Biografiile Mareşalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu mai au oricum şi pentru ce decade în hagiografii. Având în seamă în prezent realităţi indiscutabile, verificabile şi susţinute pe temeiul unei bogate bibliografii şi al documentelor, unele cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci, române şi străine, apoi valorificate, numeroase în premieră. Nefiind neglijate, în context, nici mărturiile unora dintre participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi - Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu, Şerban Milcoveanu ş.a. Nu este lipsit de interes să precizăm că biografiile respective sunt populate cu zeci şi sute personaje, fiecare ajungând să-şi ocupe natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, declanşarea şi consecinţele faptelor desfăşurate cu predilecţie în cursul Războiului Mondial din 1939-1945 ori în conexiune nemijlocită cu acesta.

Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi - Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu - a fost posibil prin voinţa excesiv brutală şi anormală a Marilor Învingători din 1945 şi potrivit unor „principii juridice" dictate de ei şi în folosul lor, nicidecum al Învinşilor sau al popoarelor, cum au clamat un număr de ani. Asasinatul de la 1 iunie 1946, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără consecinţe dramatice, în unele privinţe la proporţii de cataclism pentru Români şi pentru România - Holocaustul Roşu. Nu în zadar s-a apelat la similitudini cu „practici barbare" de odinioară!

Este imposibil să întrevedem în prezent, după ce tumultuosul secol al XX-lea s-a încheiat, fără însă ca şi faptele pe care el le-a găzduit cu exagerată „generozitate" să fi încetat a-şi exercita consecinţele, cel mai adesea în chip negativ şi cu intensitate, dacă am mai avea temei să-l excludem pe Mareşalul Ion Antonescu din categoria iluştrilor bărbaţi de stat ai României contemporane - I. I. C. Brătianu, N. Titulescu sau N. Iorga. În privinţa ierarhiei, nu are rost, desigur, să ne pronunţăm, cât timp numai trecerea timpului, judecata din perspectiva evenimentelor petrecute şi deschiderea arhivelor sau cercetările istoriografice temeinice de mâine îşi vor spune, cu greutate şi în dreaptă măsură, cuvântul decisiv aşteptat. La 23 iunie 1940, nimeni altul decât Nicolae Iorga, celebrul nostru polihistor, care prin creaţia sa de proporţii, varietate şi profunzimi rar întâlnite a acoperit practic întreg spaţiul spiritual românesc, şi nu numai, a observat - cu numai câteva zile înainte de a fi intervenit tragedia românilor de pretutindeni şi de-a se fi declanşat procesul prăbuşirii României Mari, context în care savantul însuşi, la scurt timp după catastrofă, avea să-şi afle groaznicul sfârşit -, şi anume:

„Neam părăsit în răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la cellalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă".

Este cu totul explicabil, drept consecinţă, că în 1942 îngrijitorii excelentului Album Spaţiul istoric şi etnic românesc, editat sub egida Academiei Române, a Institutului Cartografic Militar şi a Institutului Naţional Central de Statistică din Bucureşti, au inserat drept motto aceste rânduri definitorii ale Mareşalului Ion Antonescu:

„Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi şi vom pleca cei din urmă"[1].

Numele Mareşalului Ion Antonescu a intrat în istorie, mai degrabă fără voinţa unora, încă din cursul vieţii, mai presus de orice impunându-se Omul, cu toate calităţile şi defectele lui, pentru faptele sale, bune sau rele. Nu a fost fascist, nici democrat dar nici tiran, nici fascist şi rasist ori criminal de război. A fost, indiscutabil, înainte de orice - Român. Răstimpul ce ne desparte de execuţia din 1 iunie 1946 este, totuşi, la scara istoriei, prea scurt pentru ca Mareşalul şi epoca lui să fie „văzute" şi interpretate total sau global. Faptele trecutului recent, odată consumate, Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu au cum interveni pentru a mai „corecta" ceva ori cumva. Este, de-acum, rândul istoricilor, cu prioritate al lor, să continue investigaţiile pentru a afla şi dezvălui Adevărul, şi numai Adevărul, despre toate cele care, câte şi cum au fost!

