Revista Art-emis
Georges Clemenceau şi sistemul tratatelor de pace din 1919-1920 PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu   
Luni, 13 Mai 2013 19:52
Georges Clemenceau. Maretia si amaraciunea unei victorii - Gh.-Buzatu
Georges Clemenceau - Măreţia şi amărăciunile unei victorii

De-acum, după ce am păşit într-un nou veac şi mileniu, nu credem să mai persiste îndoieli... Şi anume că secolul al XX-lea a fost, înainte de orice, unul al dezastrelor. Care n-a găzduit „numai" două conflicte globale, succedate - dacă nu cumva, acompaniate?! - de un III-lea, supranumit Război Rece, deşi nu mai puţin cald şi devastator, dar oribilul veac decedat a fost populat de crime şi mercenari, bântuit de lovituri de stat şi holocausturi de toate culorile, de răsturnări spectaculoase politice, militare, economice sau de recorduri ştiinţifice nebănuite, de distrugerea Gemenilor şi de naşterea/dispariţia unor sisteme social-politice (comunist, fascist sau nazist) plănuite pentru cel puţin ... un mileniu, context în care şi capitalismul ori naţionalismele de orice fel trosnesc din încheieturi, pe undeva, în părţile esenţiale, iar micile şi marile Centrale de informaţii şi contrainformaţii îşi fac de cap, organizând şi dezorganizând Lumea pe cont propriu şi după scenarii penibile, fără finalitate deşi pentru sume imense. O asemenea aglomeraţie de evenimente şi fenomene, de o extraordinară diversitate şi intensitate, practic imposibil de detectat în evurile precedente, a propulsat secolul al XX-lea în topul celor mai controversate, mai detestabile şi mai lungi din istorie, cele o sută de ani de evoluţii/involuţii dovedindu-se, pur şi simplu, „insuficiente" chiar şi pentru vreo 400 sau 500 de ani! Mai cu seamă că acesta a fost veacul în care s-au confruntat, direct ori indirect, Lenin, Stalin, Hitler, Mussolini, Dzerjinski, Himmler, Béla Kun, Beria, Horthy, Quisling, Idi Amin şi Pol Pot iar consecinţele au fost de regulă catastrofale pentru destinul umanităţii. Ceea ce nu înseamnă că n-au existat şi excepţii. Între acestea - netăgăduit - Georges Clemenceau (1841-1929).

Celebrul politician francez, supranumit Tigrul, despre care cititorul poate afla informaţii în materialele anexate culese de noi de pe Internet[1], s-a numărat - în rând cu premierul britanic David Lloyd George (1863-1945) şi preşedintele americanWoodrow Wilson (1856-1924), deşi nu în mod egal – între Arhitecţii Păcii de la Paris din 1919-1920. Un sistem care a strălucit primordial prin Tratatele de Paceimpuse de Puterile Învingătoare în Războiul Mondial din 1914-1918 (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia şi Japonia, cărora li s-a adăugat şi România) Învinşilor, fostelor Puteri Centrale, mai precis: Germaniei (Versailles, 28 iunie 1919), Austriei (Saint-Germain-en-Laye, 10 septembrie 1919), Bulgariei (Neuilly-sur-Seine, 27 noiembrie 1919), Ungariei (Trianon, 4 iunie 1920) şi Turciei (Sèvres, 10 august 1920, renegociat - Lausanne, 24 iulie 1923)[2]. A nu se neglija, în context, dezbaterile Conferinţei Navale de la Washington din 1921-1922, motiv pentru care sistemul în ansamblu a fost denumit Versailles-Washington. Rusia, victimă a Sovietelor Roşii fondate de Lenin şi Troţki, nu a fost invitată la Congresul Păcii din 1919-1920, iar unele probleme în consecinţă - moştenirea teritoriilor acaparate până la 1917 de fostul Imperiu Ţarist (inclusiv Basarabia Românească) - s-au propus spre reglementare prin acorduri speciale şi separate, precum, în cazul provinciei dintre Prut şi Nistru, prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, semnat de plenipotenţiarii Marii Britanii, Franţei, Italiei, Japoniei şi României, dar niciodată şi nicicum de către cei ai Kremlinului. Problema s-a complicat în esenţă şi în timp, cu atât mai mult cu cât iniţiatorii Tratatului - lipsiţi de prevedere/ori tocmai dimpotrivă? - au condiţionat intrarea în vigoare a acordului deratificarea lui de către toţi cei cinci semnatari, ceea ce nu s-a realizat niciodată, în cazul Japoniei, raporturile sovieto-nipone având precădere în raport cu consacrarea internaţională deplină a Unirii tuturor Românilor[3].

