Revista Art-emis
Asasinarea Mare?alului PDF Imprimare Email
Ioan D?nil?   
Joi, 06 Iunie 2013 20:15
Maresal Antonescu - ProcesDupa voin?a falsului „Tribunal al Poporului" din Bucure?ti - asemenea celui al so?ilor Nicolae ?i Elena Ceau?escu -, în conformitate cu litera ?i spiritul sentin?ei dictate la finele „Procesului" Antonescu, din 6-17 mai 1946. A?adar, revenim în urm? cu 67 de ani, la închisoarea Jilava. Sâmbat?, 1 iunie 1946, pu?in dup? ora 18,00: sub gloan?ele unui pluton de execu?ie, format exclusiv din indivizi îmbr?ca?i cu uniforme de gardieni, suprem? ofens? adus? Armatei ??rii, al c?rei ultim Mare?al se afla el însu?i în bataia pu?ca?ilor nenoroci?i selectiona?i pe baz? de „voluntariat", c?deau secera?i, în Valea Piersicilor, Ion Antonescu, Conduc?torul Statului Român ?i premierul perioadei 1940-1944, iar al?turi de el, cei mai apropia?i colaboratori ai s?i: Mihai Antonescu, Gh. Alexianu ?i Constantin Pichi Vasiliu.

Execu?ia, în fapt m?celul, trebuia, în inten?ia organizatorilor, politicieni ?i comuni?ti comploti?ti, români ?i indivizi de aiurea, propov?duitori ai doctrinei interna?ionalismului proletar, cu to?ii afla?i în solda Kremlinului ori în serviciul comandat al Marilor Puteri înving?toare în R?zboiul Mondial din 1939-1945, s? ramân? pentru cât mai mult timp posibil înv?luit? în mister. Nu avea s? fie a?a! Nu a fost posibil s? fie astfel! Martorii asasinatului de la 1 iunie 1946 au fost cei dintâi care au rupt valul t?cerii. Operatorul Ovidiu Gologan, pe lâng? faptul c? - al?turi, dar separat de „omologul" s?u desemnat de puterea ocupant?, U.R.S.S. - ne-a l?sat pelicula nemuritoare surprinzând principalele momente ale crimei, s-a aflat între cei care au relatat în detaliu faptele. Pe de alta parte, persoane anume desemnate au consemnat, în sinteze ?i procese-verbale, cele petrecute. Documentele respective, p?strate zeci de ani sub ?apte lacate, au ajuns, dup? deschiderea arhivelor, începând cu 1989 ?i în anii ce au urmat, la dispozi?ia istoricilor ?i, în consecin??, la cuno?tin?a cititorilor. Tot a?a cum se afl? la dispozi?ia istoricilor ?i aceast? coresponden?? transmis?, în seara m?celului, din Bucure?ti - via Londra - pentru celebrul cotidian „The New York Times" de c?tre corespondentul local (L. P. Nasta):
„Executia lui Antonescu. La executie au participat 2 procurori generali, Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, avoca?ii aresta?ilor, un fotograf ?i un operator cinematografic. Coresponden?ii nu au fost admi?i s? participe. Aresta?ii erau calmi. Ei au refuzat s? fie lega?i la stâlpi ?i la ochi, cu excep?ia lui Pichi Vasiliu. La ora 18 ?i 3 minute, plutonul de execu?ie a tras prima salv? cu arme automate. Ei n-au murit imediat, în afara de Mihai Antonescu. Ceilal?i trei au fost omorâti dupa 3 minute prin focuri de pistol. Cu toate astea, Pichi Vasiliu n-a murit si a spus: «Nu sînt mort. Împuscati-ma». Cadavrele au fost duse la crematoriu".[1] Este inutil s? subliniem c?, excep?ie f?când presa de inspira?ie moscovit? ?i internationalist?, unele grupuri interne ?i o band? de scelera?i, care se „remarcasera" organizând penibilul „Proces al marii tr?d?ri na?ionale", Poporul Român, cercurile democratice, for?ele armatei na?ionale, prestigioase personalit??i, române ?i str?ine, au blamat m?celul, cel dintîi, în ordinea strict cronologica, în cortegiul crimelor Holocaustului Ro?u, respingând din prima clipa fapta abominabil? a nevolnicilor „înving?tori" ai momentului. În fond, din rândurile nemul?umi?ilor ?i protestatarilor s-au impus cei dintâi partizni ai posterit??ii Mare?alului Antonescu.[2]