De ce numaidecât istoricii? Un document fundamental al unor reputaţi specialişti francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza şi colegii) intitulat Libertate pentru Istorie, respingând falsele principii ale impunerii „corectitudinii" (politice, istorice şi de orice fel), azi la modă, stabilea la 12 decembrie 2005 fără greş şi fără reţinere:

„Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este totuna cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i totuna cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii juridice. Politica Statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei"[2] .

În mod sigur, în 1946, la Bucureşti şi în toată Europa a funcţionat orice dar nu... judecata poporului! Care popor şi ce judecată au impus condamnarea şi execuţia Mareşalului Antonescu şi a colaboratorilor lui?! S-a auto-denumit – este adevărat - Tribunalul Poporului, care, însă, a funcţionat împotriva Poporului Român, reunind toată pleava cominternistă venită ori trimisă de Kremlin - în majoritate minoritari evrei, unguri, ţigani, ruşi basarabeni şi ucraineni. Iar ancheta, „procesul" şi condamnările dictate au atestat, tocmai, lipsa de judecată şi de respect faţă de drepturile elementare ale individului. O judecată care, peste ani, a probat farsa şi netrebnicia. De vreme ce Mareşalul Antonescu şi colaboratorii lui au fost condamnaţi pentru crime de dezastrul ţării şi de război, fiind încadraţi automat - în paragrafele înguste şi deformate ale „legii internaţionale" introduse după 1945 de Moscova, Washington şi Londra - drept criminali de război. Dezastru intervenit în urma trădării de la 23 august 1944 care a constituit „cel mai negru punct din întreaga noastră istorie", astfel că Războiul Naţional al României din 1941-1944 a eşuat, dar - aprecia Ion Pantazi, fiul fostului ministru de Război din 1942-1944 -, fie că „acest război [a fost] pierdut", el a reprezentat „totuşi un mare adevăr câştigat. Astăzi chiar cei mai înverşunaţi adversari ai războiului nostru împotriva Uniunii Sovietice nu pot să nu recunoască justeţea cauzei pentru care am luptat (subl. ns.)"[3].

Criminali de război ori criminali de pace?

Criminali de război... De ce nu, mai degrabă, criminali de pace?! Istoricul - cum preciza Apelul menţionat din 2005 - respinge „dogmele", inclusiv pe cele introduse şi aplicate de autorităţile criminale de la Bucureşti în 1945-1946 şi mai apoi. În ceea ce-l priveşte, Mareşalul Antonescu a fost încrezător în Judecata Istoriei... Criminali de război ori criminali de pace? Ar deranja pe cineva? Căci, şi după 1945, lumea a fost bântuită oricum de războaie, care, dacă nu au fost recunoscute tot criminale, nu înseamnă că au fost mai prejos. Dimpotrivă. De vreme ce Războiul Rece, care, nu numai că a succedat ci a reieşit direct din conflagraţia anilor 1939-1945, a fost superior ca durată şi amploare celui proclamat încheiat[4]. Dar, pentru a reveni, unde erau prin 1944-1948 Stalin, Beria ş.a. Nu au acţionat direct ori au prefera să acţioneze prin reprezentanţi, cu recomandări de comunişti şi statut de miniştri, jurişti, jurnalişti sau şefi ai serviciilor secrete, aşa precum Ana Pauker (Hannah Robinsohn), Emil Bodnăraş, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca (Luka László), Teohari Georgescu (Burah Tescovici), Lucreţiu Pătrăşcanu, Avram Bunaciu (Abraham Gutman), Silviu Brucan (Saul Bruckner) şi soţia, Alexandru Voitinovici, Iosif Chişinevschi (Jakob Roitman), Gheorghe Pintilie (Timofei-Pantiuşa Bodnarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) ş.a.[5]

Întâmplător ori nu, ei se aflau evident printre Învingători, dar cine i-ar putea include şi printre Judecători?... Nu figura şi Adolf Hitler, care - nu-i aşa? - prin 1939-1941, alături de monstrul de la Kremlin, a stabilit şi împărţit... pacea şi drepturile Europei!