Convocarea, desfăşurarea, finalizarea şi opera Areopagului din 1919-1920, reamintind de reuniunile anterioare de la Viena, Paris sau Berlin, pe care separat ori dimpreună le-a depăşit categoric în toate privinţele, au reţinut intens atenţia opiniei publice şi a guvernelor statelor interesate, învingătoare sau învinse, dar nu numai, preocupând, se înţelege, pe istorici. Rezultatele se reflectă într-o bibliografie impresionantă (surse încă nepublicate şi mari colecţii de documente valorificate, amintiri şi memorii, presă, sinteze, monografii şi studii pe probleme şi istoriografice etc.). În atare situaţie, cu deplin temei se poate considera că - dacă nu totul, aproape totul - din opera Conferinţei a devenit în răstimp cunoscut. În centrul preocupărilor s-au aflat, odinioară, ca şi în prezent, liderii delegaţiilor Marilor Puteri triumfătoare în noiembrie 1918, respectiv prim-miniştrii Franţei, Angliei, Japoniei, Italiei şi preşedintele SUA.

Georges Clemenceau - cu atât mai mult, el fiind gazda Conferinţei! Iar Sistemul Tratatelor de Pace făurit a fost, cum excelent deducem, dintr-un proverb adeseori reactualizat, pe măsura războiului din care a reieşit, adică nu simplu şi armonios, ci extrem de complicat şi dificil, imposibil de pus în practică, aflându-se, după numai 20 de ani, la originile înseşi ale conflagraţiei următoare din 1939-1945! Iar aceasta în ciuda tuturor precauţiilor, în ciuda faptului că, pentru făurirea Păcii, cuvântul de ordine a aparţinut Celor Mari - şefilor delegaţiilor şi miniştrilor de externe ai Puterilor Antantei (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia, Japonia)[4] - Consiliului celor 10 sau Consiliului celor 5 (numai miniştrii de externe), dar, mai cu seamă premierilor francez, britanic, italian şi preşedintelui american, aşadar Consiliului celor Patru Mari(Georges Clemenceau, David Lloyd George, Vittorio Orlando şi W. Wilson), în vreme ce „Biroul" reunea ca preşedinte pe Clemenceau, iar, ca vicepreşedinţi, pe Robert Lansing (în locul lui Wilson) şi pe premierii prezenţi ai Angliei şi Italiei sau pe împuternicitul Japoniei. Tocmai la nivelul acestor Consilii s-au adoptat deciziile fundamentale[5]. Mai toţi, Cei Mari ori Cei Mici, au avansat adeseori planuri ori pretenţii exagerate, multe nerealiste ori nesăbuite, imposibile pentru statele învinse, iar, în consecinţă, spiritul pacific, care trebuia să fie prezent, a fost dominat, cel mai adesea copleşit, de diplomaţia confruntărilor. Cei „Mari" ori „Mici" au avut probleme între ei, separat, unii cu ceilalţi ori unul contra tuturor.

