lui Napoleon.
- 1809: Imperiul rus proclamă anexarea Principatelor Române.
- 1812: Prin tratatul de pace de la Bucureşti dintre turci şi ruşi, imperiul rus câştigă „Basarabia", Întinzându-şi frontiera de-a lungul Prutului. „Prin tratatul de la 28 mai 1812, Turcia ceda , fără să cunoască măcar limitele exacte, un teritoriu care nu le aparţinea şi care făcea parte dintr-o ţară, a cărei integritate teritorială se angajaseră să o respecte" – arată N. Iorga.
- 1817-1829: Ruşii procedează la colonizarea masivă a Basarabiei.
- 1818: În urma promisiunii ţarului Alexandru I, s-a elaborat un proiect de „Statut al Basarabiei" şi se acordă autonomie provinciei, care trebuia să fie condusă de un Consiliu Superior, concesie valabilă doar pe hârtie, care îşi pierde practic orice sens în - - 1820, odată cu instituirea dreptului de veto. „Călătorii ruşi care cunoşteau deja Basarabia dinainte şi care au revenit aici la sfârşitul anului 1820, afirmă că situaţia populaţiei acestui teritoriu, când era sub administraţie românească, era mai favorabilă decât acum, după cinsprezece ani de administraţie rusească. Se găseau aici într-o regiune barbară în care oamenii, fără a fi vinovaţi de cel mai mic delict, sunt aruncaţi în închisoare, prădaţi, bătuţi şi arşi de vii".[1]
- 1826 (25 septembrie): În acordul încheiat între Rusia şi Turcia la Cetatea Albă (Akkerman) se stipula că: „Suveranitatea României este împărţită între Poartă şi Rusia; domnitorii, aleşi pe şapte ani de către boierii ţării, cu consimţământul Sultanului, nu puteau să fie maziliţi decât cu consimţământul Ţarului".
- 1828: Ţarul Nicolae I desfiinţează autonomia Basarabiei. Ruşii au venit în Principate la 23 aprilie 1828, intrând în aceeaşi zi în Iaşi, înconjoară palatul domnesc, unde îl arestează pe domnitorul Ioniţă Sandu Sturza. „Abandonate, Principatele au fost ocupate fără nici un fel de rezistenţă. Când ruşii au intrat în Brăila, acest oraş nu le-a oferit decât un morman de cenuşă şi câteva turnuri înţepenite. La Isaccea, trupele ruse, sub comanda generalului Rudzevici trec Dunărea şi înaintează spre Tulcea, Hârşova şi Constanţa. O altă unitate rusească a cucerit oraşul Bazargic la 6 iulie 1828. Ultima campanie din 1828 a lăsat ţara pradă a patru flageluri în acelaşi timp: foamea, produsă de imensele rechiziţii ale armatei ruse; ciuma, pe care aceasta o adusese din Turcia; o îngrozitoare epidemie printre animale şi o iarnă grea. Ţăranii erau folosiţi ca vite de povară pentru căratul furajelor şi al muniţiei. Unii trăgeau aceste poveri mai mult de zece mile; alţii, smulşi de la vetrele lor, erau duşi pe câmpiile în flăcări, pustii şi bântuite de ciumă ale Bulgariei, să recolteze grâul părăsit de turci. Boala şi truda decimau acest popor. Fiecare nou război îi istovea sângele."[2]

În ciuda faptului că, pe baza tratatului de la Adrianopole (1829), Principatele au fost atribuite Imperiului Otoman, armatele ruseşti nu le-au părăsit decât după cinci ani şi atunci doar la insistenţele Austriei.
