Revista Art-emis
Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (1) PDF Imprimare Email
Cristian Negrea   
Vineri, 10 Mai 2013 16:56
Mareşalul Carl Gustav Emil Mannerheim, art-emis Cel puţin într-o privinţă, preşedintele a avut dreptate: ni s-a umplut ţara de experţi. Fel de fel de experţi care vin pe la televiziuni să-şi dea cu părerea, care mai de care, despre evenimente şi fapte, cu o morgă dată de greutatea argumentelor şi cunoştinţelor lor. Mai ales în preajma unor date cruciale, a împlinirii unor ani de la anumite evenimente importante pentru istoria noastră, ecranele televiziunilor sunt invadate de aceşti experţi istorici, strategi sau militari. Nu ştiu pe ce bază se face selecţia acestora, dar am constatat că majoritatea cunosc evenimentele tangenţial, dar îşi dau cu părerea şi afirmă unele lucruri pe care le consideră, după părerea lor, axiome indiscutabile, dar acestea nu rezistă la o analiză mai serioasă. Din păcate, moderatorii nu sunt pregătiţi pentru o asemenea analiză, iar asta îi face pe respectivii experţi să devină şi mai pătrunşi de importanţa afirmaţiilor lor. De exemplu, la fiecare 22 iunie o mare masă de experţi strigă în gura mare că trebuia să ne oprim pe linia Nistrului şi o spun ca şi o axiomă de netăgăduit, pe moment nu are cine să-i combată. Prin acest fapt, ei devin tot mai siguri de cele afirmate, ei mergând mai departe făcând o comparaţie între noi şi Finlanda acelor ani. Am scris, în articolul „Ne puteam opri la Nistru?", argumentele pro şi contra, încercând să expun acele decizii prin prisma cauzelor operaţionale, militare, tactice şi strategice. Astăzi mă voi opri asupra comparaţiilor dintre România şi Finlanda în acea perioadă, pentru a încerca să detaliez cazul finlandez, prea puţin cunoscut publicului nostru, pentru a-l lăsa pe el, publicul, să decidă dacă există mai multe similitudini sau diferenţe între noi şi Finlanda în al doilea război mondial. Dar pentru asta va trebui să încep cu începutul.

Un alt aspect referitor la opiniile acestor experţi, constat că aceştia nici nu cunosc cazul finlandez atunci când fac referire la acesta, vorbesc din păreri proprii sau din auzite. De aceea, voi spune de la bun început că în expunerea care urmează, principala mea sursă o reprezintă cea mai adecvată opinie, cea a celui care a condus ostilităţile de partea finlandeză atunci, precum şi în 1918, cea mai mare personalitate militară a Finlandei, omul care a condus armata finlandeză în trei războaie, în războiul de independenţă, cel de iarnă şi cel de continuare, după cum este numit în istoriografia militară finlandeză. Este vorba de mareşalul Carl Gustav Emil Mannerheim, iar sursa o reprezintă chiar memoriile sale.

Un destin militar de excepţie

Baronul Carl Gustav Emil Mannerheim, singurul mareşal finlandez, s-a născut la 4 iunie 1867 şi de la 15 ani este înscris într-o şcoală militară, exmatriculat pe motive disciplinare, face liceul, este admis la facultate şi pleacă la Şcoala de cavalerie Nicolae, la Sankt Petersburg, de unde promovează în 1889. Pe atunci Finlanda era mare ducat în uniune cu Rusia, aşa că el şi-a urmat cariera militară în cadrul armatei imperiale ruse, iniţial la un regiment de dragoni în Polonia, apoi din 1891 în garda de cavaleri a Majestăţii sale Maria Feodorovna în Sankt Petersburg, apoi luptă în războiul ruso-japonez (1904-1905) fiind avansat colonel pentru bravură în lupta de la Mukden. Conduce două expediţii de cercetare în China, apoi revine în Polonia ca şi comandant al Gărzii de cavalerie, cu gradul de general-maior, ulterior ajunge în anturajul imperial. În 1914, în primul război mondial, conduce brigada de cavalerie în sudul Poloniei, mai târziu ajungând să comande o unitate ruso-română pe frontul din Carpaţi în 1916.