Vinovaţi de... dezastrul ţării şi criminali de război? Judecaţi şi condamnaţi în temeiul unor dispoziţii neconstituţionale[6], întrucât România, nemaifiind în stare de război, nu se mai putea dicta pedeapsa cu moartea! În plus, dacă se respecta Legea nr. 312/1945 (art. 18, aliniatul 3), judecarea celor vinovaţi de „dezastrul ţării" sau de „crime de război" fusese îngăduită până la 1 septembrie 1945[7]. A fost motivul pentru care „procesul" grupului Mareşal Antonescu fiind stabilit pentru luna mai 1946, guvernul dr. P. Groza a intervenit cu Legea nr. 61/1946 care, în temeiul decretului nr. 386/7 februarie 1946 (art. 1), prelungind termenul „final" stabilit iniţial pentru 1 septembrie 1945 la 1 iunie 1946[8]...

Iar „Tribunalul Poporului", plasat sub „preşedinţia" unui personaj obscur, controversat şi lacheu desăvârşit - Alexandru Voitinovici[9], descoperit şi numit de Lucreţiu Pătrăşcanu, titular al Justiţiei în toate cabinetele de la Bucureşti dintre 1944 şi 1948[10], a acţionat, în numele unui regim consacrat el însuşi criminal[11]. Cu atât mai mult s-a aflat şi stăruie în atenţia istoricilor situaţia Profesorului Gh. Alexianu[12], întrucât, la atâtea decenii după prăbuşirea regimului totalitar comunist, s-au găsit instanţe care doar mimează că ar fi dispuse să re-examineze „cazurile" din 1946 deşi sfârşesc prin blocarea lor şi prin reconfirmarea deciziilor ... staliniste. Precum a procedat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României care, la 6 mai 2008 – în replică la demersul Domnului Şerban Alexianu - a apreciat drept definitivă[13] sentinţa Tribunalului criminal de la Bucureşti din 17 mai 1946 ... DE CE? În fond, ISTORIA SE REPETĂ. Nimeni altul decât M. Eminescu a observat cândva în „Timpul": „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţii slugarnici ai străinătăţii să fie miniştri, deputaţi, oameni mari".

Cu totul recent, Ion Măldărescu considera că „manipularea a pătruns atât de profund în subconştient... Să nu uităm că de-a lungul anilor au apărut numeroase documente contrafăcute, mărturii mincinoase şi declaraţii obţinute sub şantaj, ameninţări şi/sau tortură. Dar despre asta nu se spune... Cine ne judecă? Un institut telecomandat din exterior [...] La şcoală nu se predau lecţii prin care să li se explice elevilor că inventatorii comunismului au fost evrei şi nici nu li se vorbeşte despre afirmaţiile lui Fr. Engels referitoare la poporul român sau despre ziua de 8 decembrie (1920) când criminalii terorişti Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau au pus o bombă la Senatul României. În România nu se comemorează oficial „Săptămâna Roşie" (28 iunie - 3 iulie 1940)? [...] Din programa şcolară aproape că a fost eliminată istoria românilor, în schimb comentariile de istorie a holocaustului sunt obligatorii. Despre holocaustul roşu, iudeo-bolşevic împotriva românilor nu se vorbeşte nici măcar în şoaptă. Iată câteva nume ale celor care s-au făcut vinovaţi de crime împotriva poporului român, de nimicirea intelectualităţii române sub regimul impus de Armata Roşie şi girat de Regele Mihai (şi notăm aici doar câţiva, care, din « întâmplare », sunt evrei): Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn, Ministru de Externe al României, supranumită şi Stalin în fustă (idolul lui MRU); Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului Român de Externe; Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al C.C. al P.M.R.; Teohari Georgescu, alias Burah Tescovici, Ministru de Interne; Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar; Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru; Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn; M. Haupt, general, comandant militar al Capitalei; Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii; Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil; William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra-spionajului; Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei; Alexandru Moghioroş, alias Mogyorós Sándor, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria; Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor; Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurii presei din România; Colonel Holban, alias Moscovici, şef al Securităţii pe Bucureşti; George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne din România; Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe din România [ş.a., ş.a.]... Călăii - oricare ar fi fost originea lor etnică - şi atrocităţile comise împotriva poporului român nu pot fi absolviţi de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii şi a românităţii."[14].