- 1834: Ruşii se retrag din Principate. Sentimentul naţional românesc începe să înmugurească. Apar viitorii fruntaşi de la 1848, apar luări de poziţie împotriva împilării ruseşti, se naşte opoziţia. „Asuprirea românilor de către puternicul lor vecin, care nu avea nici un drep asupra lor, a început să impresioneze lumea occidentală şi trebuie să relevăm aici atitudinea presei străine şi mai ales a celei franceze, care a luat apărarea unui popor latin hotărât să nu capituleze în faţa colosului de la Moscova, cum nu o făcuse nici în faţa sultanului de la Constantinopol. Ţinând seama de înverşunarea opoziţiei româneşti, Rusia a încercat să obţină asentimentul englezilor, pentru anexarea Principatelor".[3]
- 1848: Pentru reprimarea mişcărilor revoluţionare între 15-25 septembrie, trupele ruso-turce au invadat Principatele. Represiunile contra celor bănuiţi că au participat la revoluţie, suferinţele populaţiei din Moldova şi Ţara Românească au fost atât de mari la - 1848 încât făceau doar să consfinţească viziunile clare asupra viitorului ale înaintaşilor. În spatele aşa-ziselor măsuri guvernamentale româneşti se ascundeau şi atunci moscoviţii, adevăraţii stăpâni.
- 1849 (13 aprilie): La Balta Liman se semnează o convenţie între Rusia şi Turcia, prin care se decidea soarta Valahiei şi Moldovei.
În aprilie 1856, trupele ruseşti părăsesc Principatele, dar îşi trimit nota de plată – Ţara Românească avea să plătească 30 milioane de piaştri (peste 11 milioane de franci, la acea vreme), iar Moldova 6,5 milioane (peste 2.444.000 franci).
- 1853 (3 iulie): Ruşii invadează din nou Principatele.
Lumea occidentală înfierează gestul Rusiei. Autoritatea rusă consideră Moldova şi Valahia ca fiind anexate de Rusia, stabilind aici un guvern rus. Era începutul jafului. Interesele generale ale Austriei şi Prusiei nu permiteau încorporarea malurilor Dunării în Imperiul Rus. Şansa Principatelor a fost că, de această dată, pretenţiile ruseşti lezau interesele marilor puteri şi, mai ales, ale Prusiei. Intenţiile celor trei mari puteri - Austria, Franţa şi Anglia - erau abolirea protectoratului rus în ceea ce avusese până atunci în mod exclusiv.
- 1855 (26 martie): La Conferinţa de la Viena, în cursul celei de-a şasea şedinţe, Franţa susţine teza unităţii Principatelor Române.
- 1856 (25 februarie): Se deschide Congresul de la Paris. I se înapoiază Moldovei judeţele de sud ale Basarabiei.
- 1859: La 5 ianuarie, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei; muntenii, la rândul lor, îl proclamă domnitor. Unirea este astfel pecetluită.
Numele iniţial al statului, impus de puterile europene, a fost de „Principatele Unite" apoi, „Principatele Române Unite".
- 1862: Reprezentanţii naţiunii române au pus din nou Europa în faţa faptului împlinit, proclamând, la 24 ianuarie, numele de „România" pentru statul naţional român modern.
1876: Convenţia secretă Austro- Rusă la Budapesta; în caz de împărţire a Imperiului Otoman, se convine ca Austria să ia Bosnia şi Herţegovina, iar Rusia să ia Basarabia meridională.
- 1877 (aprilie): Convenţia ruso-română pentru trecerea trupelor ruse către Dunăre, tranzitarea teritoriului românesc; Rusia garanta „integritatea actuală" a României.
La 11 aprilie, trupele ţarului îşi fac intrarea în România. Marele duce Nicolae, fratele împăratului, lansează un manifest „locuitorilor români", ca şi generalul Luders în 1848 şi generalul Gorceakov în 1853. Deşi, prin acord, ruşii s-au angajat să nu se amestece în treburile interne româneşti şi să respecte integritatea teritorială a ţării, comportamentul lor aminteşte de ocupaţia din vremea Regulamentului Organic. Ruşii doreau ca România să nu intre în război. În convorbirile sale cu principele Carol, împăratul s-a abţinut în privinţa rolului pe care armata română l-ar putea juca în această confruntare armată. Ba, mai mult, Brătianu a primit un refuz categoric din partea lui Gorceakov, cancelarul rus. La 19/31 iulie 1877, marele duce Nicolae cere, printr-o telegramă adresată principelui Carol, sprijinul armatei române: „turcii, aducând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia, demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele. Nicolae".