Sunt extrem de interesante opiniile lui despre această parte a biografiei sale, mai ales pentru noi, românii. Desigur, în faza iniţială, Mannerheim susţine teza ofiţerilor superiori ruşi, conform căreia armata română slabă mai mult îi încurca prin faptul că erau nevoiţi să trimită trupe de sprijin în România, pe când interesul lor era să susţină propriul front, fără să mai aibă nevoie de prelungirea lui excesivă pe teritoriul României, care putea fi luată din două părţi, şi de către armatele germano-bulgare conduse de mareşalul von Mackensen. El ajunge să conducă, e drept, pentru scurtă vreme, două brigăzi de cavalerie ruso-române, două divizii române de infanterie şi o brigadă română de infanterie (condusă de colonelul Sturza, cel ce va trăda trecând la inamic) sub numele de „grupul Vrancea". De o sinceritate extremă ne apare atunci acest citat din memoriile sale: „A apărut o situaţie stânjenitoare când o divizie de cazaci din segmentul adiacent, în noaptea de 3 februarie 1917 şi-a părăsit poziţiile pe neaşteptate, pur şi simplu pentru că comandantul ei şi-a pierdut încrederea în armata română, după cum a declarat ulterior, şi în felul acesta a permis inamicului să pătrundă şi să ocupe o creastă predominantă, de unde oraşul Focşani şi câmpia înconjurătoare puteau fi ţinute sub foc." Într-adevăr, comandantul cazac şi-o fi pierdut încrederea în armata română, dar de ce nu a făcut-o mai devreme, ci numai atunci când luptele scăzuseră în intensitate datorită iernii grele, rezumându-se la patrulări şi atacuri demonstrative. Iar pentru această cotă, în vara lui 1917, românii vor vărsa mult sânge, în alte părţi chiar înlocuindu-i pe ruşii care fugeau de pe front, dar nu pentru că şi-ar fi pierdut încrederea în armata română, ci pentru că ei fac revoluţie, nu război.
Dar aceste aspecte nu avea de unde să le ştie Mannerhaim deoarece, decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a, este mutat în alt sector de front, mai la nord, asta după ce asistă într-o permisie la Sankt Petersburg la declanşarea revoluţiei din martie 1917. Este martor la luptele de acolo, apoi pe front, în Bucovina, remarcă slăbirea disciplinei din armata rusă, asta începând cu aprilie 1917. Luptă împotriva ofensivei austro-ungare din Galiţia, de la Tarnopol, şi Bucovina dând înapoi, cedând Tarnopolul şi Cernăuţii, chiar în preziua cumplitelor lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, când trupele române au fost nevoite să facă faţă unei cumplite ofensive alături de ruşii care fugeau de pe front. Îşi rupe piciorul din întâmplare şi pleacă în concediu de refacere la Odesa, ideea că locul său nu mai era în cadrul armatei ruse, după o carieră de treizeci de ani, devenind tot mai pregnantă. Se hotărăşte să plece acasă, unde ajunge după nenumărate peripeţii.

Războiul finlandez pentru independenţă (1918)