Aflat departe de ?ara, în Elve?ia, celebrul diplomat Grigore Gafencu a consemnat imediat, deci chiar în seara de 1 iunie 1946, în amplul sau Jurnal: „Radio Bucure?ti anun?? c? azi, la orele ?ase seara, Mare?alul Antonescu, Ic? Antonescu ?i al?i patru demnitari - în fapt doi - au fost «executa?i». Gra?ia regal? nu a intervenit. Ru?ii au cerut moartea lor. S? nu fie cumva semnalul unei cumplite dezl?n?uiri de patimi sângeroase. P?catele Mare?alului au fost oarecum sp?late prin abuzurile regimului de azi ?i prin primejdia de moarte pe care sovieticii o ?in întins? asupra ??rii. Întîmpl?rile care au urmat pr?bu?irii sale au asternut uitarea peste campania nenorocit? pe care el a purtat-o în Rusia, ca ?i peste oarba înver?unare cu care s-a aruncat în bra?ele lui Hitler. Ieri, înc? vinovat, mare?alul cade ca un martir al cauzei române?ti; pentru c? România nu mai cunoa?te decât o singur? amenin?are - Rusia, în jurul lui se va na?te o legend? care va îndulci judecata istoriei. Moartea ce i se trage din mânia imperiului vecin îl apropie de sufletul unui popor care se simte, în întregime, amenin?at de aceast? împar??ie".

La numai trei ani dup? m?celul din Valea Piersicilor, ziaristul american Reuben H. Markham retinea, la rându-i, în amintirile sale, ap?rute în original în SUA, faptul c?, în cursul „procesului", „Antonescu a avut o conduit? plina de calm ?i demnitate. El a înfruntat Rusia ?i de aceasta dat?, refuzând s?-?i ceara scuze pentru faptul de a o fi atacat. A repetat chiar c? a luptat pentru a învinge. Mul?i români au v?zut în atitudinea sa un simbol al respectului de sine ca na?iune ?i i-au fost recunosc?tori pentru c? le-a oferit acest simbol. Nu l-au putut ajuta cu nimic, dar au jubilat v?zând ca un român, de?i cu funia ruseasca deasupra capului, st?tea demn ?i îi înfrunta cu calm pe bol?evici. O t?cere grea s-a l?sat peste inimile românilor, când acesta a fost condus în celula condamna?ilor la moarte, ?i ea s-a transformat în consternare când s-au raspândit, peste tot în ?ara, vesti despre felul în care a fost executat. El a dorit, fire?te, s? fie executat nu prin spânzur?toare, ci prin împu?care, a?a cum e practica în cazul ofi?erilor, pretutindeni ?i dintotdeauna. ?i a murit dup? cum i-a fost dorin?a, cu fa?a la plutonul de execu?ie, refuzînd s? fie legat la ochi. Mare?alul însusi a dat plutonului de execu?ie comanda «Foc», dovedindu-se mai st?pân pe sine decât ei.