Fără a forţa în vreun fel similitudinile, scriitorul Paul Goma, pe urmele lui Alexandr Soljeniţîn - care a publicat un text fundamental şi tulburător privind o problemă de istorie şi de cultură, abordată de atâţia şi nereuşită de vreunul, ne referim la clasica sinteză Două secole împreună, I-II, Evrei şi ruşi, 1795-1972 (traducere, Bucureşti, 2004, ediţia originală - Moscova, 2002)[15] - ne-a oferit o carte tratând în esenţă problema Gulagului în trecutul nostru recent: Săptămâna roşie (28 iunie-3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Eseu. Varianta ianuarie 2007. Bio-Bibliografie (ediţia a 5-a, Bucureşti, Editura Anamarol, 2007, 448 p.). Voi prezenta lista unor termeni şi expresii esenţiale, singura în măsură a releva aria şi natura investigaţiei lui Paul Goma: Holocaust, Gulag, Industria Holocaustului, Holocaustul Negru şi Holocaustul Roşu, holocaustologi, „Pogromul de la Iaşi", „Trenurile morţii", „adevărul unic, imuabil", negaţionism şi negaţionişti, antiromânism, corectitudine politică şi istorică, sionism şi antisemitism, naţional şi naţionalism, falsificarea istoriei, masacre, teroarea roşie în Basarabia, Raportul Tismăneanu, goimi, înfometarea programată, Martiriul Basarabiei şi Bucovinei - 1940-1941, „evreii vinovaţi de Holocaustul Roşu din România, inclusiv Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa (28 iunie 1940-1990) etc. etc.

Din „Săptămâna Roşie" redescoperim istoria ascunsă, precum sumedenie de nume pe listele negre, dar şi o listă roşie - „a celor care, ni se destăinuie Paul Goma, mai ales prin cuvânt - cuvântări, laude la adresa URSS, condamnări ale « trecutului », directive, denunţuri - ne-au acuzat, agresat, terorizat decenii şi decenii", aşa precum, între alţii, Felix Aderca, Jean Ancel, Pavel Apostol, Camil Baltazar, Maria Banuş, Aurel Baranga, Radu Bogdan, Cristina şi Mihail Boico, Savin Bratu, Marcel Breslaşu, Silviu Brucan, Nina Cassian, Vera Călin, Ion Călugăru, Iosif Chişinevski, Pavel Cîmpeanu, Paul Cornea, O. Crohmălniceanu, S. Damian, Radu Florian, Eugen Frunză, I. Ludo, Oscar Lemnaru, T. G. Maiorescu, Lilly Marcou, Al. Mirodan, Zigu Ornea, Ana Pauker, J. Perahim, Leonte Răutu, M. Roller, Valter Roman, Sorin Toma, I. Vitner, Ştefan Voicu, Geo Şerban, L. Tismăneanu, Ileana Vrancea, Ed. Reichman ş.a., ş.a. Comentariile lui Paul Goma: "E frumoasă scurta, mult presa scurta listă roşie a mea? Nu, nici o listă nu poate fi frumoasă. Denunţul: un act odios, chiar atunci când era botezat « demascare », cu atât mai ticălos cu cât era redactat în taină şi ... anonim. Abominabile, criminale au fost listele negre alcătuite de evrei: acelea, spre deosebire de a mea, au fost materializate cu începere de la 28 iunie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord, iar din 23 august 1944 în restul României - prin arestări, prin excluderi din cultură, din cărţi, din locuinţe, din viaţă ..." În acest fel, Paul Goma atestă temeinicia lui Nicolae Iorga, istoricul nostru fără pereche pentru deceniile ce au fost şi pentru veacurile ce or să fie, probată mai cu seamă în memorabilul De ce atâta ură? (vezi „Neamul Românesc", 6.7.1940), din care extragem: „Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor [din Basarabia] au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bună-voinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi şi sanguinari [...] Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori merita un tratament ceva mai omenos din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire".
Excepţie făcând atâtea împliniri şi eşecuri, veacul al XX-lea a oferit, periodic, românilor spectacolele jalnice ale mai multor... „PROCESE ALE SECOLULUI"[16]: procesul comuniştilor din Dealul Spirii (ianuarie-iunie 1922), procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), procesul guvernării I. Antonescu (mai 1946), procesul P.N.Ţ. (octombrie-noiembrie 1947) şi, desigur, ultimul dar nicidecum în cele din urmă, procesul soţilor Ceauşescu (decembrie 1989).