Ajuns la Helsinki, Mannerheim devine conştient că nu se punea problema dacă Finlanda va fi antrenată în revoluţie, ci mai degrabă când va fi antrenată. Deoarece situaţia în Finlanda era deosebit de gravă. Din cauza apropierii de Petrograd, nenumăratele garnizoane ruseşti se molipsiseră de morbul revoluţiei, mai ales după ce bolşevicii preluaseră puterea în Rusia. Partidul social-democrat cedase în faţa elementelor radicale, se constituiseră gărzile roşii, şi la 13 noiembrie s-a declanşat o grevă generală în cursul căreia gărzile roşii s-au făcut vinovate de jafuri şi omoruri. Dezordinea a continuat, chiar dacă la 16 decembrie Finlanda îşi proclamă independenţa şi Lenin o recunoaşte la 4 ianuarie 1918. Dar Lenin ignoră cererea Senatului de rechemare a trupelor ruseşti staţionate în ţară, rămânerea lor era de fapt o garanţie că Finlanda se va uni benevol cu Rusia sovietizată cu sprijinul acestor garnizoane atunci când bolşevicii finlandezi vor cuceri puterea, iar garnizoanele ruseşti le vor acorda tot sprijinul necesar, inclusiv militar. Aceeaşi situaţie ca şi în Basarabia, Lenin a recunoscut autonomia, doar pentru ca Basarabia să se declare parte a noului imperiu bolşevic de bună voie, aceasta era reţeta. Iar dacă refuza, erau garnizoanele ruseşti bolşevizate să o ajute, dar în cazul Basarabiei a intervenit un alt factor decisiv numit armata română.[1]

Linia frontului în februarie 1918

În cazul Finlandei, au apărut alţi factori pe care Lenin nu i-a luat în calcul. Unul dintre aceştia avea şi un nume, Mannerheim. La Helsinki, acesta este cooptat la conducerea Comitetului Militar în vederea apropierii unor evenimente grave: gărzile roşii, sprijinite de garnizoanele ruseşti ce numărat circa 40000 de soldaţi bolşevizaţi, vor încerca să preia puterea prin forţă, după modelul reuşit în Rusia. Mannerheim le propune conducătorilor finlandezi să plece de urgenţă în nord, pentru a nu fi capturaţi de iminenta lovitură bolşevică. El o face şi călătoreşte incognito, după aventuri ajunge la Vaasa de unde începe strângerea voluntarilor pentru lupta de independenţă a Finlandei. Într-adevăr, o parte din guvern este arestată de bolşevici, alţii reuşesc să scape şi să i se alăture lui Mannerheim.

S-a strâns o armată de voluntari a căror instrucţie se făcea din mers, cu arme cumpărate din Germania, de la ruşii care le vindeau pe băutură sau confiscate de la ei. Ofiţeri au devenit militarii din batalionul 27 vânători, circa 1800 de oameni, singura unitate pregătită, aflată la instruire în Germania. Pentru început au dezarmat şi capturat începând cu noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1918 toate garnizoanele ruseşti din nordul ţării. În aceeaşi zi gărzile roşii arestau guvernul. În patru zile tot sudul Botniei Orientale era eliberat, 5.000 de ruşi luaţi prizonieri, 8.000 de puşti, 34 mitraliere şi 37 tunuri capturate. Au continuat acţiunile de gherilă ale trupelor lui Mannerheim, după care s-a trecut la război frontclasic, deschis, de la începutul lui februarie vorbind un front de luptă care împărţea Finlanda în două, sudul bolşevic şi nordul lui Mannerheim. Războiul s-a încheiat în luna mai cu victoria trupelor conduse de Manerheim care au curăţat întreaga Finlandă, unele operaţiuni desfăşurându-se şi pe teritoriul rusesc. Finlandezii au fost ajutaţi şi de o brigadă de voluntari suedezi şi de un corp german venit în ajutor. De aici deja putem identifica câteva diferenţe majore între felul în care şi-a cucerit Finlanda independenţa şi situaţia Basarabiei, sau care ar fi fost soarta Basarabiei dacă nu interveneau trupele române.

În primul rând, curăţirea Basarabiei s-a făcut cu pierderi mult mai reduse, lupte mai grele s-au dus la Tighina, Vâlcov şi în zonele Bugeacului, precum şi aproape de linia Nistrului. În faţa unei trupe experimentate şi disciplinate ca şi armata română, bolşevicii au preferat de cele mai multe ori să dea dosul, fugind peste Nistru. De exemplu, nici nu s-au bătut pentru Chişinău, au fugit atunci când au aflat că armata română trecuse Prutul. În schimb, doar în bătălia pentru oraşul Tampere din aprilie 1918 bolşevicii au pierdut 2000 de combatanţi morţi şi 11.000 de prizonieri.