Incomparabilul N. Iorga a surprins extraordinar situaţia: „În războiul unei lumi întregi biruinţa nu putea fi câştigată de unul singur. În răsplătirea dreptului urmărit fiecare trebuia să aibă un loc potrivit cu victoria sa, căci unii erau chemaţi la jertfa pe care o ştiau, sau o găseau sigură, ci potrivit şi cu tot ceea ce aruncase în cumpănă, cu tot ce suferise şi pierduse. Dar din atâtea părţi veneau cererile, uneori asupra aceluiaşi obiect, aşa încât pacea [...] trebuia să fie peste măsură de grea, oricât de mult ar fi trebuit să hotărască la urmă, ca arbitru, prin faptul că aportul său hotărâse, cugetătorul, istoricul care era preşedintele american Wilson. Prezenţa în fruntea guvernului francez a îndărătnicului breton Clemenceau, care [...] câştigase prin statornicia sa de fier victoria, nu era, prin anume laturi ale temperamentului său pornit, o garanţie pentru o repede înţelegere chibzuită între opoziţiile ce trebuiau să se producă, şi Lloyd George, de o fire asemănătoare, nu înfăţişa mai multă seninătate. Nu mai era un Aleksandru I al Rusiei, un Napoleon al III-lea, un Bismarck, ca la alte congrese europene, ca să înfăţişeze pe acela peste a cărui voinţă nu se poate trece. Şi, în sfârşit, dispăruse vechea Europă a concertului, cu cele Şapte Mari Puteri, dincolo de care erau numai slabe glasuri de plângere, ci, în opera comună, la care cei mici avuseră partea cea mai grea şi uneori determinaseră prin intervenţia şi stăruinţa lor rezultatul, atâtea State erau neapărat şi ele chemate, iar interesele lor erau foarte adeseori potrivnice."[6]

În acelaşi context, I. I. C. Brătianu (foto dreapta)plecase la Paris „singur şi sigur", dar a avut parte de „o foarte rea primire", inclusiv din partea românilor, dar, mai presus de orice, găsise pe malurile Senei ... „haosul"[7]. Astfel că, inevitabil, Brătianu şi Clemenceau au intrat în conflict, ei devenind la un moment „cei doi ţapi care se băteau în coarne"[8]. Avea să fie nevoie, la un moment dat, în martie 1919, de intervenţia Reginei Maria, pe lângă Cei „Mari" – Clemenceau[9] şi Lloyd George[10] – pretinzând, faţă de cel dintâi, că „nu am venit să vorbesc despre mine ci să modific atitudinea faţă de România"[11]. În centrul dezbaterilor, şi al intrigilor, s-a aflat însuşi Clemenceau, care, pe temeiuri fondate ori din spirit de prevedere - preîntâmpinarea unei revanşe a celor învinşi în 1918 - a stăruit pentru un tratament dur aplicat îndeosebi Germaniei, iar aceasta încă din prima zi a Conferinţei inaugurate la 18 ianuarie 1919[12] care reunea aproximativ zece mii de delegaţi, experţi, translatori ai statelor participante, beneficiind însă de un tratament şi condiţii diferite:
- Puterile Învingătoare (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia şi Japonia);
- Statele beligerante (Belgia, Grecia, Portugalia, România sau China şi dominioanele britanice - Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Uniunea Sud-Africană);
- Statele în formare şi Statele neutre, care, dimpreună cu ţările beligerante, s-au bucurat de „drepturi limitate", în raport cu cele „nelimitate", deci „globale", ale Celor Mari[13].
Nu este cazul să intrăm în detalii, dar se impune să reţinem unele dintre marile probleme care au preocupat Forumul Păcii:
- Societatea Naţiunilor;
- Răspunderile pentru război şi sancţiunile pretinse;
- Despăgubirile de război (Reparaţiile) şi disputele/pretenţiile teritoriale fiind cel mai mult dezbătute/controversate[14], pentru a rămâne, în majoritate, în suspensie şi a se constitui în premise grave ale conflictului mondial din 1939-1945;
- Legislaţia internaţională a muncii;
- Aspectele economice şi financiare[15];
- Problema petrolului[16].