De mai multe decenii, chiar şi în prezent, materialele „Procesului" desfăşurat sub tutela „Tribunalului Poporului" din Bucureşti (6-17 mai 1946), reunite în 148 de dosare (în total - peste 30 000 file), investigate integral de prea puţini istorici, alcătuiesc încă o arhivă operativă. Ceea ce înseamnă că urmărirea „criminalilor de război" din 1946 poate fi oricând reluată, desigur tot împotriva victimelor de atunci, deşi, în raport cu infamiile fostelor autorităţi şi ale „judecătorilor" de odinioară, faţă cu redesfăşurările istoriei, se impune, dacă nu rejudecarea, anularea „Procesului"!

În fapt, au fost, în ordine strict-cronologică, unul mai penibil decât altul, dovedindu-se, cu trecerea timpului, fiecare în parte sau toate la un loc, tot atâtea fiasco-uri, sub toate aspectele (organizare, juridic, politic, relevanţă, semnificaţie istorică etc.). Este motivul pentru care istoria deja le-a rânduit, fără menajamente şi fără excepţii, acolo unde şi cum trebuie, ele înscriindu-se, după scurgerea anilor, în rândul înscenărilor judiciare de cea mai joasă speţă. Ceea ce, netăgăduit, spune totul despre „valoarea", juridică sau simbolică, a „judecăţilor" înfăptuite...

După cum cititorul a constatat, în această serie intră şi „procesul" - dacă nu cumva reprezintă „vedeta" înscenărilor judiciare organizate vreodată la/de Bucureşti?! - al echipei guvernamentale a lui Ion Antonescu, denumit în epocă al „Marii Trădări Naţionale", organizat fiind, ceea ce s-a afirmat şi recunoscut chiar în 1946 şi consecvent mai apoi, sub egida penibilului „Tribunal al Poporului" din Bucureşti, ale cărui documente, în 2004, am avut prilejul să le studiem în integralitate (148 de volume). Lucrurile sunt însă foarte bine cunoscute, mai cu seamă după deschiderea arhivelor în 1990 şi apariţia a numeroase monografii şi volume de documente[17]. De această dată, avem în atenţie un episod cvasi-integral necunoscut[18] din vremea „procesului" de tristă faimă.

Pentru început, să precizăm că, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, Mareşalul Antonescu şi unii dintre principalii săi colaboratori arestaţi au fost ţinuţi timp de câteva ore la Palatul Regal din Calea Victoriei.

Complotiştii, inclusiv regele Mihai I, au manevrat ori au fost manevraţi de serviciile secrete străine?

Apoi, predaţi comuniştilor conduşi de inginerul „Ceauşu" (Emil Bodnăraş), ei au fost transportaţi şi adăpostiţi într-o casă secretă a P.C.R. din Cartierul Vatra Luminoasă, unde au rămas până la 28 august 1944, când fură preluaţi - la cerere - de reprezentanţii forţelor ocupante sovietice. După două zile, grupul a fost trimis cu destinaţia Moscova, unde a ajuns la 3 septembrie 1944, pentru a fi instalat într-o vilă din vecinătatea capitalei ruseşti, la Castelul Goliţin, pentru perioada septembrie 1944 - iunie 1945.

Detalii din cele mai interesante asupra acestei perioade aflăm din memoriile generalului Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al anilor 1942-1944, el însuşi arestat la 23 august 1944 şi inclus între prizonierii români de război din URSS[19]. Ulterior, prizonierii, găzduiţi după 17 iunie 1945 în celebra închisoare Lubianka a NKVD-ului, din centrul Moscovei, au fost supuşi unor anchete dure şi intense, toate documentele întocmite cu acel prilej, păstrate şi ordonate cu grijă de autorităţile sovietice fiind editate[20].