O altă diferenţă, de partea bolşevicilor au luptat foarte mulţi finlandezi, pe când în cazul Basarabiei, moldovenii de partea revoluţiei bolşevice erau într-un număr relativ redus. Dar concluzia se impune de la sine, fără rezistenţa şi lupta condusă de Manerheim, Finlanda ar fi fost doar o republică unională comunistă în cadrul Uniunii Sovietice, fără existenţă politică, libertate civică sau orice formă de libertate. Printr-un război sângeros, finlandezii şi-au salvat ţara de la dezastru. Aceeaşi soartă îi era hărăzită şi Basarabiei, dar ea a fost salvată de armata română tot în ianuarie 1918, atunci când bolşevicii vor intenţiona să aresteze Sfatul Ţării.

Mergând mai departe, unii au susţinut că Stalin a fost mai supărat pe români decât pe finlandezi, deoarece românii au desfiinţat republica bolşevică ungară. Ei bine, finlandezii, după obţinerea independenţei şi alungarea bolşevicilor, au trimis trupe în Estonia pentru a-i ajuta pe estonieni să se debaraseze şi ei de comunişti care ocupaseră jumătate din ţară şi ameninţau capitala. Cele două regimente de voluntari au contribuit la contraofensivă, participând la cucerirea Narvei şi eliberarea ţării (24 februarie 1919). Până la urmă, şi Finlanda a fost o pavăză a Occidentului împotriva pericolului bolşevic, alături de Polonia şi România.

Preliminariile războiului de iarnă (1939 – 1940)

Una din tezele des vehiculate la noi este reală, cea a slabei dotări şi înzestrări a forţelor armate în perioada interbelică. Astfel, ni se creează în subconştient imaginea conform căreia finlandezii s-ar fi înarmat şi pregătit mult mai bine decât noi. Dar iată că Mannerheim combate această idee. Şi el se plânge de faptul că guvernele şi parlamentul se opuneau acordării creditelor necesare pentru înzestrarea armatei, deşi încă de la începutul anilor 30 se puteau întrevede semnele furtunii ce se pregătea să vină. Deşi se făcuseră unele progrese în pregătire şi instrucţie, se formase o nouă generaţie de ofiţeri, despre dotări şi armament iată ce zice Mannerheim: „Armamentul şi echipamentul lăsau de dorit. În mare parte, armata nu avea alt armament decât cel ce provenea din războiul de independenţă, care era uzat şi demodat. Lipsea orice material modern. Subvenţiile alocate de stat abia fuseseră de ajuns pentru întreţinerea forţelor armate, neglijându-se în întregime armamentul şi echipamentul." Asta în condiţiile în care încă de la primul plan cincinal din anii 20 Uniunea Sovietică trecuse la înarmare pe scară largă, Germania va face la fel abia după 1933, în timp ce statele occidentale vor neglija cu totul acest capitol, convinse că ordinea de la Versailles va dura mult şi bine. Abia Franţa îşi va fortifica frontiera construind linia Maginot care se va dovedi total inutilă în mai 1940. Mannerheim descrie în memoriile sale şi o întrevedere cu guvernatorul băncii naţionale finlandeze, Risto Ryti, tot în scopul de a-i cere credite pentru armată. După ce l-a ascultat cu respectul cuvenit unui erou naţional, Ryti, în timp ce-l conducea spre uşă, a întrebat: „La ce bun să acordăm aceste mari credite armatei, pentru că nu va fi nici un război?"