Clemenceau însuşi nu a avea să fie pe deplin încântat de rezultatele Conferinţei. La 25 septembrie 1919, atunci când a intervenit în Parlamentul francez în cadrul dezbaterilor pe marginea Tratatului de la Versailles, „Tigrul" a făcut apel la „vigilenţă" pentru respectarea clauzelor, precizând că viaţa însăşi reprezintă „o luptă perpetuă, în timp de război, ca şi în timp de pace ... O luptă ce nu poate fi evitată ... Eu nu pot spune pentru câţi ani, poate că ar trebui să spun pentru câte secole, dar criza care a va continua... Şi va continua pentru mulţi ani". După cum se ştie, finalmente Camera Deputaţilor a ratificat Tratatul cu 372 voturi contra 53, iar Senatul francez l-a adoptat în unanimitate. Pentru ca, la 18 ianuarie 1920, exact după un an de la deschiderea Forumului parizian al Păcii, Clemenceau, în preziua retragerii sale de la conducerea guvernului, în alocuţiunea de adio, şi-a îngăduit o constatare şi o profeţie care a şocat opinia publică şi, de fel mai prejos, pe istorici, şi anume: „Biata Franţă! Prostiile au început deja!"

Georges Clemenceau şi-a consacrat ultimii ani ai vieţii scrisului, finalizându-şi între altele Memoriile despre Război şi Pace, apărute, la scurt timp după decesul său, în anul 1930, la început în limba franceză şi apoi în diverse traduceri, inclusiv în româneşte.

Intervenţia noastră este prilejuită de apariţia, în ediţie anastatică, sub egida Tipo Moldova din Iaşi, a traducerii din 1930 de către Editura „Cartea Românească", care, departe de a fi excelentă, îngăduie cititorului de astăzi să se reîntâlnească cu Măreţia şi amărăciunea unei Victorii în viziunea celui care a fost, şi a rămas, unul dintre Marii Actori ai scenei istorice mondiale din 1918-1920 - Georges Clemenceau, care a exprimat, în memorabila-i Închinare, rostul dezvăluirilor sale: „Am avut şi mai am încă provizii de tăcere în serviciul Patriei mele. Însă, pentru că cu siguranţă moderaţia mea ar fi atribuită unei slăbiciuni, nu pot să tac.
Sursa: Ziaristi Online
________________________________________
[1] Vezi îndeosebi: Georges Clemenceau, www.encyclopedia.com; GC,en.wikipedia.org;
GC, www.britannica.com; GC, www.newworldencyclopedia.org; Paris Peace Conference, 1919 – Wikipedia, en.wikipedia.org.
[2] Cf. N. Iorga, Istoria Românilor, vol. X/1, ediţia a II-a, îngrijită de Georgeta Filitti şi Gh. Buzatu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2011, p. 285 şi urm. (cartea a III-a, cap. I – Problema Păcii şi a alianţelor); Gh. I. Brătianu, L´Organisation de la Paix dans l´Histoire Universelle. Des origines à 1945, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997; Institutul Social Român, Politica externă a României. 19 prelegeri publice organizate de ..., Bucureşti, 1925; Mihai A. Antonescu, Organizarea Păcii şi Societatea Naţiunilor, I-II, Bucureşti, 1929-1932; Paul Mantoux, Les Délibérations du Conseil des Quatres, I-II, Paris, CNRS, 1955; John W. Wheeler-Bennett, Anthony Nichols, The Semblance of Peace. The Political Settlement after the Second World War, London, MacMillan, 1972, pp. 3-11; J. A. S. Grenville, The Major International Treaties. 1914-1973. A History and Guide with Texts, London, Methuen and Co. Ltd., 1976; John Lewis Gaddis, The Long Peace. Inquiries Into the History of the Cold War, New York – Oxford, Oxford University Press, 1987; V. F. Dobrinescu, România şi Sistemul Tratatelor de Pace de la Paris (1919-1923), Iaşi, Institutul European, 1993; Gh. Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, coordonatori, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), Focşani, Editura Empro, 1999; Ioan Scurtu, coordonator, Istoria Românilor, VIII, România Întregită (1918-1940), ediţia I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, pp. 3-30; Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, coordonatori, România Mare în ecuaţia păcii şi războiului (1919-1947). Aspecte şi controverse, Iaşi, Demiurg, 2009, pp. 90-167; Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Europa în balanţa forţelor. 1919-1939, I, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2007, pp. 19-32; Gh. Buzatu şi colaboratori, România în ecuaţia războiului şi păcii (1939-1947), I, Iaşi, Tipo Moldova, 2009; Jean-Baptiste Duroselle, Tout Empire périra – Théorie des relations internationales, ediţia a III-a, Paris, A. Colin, 1992.
