Revista Art-emis
Dramatism şi sacrificiu (1) PDF Imprimare Email
Col. (r) dr. Alexandru Manafu   
Duminică, 26 Mai 2013 13:39
Col. (r) dr. Alexandru Manafu, art-emis„În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui Neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei." (Ion I. C. Brătianu)

Dramatism şi sacrificiu - Calvarul românesc - Basarabia

„Din marea unitate etnică ... n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber, pe petecul de pământ dintre Prut, Dunăre şi Carpaţi... Nu e într-adevăr un popor megieş care să n-aibă români... fiecare are, unele milioane, altele sute de mii de suflete din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire şi sabie, numai pământul acesta era de sine stătător, în urma vitejiei şi prevederii înţelepţilor bătrâni şi acesta e acum ameninţat a deveni prada tuturor adunăturilor" arăta Poetul şi sufletul românesc Mihai Eminescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Şi, dacă ne vom reaminti că între secolele al XI-XV-lea, elementul românesc era atât de răspândit încât „Tesalia se numea Marea Românie, Meyaly Blahia; Etolia - România Mică; Epirul - Ţara Vlahiaţilor; Moesia - România Albă; Ţara Românească - România Neagră (Mauro-Vlahia)" - ne putem crea o imagine a ceea ce a însemnat elementul românesc şi presiunea constantă la care a fost supus de-a lungul veacurilor, în funcţie de interesele şi acţiunile marilor puteri care au existat de-a lungul istoriei atât de zbuciumate a evoluţiei umanităţii.

Pentru a înţelege şi a interpreta afirmaţia acestui român de excepţie, pentru a putea previziona viitorul apropiat al acestui Neam Românesc, se impune, ca o condiţie sine qua non, cunoaşterea moştenirii istorice, a unui aspect major al istoriei noastre naţionale, plămădită la confluenţa unui şir întreg de influenţe străine, cu vicisitudini mai mari sau mai mici în diferite momente istorice - invazii sau confruntări între diferiţi stăpânitori pentru dominarea spaţiului carpato-danubiano-pontic - care au marcat evoluţia noastră ca Naţie, şi ale căror urmări vor influenţa, neîndoielnic şi generaţiile viitoare. Încă de la constituirea lor ca entităţi de sine stătătoare, principatele româneşti au luptat cu înverşunare pentru apărarea identităţii lor, sfârşind prin a-şi avea un statut distinct, în cadrul unor relaţii speciale cu Imperiul Otoman. Acestea erau reflectate în „capitulaţii", un fel de tratate directe, dictate de Poarta Otomană, prin care, în schimbul păcii, se plătea un tribut care însemna răscumpărarea păcii şi astfel era asigurată conservarea autonomiei interne, iar Poarta era obligată să garanteze integritatea teritorială a celor două state româneşti. Pentru exemplificare, redăm câteva articole din capitulaţia încheiată în 1511 de Bogdan al II-lea, urmaşul lui Ştefan cel Mare.
„Art. I: Poarta recunoaşte Moldova drept o ţară liberă şi necucerită.
Art. III: Poarta se angajează să apere Moldova faţă de orice agresiune şi să o păstreze în starea în care se afla înainte, fără a i se face cea mai mică nedreptate şi fără a suferi nici cea mai mică pierdere din teritoriul său.
Art. IV: Moldova va fi guvernată şi administrată pe baza propriilor sale legi, fără ca Poarta să se amestece în vreun fel.
Art. VI: Stăpânirea principilor se va extinde asupra întregului teritoriu moldovenesc, ei vor putea să întreţină pe cheltuiala lor o trupă armată.
Art. VIII: Turcii nu vor putea să deţină, nici să cumpere terenuri în Moldova; ei nu vor putea nici să construiască acolo moschei şi nici să se stabilească în vreun fel.".

În întreaga perioadă 1391-1526, textul capitulaţiilor este întotdeauna clar. Turcii sunt obligaţi să facă concesii explicite. Adică, a fost nevoie de un secol şi jumătate de lupte susţinute pentru a supune principatele româneşti voinţei lor, ajutaţi şi de cucerirea Ungariei şi transformarea în paşalâc, condus de un paşă turc. În plus, chiar după această perioadă, condiţiile de supunere impuse românilor nu se vor compara niciodată cu starea de aservire a vecinilor lor. Capitulaţia din 1529, semnată de Petru Rareş, voievodul Moldovei şi sultanul Soliman I, stipulează:
„Art. II: Naţiunea moldavă se va bucura ca şi în vechime de toate libertăţile sale, fără nici un fel de încălcare şi fără ca Poarta Otomană să poată pune vreun obstacol. Legile, uzanţele şi cutumele, drepturile şi prerogativele acestei ţări vor rămâne în veci neatinse.
