Revista Art-emis
Cum a fost ucis Mareşalul Ion Antonescu PDF Imprimare Email
Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu   
Joi, 06 Iunie 2013 19:28
Maresal Ion Antonescu, Jilava 1946În seara zilei de 1 iunie 1946, la orele 18,03 minute, Mareşalul Ion Antonescu[1] , Conducărorul Statului Român în perioada 6 septembrie 1940 - 23 august 1944, cădea răpus de gloanţele plutonului de execuţie, în închisoarea Jilava. În vârstă de 64 de ani, Mareşalul României fusese condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de şase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniţă grea pe viaţă, de trei ori la temniţă grea timp de 20 de ani, o dată la detenţie riguroasă timp de 20 de ani şi de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani.

La 67 de ani de la asasinare, Mareşalul Ion Antonescu este contestat, denigrat sau elogiat, aşa cum a fost şi în timpul vieţii

Completul de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru „hitlerism şi fascism", instaurând „cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria ţării noastre", că „invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul ţării" şi a decis „aderarea la Pactul Tripartit", pregătind apoi agresiunea „contra popoarelor din Balcani şi contra U.R.S.S.", după care a săvârşit „cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu poporul român", punând ţara şi în stare de război cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii. În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareşalului, acesta „nu a respectat regulile internaţionale, dând ordine de suprimare a populaţiei civile din spatele frontului pe motiv că aceştia au fost partizani", „a favorizat pe acei însărcinaţi cu supravegherea lor (prizonierilor - n.n.) spre a fi supuşi la un tratament inuman", „a ordonat acte de teroare, suprimare asupra populaţiei din teritoriul în care s-a purtat războiul sub pretext că sunt partizani", „a luat măsuri ca toţi luptătorii antifascişti să fie internaţi în lagăre", „în scop de persecuţie politică şi din motive rasiale a ordonat deportarea populaţiei evreieşti din Bucovina şi Basarabia, cum şi parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde - în cea mai mare parte - a fost executată".

Alte acuzaţii s-au referit la instigare la „crime contra deţinuţilor politici, prizonierilor şi celor supuşi la munci obligatorii", la „o politică antidemocratică", la înfiinţarea de „ghetouri, lagăre de internare pentru deportaţi, din motive de persecuţie politică şi rasială", la „edictarea de legiuiri sau măsuri nedrepte, de concepţie hitleristă, legionară sau rasială", la punerea „în slujba hitlerismului şi fascismului" şi la contribuţia adusă la realizarea „scopurilor lor politice şi la aservirea vieţii economice a ţării în detrimentul poporului român". Un element determinant în provocarea dezastrului ţării a fost apreciat şi „sistemul antisemitismului", guvernul condus de Ion Antonescu organizând, în cadrul politicii de românizare, „jefuirea populaţiei evreieşti", după „un plan determinat de o serie de nelegiuiri cu caracter rasial". La toate acestea s-a adăugat „cea mai aprigă prigoană" împotriva muncitorilor, precum şi „subjugarea şi exploatarea ţărănimi".

Fără îndoială că toate aceste acuzaţii, sau chiar numai unele dintre ele, erau extrem de grave. Foarte important însă pentru jusţiţie şi pentru istorie ar fi fost să se stabilească sigur, şi fără nici un dubiu, dacă mareşalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat. Neclarificarea acestor probleme face ca, la peste o jumătate de secol de la execuţia sa, Ion Antonescu să fie contestat, denigrat sau elogiat, aşa cum a fost, de altfel, şi în timpul vieţii.

La 17 mai 1946, cei care l-au judecat, l-au considerat criminal de război, responsabil de dezastrul ţării şi l-au condamnat la moarte. Aflând verdictul, mareşalul a împuternicit pe avocaţii săi (Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Titus Stoika), în aceeaşi zi, printr-o procură autografă, „să redacteze şi să susţină motivele de recurs împotriva sentinţei de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum şi a prezenta cererea de graţiere în numele meu". În baza acestui document, avocaţii au întocmit cererea de graţiere (dactilografiată, dar fără semnătura autografă a mareşalului) către regele Mihai I. Cereri de graţiere au mai adresat, la 31 mai 1946, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi mama mareşalului, Liţa Baranga, în vârstă de 88 de ani, care implora „cu lacrimi în ochi mărinimia Majestăţii Voastre ca să binevoiţi a acorda înalta graţie, de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu".