La 14 august 1877, trupele române trec Dunărea sub comanda principelui Carol şi obţin o victorie decisivă. Obţinând intrarea în război, România a trebuit să renunţe la ceea ce era mai important, să fie recunoscută ca stat beligerant. Cauza politică era prin urmare pierdută. Speranţele celor care credeau că ruşii se vor comporta altfel decât în trecut au fost înşelate. Ca urmare a menţinerii sub ocupaţie a celor trei judeţe din sudul Basarabiei, înapoiate Moldovei în 1856, în ţară s-au organizat mari manifestaţii împotriva Rusiei, iar ministrul afacerilor externe, Mihail Kogalniceanu transmite la St. Petersburg o notă de protest în care sublinia: „Nimeni nu se gândea în România că drept recompensă pentru serviciile sale, pentru eforturile şi vicisitudiniile pe care a trebuit să le suporte, ţara va câştiga ... pierzând o parte din teritoriul său ori ca extinderea sperată pe bună dreptate să se transforme într-o mutilare şi ca răsplata meritată să se prefacă pe nedrept într-un crud sacrificiu."[4]

Vechiul proiect rus de a ajunge la Dunăre nu fusese deci niciodată abandonat. Şi Rusia nu a ezitat nici un moment să înfigă cuţitul pe la spate, găsind un nou pretext pentru a-şi menţine armatele în România. Era vorba de asigurarea căilor de comunicaţie cu noul stat în formare - Bulgaria.
- 1878 (martie): Prin tratatul de la San-Stefano, guvernul român a fost constrâns să cedeze din nou Imperiului Ţarist, sudul Basarabiei (Bugeacul). Iritat de refuzul guvernului român, cancelarul rus ameninţă cu ocuparea României.
- 1878 (iunie): Puterile occidentale au forţat Rusia să participe la o conferinţă la Berlin pentru a discuta condiţiile păcii. Încă odată, politica de forţă practicată de Rusia îşi găseşte recompensa, în ciuda opoziţiei occidentale.Ei şi-au putut permite să facă apel la ajutorul militar al unei ţări şi să nu o recunoască drept aliat. Ei şi-au putut permite, după terminarea războiului să pedepsească fără distincţie pe cei care au luptat contra lor sau alături de ei. Occidentul nu a avut niciodată curajul să spună un NU hotărât. Şi iată de ce, în 1878, România a pierdut pentru a doua oară Basarabia.
- 1917: Proclamarea republicii moldoveneşti democratice şi federative.
- 1918: În ianuarie trupele române intră în Basarabia pentru a asigura paza depozitelor militare şi a asigura ordinea în spatele frontului; sovietele de la Petrograd declară război României, îi arestează diplomaţii şi confiscă Tezaurul naţional român depus la Moscova, în custodie, de statul român.
24 ianuarie, proclamarea independenţei Basarabiei.
27 martie, la Chişinău, Sfatul Ţării votează unirea Basarabiei cu România, rezervându-şi unele drepturi de interes local.
10 decembrie, Sfatul Ţării votează unirea necondiţionată cu România.
- 1920 (28 octombrie): Prin tratatul de la Paris, Franţa, Imperiul britanic, Italia şi Japonia recunosc unirea Basarabiei cu România. Conceput cu un preambul şi nouă articole, tratatul stipula:
- „Imperiul britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele puteri aliate şi România;
- Considerând că, în interesul păcii generale în Europa trebuie să asigurăm încă de acum asupra Basarabiei o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiei şi să garanteze minorităţilor rasiale, religioase, şi lingvistice, protecţia care li se cuvine;
- Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, iostoric şi economic, reunirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;
- Considerând că populaţia Basarabiei şi-a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;
Au hotărât să încheie prezentul tratat:
Art.1. Înaltele părţi contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la vărsare până în punctul în care se întâlneşte cu vechea graniţă".