Art. V: Frontierele Moldovei vor fi păstrate intacte în toată întinderea lor.
Art.VII: Nici un musulman nu va putea să aibă, cu titlu de proprietate, în Moldova, nici pământ, nici casă, nici prăvălie; el nu va putea nici să rămână în ţară cu afaceri comerciale decât atât cât va fi autorizat în acest sens de către principe.
Art. VIII: Comerţul Moldovei va fi liber cu naţiunile care practică negoţul. Totuşi turcii vor fi trataţi preferenţial faţă de orice altă naţiune în cumpărarea produselor ţării, pe care le vor negocia prin bună înţelegere în porturile Galaţi, Ismail şi Chilia, dar nu vor putea pătrunde mai adânc în interiorul ţării, fără o autorizare expresă a principelui.
Art.IX: Moldova îşi va păstra titlul de ţară independentă, titlu ce va fi reprodus în toate înscrisurile pe care Poarta Otomană le va adresa Principelui Moldovei.
Art.X: Turcii pe care Poarta îi va trimite cu documente adresate principelui, nu vor trece Dunărea; ei se vor opri pe malul opus al fluviului şi vor înmâna mesajele lor pârcălabului de Galaţi, care le va transmite principelui şi va remite, de asemenea, răspunsurile înscrierilor Sublimei Porţi".[1]

Relaţiile româno-otomane au fost ulterior alterate de practica politică, de subordonarea totală de către turci a Moldovei şi Ţării Româneşti care, pe fondul unei politici spoliatoare, prin domnii lor cei mai îndrăzneţi, prin „bărbaţii lor cei mai viteji", încearcă să se desprindă de sub o tutelă devenită atât de nefastă. La sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului al XVIII-lea, lupta împotriva Islamului dobândeşte pecetea de cruciadă, „haina de luptător" fiind îmbrăcată de Austria şi Rusia, care îşi coordonau eforturile într-un război de alungare a turcilor din principalele zone ocupate, românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească fiind prinşi în vâltoarea acestor evenimente. Ei văd în aceste conflicte, ocazia favorabilă pentru emanciparea de sub suzeranitatea otomană. În realitate, ambele imperii îşi disputau întâietatea, în intenţia lor de a stăpâni strâmtorile (Bosfor şi Dardanele), de a-şi impune supremaţia şi a-şi adăuga teritoriile ocupate.
Într-o asemenea conjunctură, ţările române devin pentru Austria şi Rusia „spaţiu de desfăşurare" a acţiunilor militare şi „zone de exploatare" în folosul trupelor proprii, într-un şir întreg de războaie, de-a lungul mai multor secole.
Pentru Imperiul Ţarist, Moldova şi Ţara Românească devin o parte componentă a ceea ce afost denumită, în decursul unei întregi perioade istorice drept „chestiunea orientală", adică spaţiul geopolitic care trebuia controlat, în scopul realizării obiectivelor de cucerire şi moştenire a Imperiului Otoman. Dar, pentru a se crea o imagine mai clară a evoluţiei evenimentelor, prezentăm o cronologie selectivă comentată (fără pretenţia de a marca toate momentele acesteia), a intenţiilor şi expansiunii ruseşti, indiferent de forma de guvernare:
- 1656: Tratat între domnul Gheorghe Ştefan al Moldovei şi marele cneaz al Moscovei: teritoriile anexate de către Turcia vor fi redate Moldovei.
- 1674 (10 august): Alexis Mihailovici, ţarul Moscovei, propune suveranilor Moldovei şi Valahiei încheierea unui tratat. Ruşii propuneau moldovenilor să-i ajute în lupta contra turcilor şi tătarilor, la Hotin, pe Nistru. Din cuprinsul documentului rezultă că ruşii nu trecuseră încă Niprul.