Ani de zile, Antonescu fusese apreciat drept cel mai remarcabil militar al ??rii. Avea o expresie sever?, o privire scrut?toare ?i reputa?ia de a fi plin de voin??, dur, aspru. Când tinerii solda?i gardieni, care se aflau la mic? distan?? în fa?a sa, cu degetul pe tragaciul armei, i-au întâlnit privirea vie, au tremurat o clip?. Când au tras, Mare?alul a c?zut, dar nu era mort ?i nici m?car nu-?i pierduse cuno?tin?a. Ridicându-se pu?in, a întins mâna dreapta spre solda?ii din pluton, strigîndu-le: «Trage?i înca o dat?, baie?i, trage?i!» Ei au început s? traga salv? dup? salv?, iar un gardian a folosit revolverul. Când aceasta relatare, mereu înfrumuse?at?, a început s? circule, din gur? în gur?, crimele lui Antonescu au fost acoperite de compasiunea poporului pentru dânsul, iar în mintea oamenilor el a început sa dobândeasca statura unei victime. Ultima variant? a acestei relat?ri, ce c?p?tase dimensiuni de legenda îi descria pe cei care l-au împu?cat pe Maresal ca nefiind români. Nici un român nu fusese g?sit, se zicea, pentru a-l ucide pe Conduc?tor. C?zut la p?mânt, cu sângele ?iroind, cu ochii larg deschi?i, Antonescu se înf?ti?a ca salvatorul onoarei române?ti".[3] Este semnificativ ca, înainte de m?cel, Mare?alul Antonescu ?i-a reafirmat credin?a, juste?ea ac?iunii sale împotriva comunismului, pentru libertatea provinciilor române?ti: „Dac? mor, este pentru Bucovina ?i Basarabia. De ar fi s? reîncep, a? face la fel". Totodata, Antonescu a prezis: „Curând Regele î?i va pierde tronul". Nici nu se putea altfel, de vreme ce acest parvenit - reîntors în România ?i reîmpropriet?rit de guvernan?ii post decembri?ti - este cel ce la 1 iunie 1946, contrasemnase decretul întocmit de Lucre?iu Patra?canu privind execu?ia. Exact cu doi ani mai devreme, mai precis la 2 iunie 1942 (?!), Mihai I expediase din Sinaia pe adresa Conduc?torului Statului în exerci?iu acest mesaj cu adev?rat „regal" prin tri?erie: „Domnului Mare?al Ion Antonescu - Cu ocazia zilei de na?tere, scumpa mea mama ?i cu mine v? exprim?m ur?rile noastre de mult? s?n?tate ?i via?? îndelungat? - Mihai rege"[4].

La scurt timp dup? m?cel, la 9 iunie 1946, un nume de prim? m?rime al literaturii românilor din toate timpurile, Tudor Arghezi, se ad?uga acelora care, în ciuda cenzurii, reu?ise s? publice o remarcabil? tablet? alegoric? - „Moarte", din care re?inem: „Am de câteva zile, de la 1 iunie 1946, în gr?din?, un mormânt. N-am avut înc? un mormânt atât de mare în gradin?. Aveam numai morminte mici, pui, mâ?e ?i c??ei, care au murit blajin pe lâng? noi... Moartea e ?i ea îndoit?, într-adev?r: moartea în lupt? ?i moartea f?r? atac... R?zboiul nu l-a ucis, ci pacea. Poate c? otrava unui scelerat al drepturilor omului, cu cartel?. Mormântul din gr?din? m? obsedeaz?. Nu m? pot înva?? cu acest mormânt ?i cu aceast? moarte. Ea întrece trista mea filosofie. Nu ne mai place nimic. Ne gândim la mormânt. Ni se pare ca acest mormânt nu va fi uitat niciodata!".[5]
Este trist cum românii î?i omoara conduc?torii.
Grafica - Ion M?ld?rescu
--------------------------------------------------------
Normal 0 false false false MicrosoftInternetExplorer4

[1] Arhiva SRI, Bucuresti, dosar 8213, vol. 2.

[2] Vezi contribu?iile ?i grupajele de documente g?zduite în revistele „Dosarele istoriei”, „Europa XXI”, „Magazin istoric”, „Document” ?i, îndeosebi, „Revista de istorie militara” - numerele 1-2/1994, 5/1994, 1/1995.

[3] Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, Bucuresti, 1996.

[4] Arhivele Nationale ale României, Bucuresti, fond PCM, dosar 258/1944.

[5] Vezi Barbu B. Berceanu, Arghezi de la „Baroane” la o alegorie antonesciana, în „Revista de istorie militara”, nr. 57/1990, pag. 17; Gh. Buzatu, Maresalul Antonescu la judecata istoriei, Bucuresti, 2002, pag. 353.

/* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:"Table Normal"; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-parent:""; mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt; mso-para-margin:0cm; mso-para-margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:10.0pt; font-family:"Times New Roman"; mso-ansi-language:#0400; mso-fareast-language:#0400; mso-bidi-language:#0400;} footer