Pentru prima dată în istoria sa, în ciuda unei noi opoziţii a Rusiei, care nu era deloc dispusă să înapoieze Basarabia, România era, în sfârşit, delimitată de frontierele sale naturale. Ea îşi realiza cea mai scumpă dorinţă, graţie eforturilor şi sacrificiilor armatei sale, înţelepciunii oamenilor politici, dar mai ales, echităţii de care au dat dovadă aliaţii în privinţa sa.
- 1924 (27 martie-2 aprilie): Conferinţa ruso-română la Viena nu ajunge la nici un rezultat, datorită pretenţiilor sovietice asupra Basarabiei. În noiembrie, are loc „revoluţia" de la Tatar-Bunar, pentru „eliberarea Basarabiei şi alipirea ei la U.R.S.S." pe care guvernul român o reprimă. În acelaşi an, se constituie dincolo de Nistru o republică socialistă moldovenească. În august 1924, sub preşedinţia lui V. Kolarev, membru al Comitetului Executiv al Cominternului şi factor decisiv în Federaţia Comunistă Balcanică se pune la punct planul operaţiilor militare împotriva României. România era împărţită de Comintern în cinci zone operaţionale revoluţionare: prima, la Cernăuţi împotriva zonei Iaşului; a doua, Basarabia, cu accent pe localităţile insurecţionale din sud - Tatar-Bunar, Vâlcov, Tusla; a treia, zona Dobrogei cu centrul revoluţionar pe Cadrilater; a patra, Banatul şi Ungaria de răsărit cu centrul la Lugoj, Caransebeş,Simeria; a cincea, Ungaria cu centrul la Cluj, Dej, Oradea. În Dobrogea se miza pe ajutorul Bulgăresc, în apus era vizat cel maghiar, în est se promitea ajutorul Armatei Roşii.
- În 1940, când România a fost sfârtecată, prin dictat hitlerist, forţele de presiune externă veneau din aceleaşi direcţii. În fond, Moscova îşi avea interesele ei precise şi de aceea „revoluţia" a avut loc numai în Basarabia, care era obiectivul rusesc pentru 1924. Ea a început pe 12 septembrie 1924 în judeţul Ismail, la Nicolaevska, lângă Marea Neagră şi a fost uşor reprimată. Lichidată într-un loc, revoluţia comandată a Cominternului a izbucnit în altul: la Tatar-Bunar (judeţul Cetatea Albă) şi împrejurimi, fiind reprimată şi aici de armata română cu care a intrat în conflict. Un document de la Kremla semnat de Stalin pe 24 noiembrie 1924, menţionează că, după eşecurile revoluţiei de la Tatar-Bunar, Stalin optase pentru rezolvarea „chestiunii Basarabiei prin forţa armelor". Soluţia a fost adoptată de Biroul politic şi trecută Statului Major al Armatei Roşii pentru planificarea unei acţiuni militare.[5]
- Va urma -
--------------------------------------------------
[5] Nicolae I. Arnăutu, 12 invazii ruseşti în România, Editura SAECULUM I.O. & VESTALA, Bucureşti, 1996, p. 91.
[6] Memoriile regelui Carol I, 16 ianuarie 1878.
[7] cf. Franco Trandafilo, Bessarabia,Terra di Dolore - Basarabia, ţinut al durerii, Bucureşti, 1941.
[8] cf. Milton G. Lehrer, Ardealul pământ românesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1989.
[9] F. Martens, Traité de Droit International, Traduit du Russe – Tratat de drept internaţional, tradus din rusă, Paris, A. Chevalier-Moresco, 1883, vol. 1, p. 402.
footer