- 1688 (28 decembrie): Scrisoare de la Moscova, către Şerban Cantacuzino, din care rezultă că ruşii caută să obţină din partea voievodului o cerere de intervenţie pe Nipru, în Crimeea, pentru a-i „elibera" pe moldoveni de sub jugul turcesc;
- 1711 (13 aprilie): Tratatul de alianţă ruso-moldovenesc între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, în care ruşii recunosc frontiera de pe Nistru. Iată câteva fragmente:
„Deoarece Prea Luminatul Domn şi Principe al Ţinuturilor Moldovei, Dimitrie Cantemir, în calitatea sa de credincios creştin şi de soldat al lui Hristos şi constatând apropierea armatelor noastre apreciază că este necesar să se alăture eforturilor noastre pentru a obţine totodată şi emanciparea poporului Moldovei.
Dată fiind dorinţa pe care el a exprimat-o, noi îl primim sub milostiva noastră protecţie şi consimţim în felul următor cu propunerile pe care ni le-a făcut:
Art. II – Atunci când armatele noastre vor pătrunde în Principatul Moldovei, îl vom înştiinţa pe Ilustrul Principe – ca supus al nostru – să-şi alăture armatele celor ale noastre pentru a lupta cot la cot împotriva duşmanului, a aliaţilor şi partizanilor săi şi împotriva tuturor celor care luptă contra Sfintei Cruci; ne angajăm să-l întreţinem, din acel moment, din fondurile trezoreriei noastre. Principele ne va aduce, de asemenea, sprijinul său, sfătuindu-ne în privinţa felului în care trebuie să urmeze desfăşurarea evenimentelor în ţinuturile sale.
Art.IV - Conform vechiului obicei moldovenesc, toată puterea statului se va concentra în mâinile Principelui.
Art. XI - Frontiera Principatului Moldovei este determinată după drepturile sale din vechime de către Nistru, Cameniţa, Bender (Tighina, n.n.), inclusiv teritoriul Buceagului, Dunăre, Valahia, Marele Ducat al Transilvaniei, şi graniţele deja cunoscute cu teritoriul Poloniei". (Să remarcăm importanţa capitală pe care acest tratat o va avea pentru evoluţia ulterioară a istoriei. Frontierele Principatului Moldovei sunt recunoscute pe Nistru, cum era firesc, şi nu pe Prut. În această etapă istorică nu se punea problema Bucovinei şi Basarabiei. De altfel, Bucovina - Ţara de sus a Moldovei - primeşte această denumire la 23 august 1777, când Maria Tereza dispune ca acest ţinut, anexat de Curtea de la Viena în 1775, să primescă actuala denumire. Numirea priveşte numai anii ocupaţiei austriece (1775-1918) şi nu poate fi extinsă şi asupra altor epoci din istoria noastră naţională). După două luni de la semnarea tratatului, ruşii invadează pentru prima dată ţinuturile româneşti. La 10 iunie 1711, trupele comandate de feldmareşalul Şeremetiev au trecut Nistrul şi au intrat în Moldova. Pretextul ales a fost prezenţa la Bender (Tighina) a regelui Suediei, Carol al XII-lea, care se găsea aici în exil. Rezultatul acţiunii a fost cel cunoscut, ruşii au fost înfrânţi de turci la Stănileşti pe Prut şi Petru cel Mare era aproape să-şi piardă viaţa. Înfrângerea a avut consecinţe tragice pentru cele două Principate Româneşti. Turcii care erau suzeranii acestora, dar le lăsau să se administreze singure şi nu le ocupau militar, îşi vor schimba atitudinea faţă de ele ca urmare a semnării tratatului dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir. Din 1711, ei le-au impus principi străini de origine şi de limbă, greci de religie ortodoxă, recrutaţi dintr-un cartier al Constantinopolului, numit Fanar. Pentru naţiunea română calvarul se amplifică. Mai mult de un secol (1711-1821), avea să plătească scump apropierea faţă de Rusia, ca urmare a încercărilor nefaste făcute de unul din conducătorii săi.
- 1718: Prin tratatul de pace încheiat la Passarovitz între Turcia, Austria şi Veneţia, Austria primeşte Oltenia, provincie cunoscută şi sub numele de „Valahia Mică", situată între Banat, Transilvania, Olt şi Dunăre. O regiune foarte importantă din punct de vedere strategic a fost smulsă teritoriilor româneşti.