Autorităţile au avut o poziţie contradictorie faţă de condamnarea la moarte a mareşalului Ion Atonescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, supunând şi el „Înaltei hotărâri" a regelui, în conformitate cu prevederile art. 641 din Codul de Procedură Penală, cererile de graţiere pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu şi Constantin Pantazi. Printr-un alt raport însă, „în numele şi din însărcinarea guvernului", tot Lucreţiu Pătrăşcanu a propus regelui Mihai I „pentru înalte raţiuni de stat, respingerea cererilor de graţiere făcute de Ion Antonescu (de către avocatul şi mama acestuia - n.r.), Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu şi comutarea în muncă silnică pe viaţă a pedepsei cu moartea aplicată condamnaţilor Constantin Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu". „Guvernul - mai aprecia ministrul de Justiţie - îşi îngăduie să solicite Majestăţii Voastre aprobarea în întregime a acestui raport, având în vedere necesitatea satisfacerii marilor interese ale ţării". Hotărârea guvernului de a se aplica pedeapsa capitală pentru cei patru condamnaţi a fost prezentată regelui şi printr-o recomandare scrisă, semnată de dr. Petru Groza.

La 1 iunie 1946, după respingerea cererilor de graţiere, procurorii Alfred Petrescu şi G. Săndulescu au fost desemnaţi cu „aducerea la îndeplinire a sentinţei no. 17/1946 a Tribunalului Poporului". La scurt timp, Grupul de detaşamente de gardieni publici a constituit un pluton format din 30 de gardieni, comandat de Vasile Frugină, care, în după-amiaza zilei, s-a deplasat la închisoarea Jilava. La orele 16,45, procurorii Alfred V. Petrescu şi Gheorghe Săndulescu, însoţiţi de Gheorghe Colac, grefier la Tribunalul Poporului, colonelul Dumitru Pristavu, comandantul închisorii militare Jilava, şi avocaţii Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Constantin Stroe au vizitat, în celulele lor, pe fiecare condamnat în parte. Întrebat care îi este ultima dorinţă, Ion Antonescu a declarat: „Cer să nu fiu legat la mâini şi nici la ochi, când se va trage în mine".

Fiecare român trebuie să moară pentru patrie şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idealul Ţării Româneşti

Între timp, la închisoarea Jilava a sosit şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici de la Direcţia Generală a Poliţiei, delegat de Ministerul de Interne, care a asistat la „convorbirile ce trebuiau să aibă loc între marii criminali de război şi rudele lor". Din raportul întocmit de acesta la 3 iunie, aflăm că discuţia dintre Ion Antonescu şi soţia sa, Maria Antonescu, a durat 30 de minute şi s-a desfăşurat în limba franceză, fiind sintetizată astfel de Mihail Gavrilovici: „Ion Antonescu recomanda soţiei sale să fie tare şi să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului şi situaţia în care se găseşte... La despărţire au plâns amândoi". În timpul întâlnirii cu mama sa, mareşalul i-a declarat: „Fiecare român trebuie să moară pentru patrie şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idealul Ţării Româneşti". După orele 17,30, preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii, a împărtăşit condamnaţii, însoţindu-i până la stâlpul de execuţie.

La orele 17,45, condamnaţii la moarte au fost escortaţi de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuţie. În primul rând a mers Ion Antonescu şi Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu şi Mihai Antonescu. La ieşirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuţie, Constantin Vasiliu a exclamat: „Ăştia nu ştiu să tragă, o să ne ciuruiască". În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine şi române, făcându-se mai multe fotografii. Conform dispoziţiilor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuţie aparatele de fotografiat şi filmat, să developeze clişeele şi filmele, să le trimită, sigilate, la Ministerul de Justiţie şi numai după aceea să restituie aparatele „celor în drept". La scurt timp după execuţie, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucreţiu Pătrăşcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film şi patru rolfilme.

La orele 18, după ce comandantul grupei de execuţie a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac să citească conţinutul Hotărârii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului şi să prezinte o scurtă expunere a faptelor săvârşite de condamnaţi. În momentul în care s-a încercat să se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 şi să se lege condamnaţii la ochi şi de stâlpul de execuţie, toţi au declarat că „vor să stea cu faţa către grupa de execuţie şi nelegaţi, cu excepţia condamnatului Const. Z. Vasiliu, care a cerut să fie legat la ochi, cu propriul său fular".