[3] Vezi Alexandre Boldur, La Bessarabie et les relations russo-roumaines (La question bessarabienne et le droit international), Paris, J. Gamber, Éditeur, 1927; idem, Basarabia şi relaţiile româno-ruse (Chestiunea Basarabiei şi dreptul internaţional), traducere, Bucureşti, Editura Albatros, 2000; Ioan Scurtu, coordonator,Istoria Românilor, VIII, pp. 26-29.
[4] Japonia a fost reprezentată, la nivelul deciziilor, de marchizul Saionji Kinmochi(fost premier) şi baronul Makino Nobuaki (fost ministru de externe).
[5] Conferinţa a beneficiat şi de un Secretariat General.
[6] N. Iorga, Istoria Românilor, X/1, p. 285.
[7] Ibidem, p. 287-288.
[8] Ibidem, p. 292. Vezi şi aprecierile istoricului despre „Omul" Clemenceau din 10 februarie 1919 (N. Iorga, Oameni cari au fost, 1-2, ediţie Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, 2009, p. 586-587.
[9] Cf. Regina Maria a României, Capitole târzii din viaţa mea: Memorii redescoperite,editate de Diana Mandache, Bucureşti, Editura Allfa, 2009, p. 30-31.
[10] Ibidem, p. 37 şi urm.
[11] Ibidem, p. 30.
[12] Pentru a se încheia, oficial, la 21 iunie 1920.
[13] Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Europa în balanţa forţelor, I, p. 19-21.
[14] Cf. Emilian Bold, De la Versailles la Lausanne (1919-1932), Iaşi, Editura Junimea, 1976, passim.
[15] Vezi Mircea Djuvara, Principiile şi spiritul ultimelor Tratate de Pace, în vol.Politica externă a României – 19 prelegeri ..., pp. 1-34; S. D. Spector, Romania at the Paris Peace Conference. A Study of the Diplomacy of Ioan I. C. Brătianu, New York, Bookman Press, 1962; Pierre Renouvin, Le Traité de Versailles, 1918-1919, Paris, Flammarion, 1969; V. F. Dobrinescu, România şi Sistemul Tratatelor de Pace ..., p. 32-33; Valentin Ciorbea, Din istoria secolului XX (1918-1939), I, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2006, p. 18; Gh. Nicolescu, coordonator, România în ecuaţia păcii şi dictatului,Piteşti, Editura Paralela 45, 2000; Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Europa în balanţa forţelor, p. 21; V. F. Dobrinescu, Doru Tompea, România la cele două Conferinţe de Pace de la Paris (1919-1920, 1946-1947). Un studiu comparativ, ediţia a II-a anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2010, passim. În problema reparaţiilor germane, prin Tratatul de la Versailles România nu a primit satisfacţie (ibidem, p. 135).
[16] Cf. Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Iaşi, Demiurg, 2009, p. 135 şi urm. footer