- 1736-1739: Martie 1736 - armatele ruse, sub comanda feldmareşalului Munich ocupă Azovul. Pe 16 iunie 1736, Turcia declară război Rusiei. Ruşii continuă ofensiva, cuceresc localitatea Oceacov şi generalul rus Lascy invadează Crimeea, devastând în trecere însăşi reşedinţa hanului tătar. (Revendicările ruseşti vizau anexarea ţinuturilor cuprinse între Caucaz şi Dunăre). La 9 ianuarie 1737, Austria şi Rusia semnează un tratat secret de ofensivă contra Turciei. La 6 iunie 1737 Austria declară război Turciei, dar suferă înfrângerea de la Belgrad. În iulie 1739 ruşii trec Nistrul şi intră în Moldova. La 28 august, trupele turceşti sunt înfrânte la Stănceşti. O altă armată rusă cucereşte Hotinul la 31 august 1739, în timp ce Iaşul a căzut la 13 septembrie. Ruşii coboară spre Focşani, pătrund în Valahia până la Câmpina. La 18 septembrie 1739 se încheie la Iaşi pacea între Rusia şi Turcia şi între Turcia şi Austria.Austriecii sunt obligaţi să restituie „Valahia Mică" (Oltenia), obţinută prin pacea de la Passarovitz din 1718. La 24 octombrie 1739 ruşii părăsesc Iaşii.
- 1768: La 30 septembrie Turcia declară război Rusiei, pretextând o violare a frontierei. Armatele ruse au câştig de cauză în toate operaţiile militare, ocupând complet Moldova şi Valahia în 1770. Intervenţia Prusiei, prin Frederick al II-lea, a salvat Moldova şi Valahia de anexarea la Imperul Rus.
- 1769-1774: Ocupaţia rusească a Ţării de Sus a Moldovei. Este înfiinţată o monetărie pentru armată, la Sadagura, lângă Cernăuţi; unele monede poartă însemnele Moldovei şi Munteniei unite într-un singur principat, sub protectorat rusesc.
- 1792: După armistiţiul de la Galaţi din 11 august 1791, se încheie la 9 ianuarie - 1792 tratatul de pace de la Iaşi prin care turcii cedau ruşilor oraşul Oceakov şi întreg ţinutul dintre Bug şi Nistru. În art. III se stabilea că Nistrul va rămâne întotdeauna linia de demarcaţie. („Art. III – În virtutea art. II din preliminarii, Nistrul va fi întotdeauna limita ce va separa cele două imperii"). Prin acest tratat, Rusia obţinea şi recunoşterea anexării Crimeei. Odată cu sosirea ruşilor la Nistru începea adevărata tragedie a poporului român. Urmarea a fost dezastruoasă. Recunoaşterea Nistrului ca frontieră estică a Moldovei însemna implicit extinderea statului moscovit până la Nistru. De acum înainte, Principatele Române nu vor mai cunoaşte nici cel mai mic răgaz.
- 1793: În urma celei de-a doua împărţiri a Poloniei între Austria şi Rusia, frontiera imperiului rus atinge şi cursul superior al Nistrului.
- 1794-1806: La 23 decembrie 1794 se încheie convenţia secretă între Austria şi Rusia privind împărţirea Imperiului Otoman. Aceasta face referire la pregătirile pentru un nou război, care va izbucni în 1806. În toate proiectele concepute de ruşi primele victime erau, în mod firesc, Principatele Române. În ciuda tuturor eforturilor făcute de turci, de a împiedica izbucnirea unui conflict, ruşii trec Nistrul şi pătrund în Moldova, sub comanda generalului Michelşan. La 29 noiembrie 1806, capitala Moldovei, Iaşi, cade în mâinile ruşilor. În condiţiile dificile prin care treceau Principatele, boierii români încep să se preocupe mai mult de viitorul ţării lor şi îşi îndreaptă speranţele către Franţa. „O parte dintre boieri s-au adresat Împăratului Francezilor, cerându-i să permită crearea unui Stat Naţional Român"[4]. Problema ridicată de intervenţia lor este comentată în presa vremii: „Nefericitele Principate Româneşti, teatru al unui război fără sfârşit, aşezate între ciocan şi nicovală, invadate pe rând de trupele ruseşti şi turceşti, care le tratează ca pe nişte ţări cucerite, sufereau cumplit.Pentru ruşi erau un popor pe jumătate otoman; pentru turci erau o ţară creştină, suspectată de complicitate cu Rusia.
- Va urma -
----------------------------------------------
[1] Archives Diplomatiques, Paris, 1866, T II, p. 294-296.
[2] Revue des Deux Mondes, Paris IX, 15 ianuarie 1837, p. 147 în articolul La Valchie et la Moldavie

footer