Mannerheim a fost o scurtă perioadă regent, până la alegerea unui rege, apoi s-a retras din viaţa publică până în 1931 când este numit şef al Consiliului Militar al Finlandei. Din această postură se va lupta cu guvernul, parlamentarii şi politicienii pentru mai mulţi bani pentru armată, eforturi deosebit de dificile deoarece nimeni nu vedea în acei ani posibilitatea unui război. Seamănă cu situaţia politică de la noi în acea perioadă, nu-i aşa? Dar Mannerheim a obţinut ceva, nişte sume ceva mai mari decât ar fi vrut să dea politicienii, dar mult mai mici decât cele solicitate. În acest punct ne putem întreba care ar fi fost situaţia militară a României dacă un astfel de Mannerheim am fi avut noi din 1931 într-o poziţie de o importanţă similară? Închipuiţi-vă dacă Ion Antonescu, de exemplu, ar fi fost într-un post echivalent din 1931? Dar să ne aducem aminte, memoriul lui Antonescu trimis regelui Carol al II-lea în 1938 referitor la proasta înzestrarea a armatei a avut drept rezultat internarea acestuia sub pază.

MannerheimPresiunile sovietice asupra Finlandei s-au intensificat începând cu 1938, imediat după anexarea Austriei de către Germania, Anshlussul. La 14 aprilie, secretarul doi al legaţiei sovietice la Helsinki, Iarţev, a cerut o întrevedere la ministrul finlandez de externe, Holsti. Acesta îi expune faptul că i s-au acordat puteri pentru a discuta confidenţial îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două ţări, propunând ca în cazul unei debarcări germane în Finlanda cu scopul de a ataca pe aici teritoriul sovietic, Finlanda să accepte ajutorul militar sovietic şi să ofere garanţii pentru cazul în care va avea loc la Helsinki o lovitură de stat pronazistă. A adăugat că guvernul sovietic dorea să respecte independenţa Finlandei şi integritatea sa teritorială. Câtă ipocrizie conţineau vorbele acestea se va vedea mai târziu. Partea finlandeză şi-a declarat neutralitatea şi hotărârea de a-şi apăra teritoriul şi independenţa, iar la întrebarea în ce constau aceste garanţii cerute de sovietici, Iarţev nu a dat un răspuns precis, totuşi, convorbirile s-au prelungit toată primăvara şi vara. Negocierile au continuat în cursul toamnei, dar cererile sovietice deveneau tot mai clare şi mai imperative. Ei cereau să participe la înarmarea arhipeleagului Aland, teritoriu disputat între Finlanda şi Suedia, apoi au cerut ca ei să construiască o bază aeriană şi navală în insula finlandeză Suursaari, garantând integritatea teritorială a Finlandei, uitând că prin aceasta chiar integritatea teritorială a Finlandei avea de suferit. În septembrie 1938 Germania obţinea regiunea sudetă de la Cehoslovacia, iar presiunile sovietice se vor intensifica.

La 5 martie 1939 Litvinov cere cesiunea prin arendă a patru insule din golful Finic pentru 30 de ani, dar răspunsul finlandez a fost că aceste insule fac parte din teritoriul finlandez a cărui integritate a fost recunoscută de către U.R.S.S. prin tratatul de la Tartru când aceste insule au fost demilitarizate. Litvinov revine propunând ca şi compensaţie un teritoriu rusesc de la nord de lacul Ladoga, propunere respinsă de partea finlandeză. Totuşi, Mannerheim a susţinut ideea conform căreia trebuia găsită o soluţie pentru a da satisfacţie U.R.S.S., inclusiv prin unele cedări, pentru a îmbunătăţi relaţiile Finlandei cu marele său vecin. A susţinut asta şi în convorbiri cu primul ministru şi preşedintele, insistând că aceste insule nu aveau o utilitate pentru Finlanda şi nici nu exista posibilitatea să fie apărate, oricum ele fiind demilitarizate, iar pentru ruşi aveau o valoare reală deoarece închideau accesul spre golful Ladoga, dar interlocutorii săi nu au acceptat. De aici vedem că mitul creat în jurul lui Mannerheim, conform căruia acesta a fost un apărător intransigent al integrităţii Finlandei, nu are suficientă acoperire în realitate. A fost un om pragmatic care a căutat o cale de mijloc, chiar cu preţul unor cedări teritoriale minimale, pentru a evita războiul.