„După îndeplinirea tuturor formalităţilor de mai sus - raporta ceva mai târziu procurorul Petrescu - la orele 18,03, am ordonat comandantului grupei de execuţie, executarea. Conformându-se dispoziţiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul Grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea şi focul , care s-a executat cu arme de tip militar". „În urma salvei - avea să raporteze şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici - au căzut toţi la pământ. În clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână şi a strigat: „Domnule, nu m-aţi omorât", după care efort a căzut jos. Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând". După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că „cei executaţi dădeau încă semne de viaţă". În acest context, comandantul grupei de execuţie „a executat loviturile de graţie, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat". Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că „În Constantin Vasiliu s-a tras şi cu armă fiindcă tot se mai zbătea". La ora 18,15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împuşcaţi, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici. După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziţionate de un gardian public din grupa de execuţie şi de grefierul închisorii Jilava, Ştefan Craioveanu. Asupra lui Ion Antonescu s-u găsit două batiste, o icoană şi o pălărie de culoare maro.

Încărcate în două ambulanţe ale Salvării, cadavrele au fost duse la crematoriul Cenuşa, însoţite de bricul Prefecturii. „Aici - relatează Mihail Gavrilovici - a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de « verificare a morţii ». Prim-procuror Săndulescu s-a opus la incinerare şi a trebuit să se piardă timp până la ora 21,15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră şi jumătate. După fiecare incinerare cenuşa a fost pusă într-o urnă introducându-se un bilet cu numele executatului; de asemenea, s-a scris şi pe capacul urnei numele fiecăruia. Incinerarea au luat sfârşit la ora 2, la ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procuror Săndulescu şi subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura comisarului Simion pentru primirea lor". Cu puţin timp înainte de execuţie, mama mareşalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului „spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou". În caz de incinerare, rugase să i se predea cenuşa. Acelaşi lucru îl solicitase şi soţia generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.

Ultima dorinţă a bătrânei doamne, Liţa Baranga, mama mareşalului nu a fost însă îndeplinită. Şi nici a mareşalului, care la 17 mai 1946, în ultima scrisoare adresată soţiei, Ion Antonescu consemnase: „Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, la „Iancu Nou". Acolo voi fi printre acei cu care în copilărie am cunoscut şi bucuriile şi lipsurile".

Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate

Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareşalul Ion Antonescu a căzut sub gloanţele plutonului de execuţie, convins că îşi făcuse datoria faţă de ţară şi faţă de poporul român, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată soţiei la 17 mai 1946: „Nimeni din această ţară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune şi dezinteresare cum am făcut eu. Am dat, de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimaşe de azi nu ne înjoseşte şi nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi sigură şi dreaptă şi ne va înălţa; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu ştii că toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălţător şi va fi nepieritoare. Împrejurările şi oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel, am fost un învins, au fost şi alţii ...mulţi alţii! Numai dreapta judecată - Istoria - i-a pus la locul lor, ne va pune şi pe noi. Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare".
---------------------------------------------------------------------------
[1] Născut la 2 iunie 1882, la Piteşti – mort la 1 iunie 1946, la Jilava, Bucureşti. Studii militare: Şcoala militară de ofiţeri de infanterie şi cavalerie (1902 - 1904), Şcoala Superioară de Război (1909 - 1911). Grade militare: sublocotenent - 1904, locotenent - 1908, căpitan - 1913, maior - 1916, locotenent-colonel - 1917, colonel - 1920, general de brigadă - 1931, general de divizie - 1937, general de corp de armată - 1940, general de armată - 1941, mareşal al României 1941. Funcţii importante: ataşat militar la Paris (1922 - 1923), Londra (1923 - 1926), director   al Şcolii Superioare de Război ( 1927 - 1929, 1931 - 1933), secretar general al Ministerului Apărării Naţionale (1928), comandant al brigăzilor 5, 6 şi 8 roşiori (1929 - 1931), şef al Marelui Stat Major ( 1933 - 1934), comandant al Diviziei 3 infanterie (1935 - 1937), ministru al Apărării Naţionale (1938), ministru ad-interin la Ministerul Aerului şi Marinei (1938), comandant al Corpului 3 armată (1938), comandant al Grupului de armate „general Antonescu" (1941),Conducător al statului român şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (1940 - 1944). footer