La începutul anului 1939 Mannerheim reia discuţiile cu Suedia pentru o alianţă militară, un proiect al său pe care a tot insistat de douăzeci de ani, fără succes. Planul iniţial al lui Mannerheim era o alianţă a Nordului, deşi Suedia profitase de greutăţile Finlandei din Războiul de independenţă şi ocupase arhipeleagul Aland, teritoriu rămas în dispută. Primul pas spre o alianţă a Nordului, care ar fi dat un semnal de unitate care i-ar fi făcut poate pe sovietici şi pe germani să fie mai circumspecţi. Tocmai de aceea partea finlandeză propusese Suediei ca prim pas militarizarea în comun a arhipeleagului Aland. Dar tocmai Suedia, spre care se îndreptau speranţele lui Mannerheim, care ar fi avut toate motivele ca Finlanda să reziste URSS, deoarece în caz contrar ea ar fi fost următoarea ţintă a agresiunii sovietice. Arhipeleagul Aland, cheia Balticii, dezarmat atrăgea pe toată lumea, inclusiv sovieticii se arătaseră interesaţi de el. Dar Suedia îşi va retrage sprijinul de îndată ce presiunile sovietice asupra Finlandei s-au intensificat. Sovieticii se vor lămuri cu acest prilej de substanţa colaborării nordice şi vor înţelege realitatea: Finlanda era total izolată diplomatic.

Se spune că istoria se repetă. Amintindu-ne de atitudinea Suediei faţă de Finlanda în două rânduri, atunci când a avut nevoie de ea, mă refer la cea a guvernului suedez, nu a voluntarilor din Suedia, atitudine care se va repeta mai târziu, având în minte asta nu mă pot abţine să nu pun o întrebare celor care susţin dotarea forţelor noastre aeriene cu avioane sudeze: la următorul conflict în care vom fi implicaţi, poate împotriva unei puteri militare superioare, atunci când vom avea nevoie de noi avioane pentru a le înlocui pe cele pierdute, vom avea nevoie de piese de schimb, de mentenaţă, deoarece defecţiunile vor fi mai dese datorită funcţionării suplimentare, deci în aceste cazuri, Suedia, ca producător care nici nu este membru NATO, Suedia în cât timp credeţi că ne va întoarce spatele la presiunile acelei puteri mai mari? Lăsându-ne fără piese de schimb şi avioane? Dacă i-a făcut asta Finlandei, credeţi că nu o va face şi altora?

Dar U.R.S.S. devine tot mai nerăbdătoare. La 5 martie 1939 cere Finlandei să-i arendeze pentru 30 de ani patru insule din golful Finic. Răspunsul finlandez a fost că nu poate discuta cesiunea unor insule unei puteri străine, deoarece făceau parte din teritoriul a cărui integritate a fost recunoscută de URSS prin tratatul de la Tartru, când insulele au fost demilitarizate. O nouă propunere rusă oferea ca şi compensaţie un teritoriu la nord de lacul Ladoga, propunere din nou respinsă de Finlanda. Da, URSS recunoscuse teritoriul finlandez prin tratatul de la Tartru din 1922, şi totuşi nu a împiedicat-o să o atace, tot pentru teritoriu. Asta este pentru cei care susţin că dacă URSS ar fi recunoscut Basarabia ca parte a României nu ar fi cerut-o în 1940. Complet fals, Stalin a spus că tratatele nu valorează nici cât hârtia pe care sunt scrise, ceea ce s-a văzut atât în cazul Finlandei, cât şi în alte cazuri.
- Va urma -
----------------------------------------
[1] vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia footer