Deţinerea ex-demnitarilor români în spatele gratiilor, după cum şi a generalilor germani (în frunte cu feldmareşalul Friedrich Paulus) sau a ultimului împărat chinez, ajunşi, cu toţii, din motive evidente, prizonierii „de lux" ai Kremlinului, n-a rămas totuşi complet lipsită de urme. Din când în când, guvernul sovietic, presa indiscretă şi diplomaţii occidentali acreditaţi la Moscova au solicitat ori au dezvăluit diverse amănunte. Astfel, după ce însuşi liderul sovietic V. M. Molotov a anunţat la 18 septembrie 1944 că urma să se publice fără întârziere lista „criminalilor de război" români şi germani arestaţi în România în august 1944[21], chiar a doua zi presa moscovită a găzduit lista celor aflaţi în detenţie[22]. Deja între timp ambasadorul britanic la Moscova, Sir A. Clark Kerr, primise un mesaj din partea lui A. I. Vîşinschi, liderul adjunct al MAE al URSS, cuprinzând numele primilor zece prizonieri români şi germani aduşi de la Bucureşti – Mareşalul Antonescu, M. Antonescu, C. Pantazi, C. Z. Vasiliu şi colonel Mircea Elefterescu[23].

După mai multe luni, a fost rândul ministrului american la Bucureşti, Burton Y. Berry, să se intereseze de soarta grupului de la Moscova[24], iar aceasta în preajma şi, mai cu seamă, în timpul sau după terminarea „procesului" din 6-17 mai 1946. Concomitent, Legaţia britanică s-a lăsat, la un moment dat, surprinsă de o ştire falsă, cum că Antoneştii ar fi fost deja aduşi la Bucureşti în ianuarie 1946[25], pentru ca ulterior Misiunea Militară britanică să stabilească cu precizie sosirea grupului Antonescu la începutul lunii aprilie 1946 şi debutul „procesului" la 6 mai 1946[26]. Din corespondenţa diplomatică n-au lipsit ştirile potrivit cărora, prin judecarea lui Antonescu, guvernul comunizant de la Bucureşti îşi propusese şi compromiterea liderilor istorici Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu[27]. Este interesant că problema „criminalilor de război" s-a aflat la ordinea zilei, în lunile martie - iunie 1946, şi pe canalul Londra - Moscova - Washington[28].Aşa, de exemplu, la 26 februarie 1946, ambasadorul sovietic la Londra, F. T. Gusev, s-a interesat dacă guvernul britanic era de părere ca grupul Antonescu să fie judecat la Bucureşti, iar, la 18 martie 1946, Foreign Office-ul a luat act[29]. În context, Washingtonul a fost de asemenea înştiinţat şi n-a avut obiecţii[30]. O altă problemă ce a apărut la un moment dat pe agendă privea audierea unor ex-demnitari antonescieni la procesul de la Nürnberg. În acest sens, a fost chestionat însuşi celebrul procuror american Jackson, care a recomandat că nu era de dorit ca listele propuse de sovietici cu „criminali de război" să fie conexate cauzei marilor criminali de război nazişti[31].

În consecinţă, diplomaţii străini s-au limitat în a urmări desfăşurarea „procesului" de la Bucureşti[32] şi au consemnat - atât Holman, cât şi Berry - deznodământul: condamnarea şi execuţia lui Ion Antonescu şi a principalilor săi colaboratori (Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu) la 1 iunie 1946[33]. În ceea ce-l privea pe ministrul URSS la Bucureşti, S. I. Kavtaradze, acesta a informat prompt Moscova - prin telefonogramă secretă din 1 iunie 1946 (orele 15,15) - că Mihai I tocmai confirmase condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu, execuţia lor fiind posibilă în ceasurile imediat următoare[34]. Din sala „Tribunalului Poporului" - transmite însuşi tovarăşul Silviu Brucan (Saul Brukner), în nume personal dar pentru Poporul Român!

Detalii: Ziaristi Online şi TipoMoldova
Grafica: Ion Măldărescu
________________________________________
[1] Ediţia a III-a, îngrijită de Gh. Buzatu, Iaşi, Tipo Moldova, 2011.
[2] Vezi Gh. Buzatu, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2008, p. XXXVIII; cf. şi Florian Banu, Între ştiinţa istoriei şi istoria-rechizitoriu, în „Vitralii. Lumini şi umbra", an IV, nr. 13/2012-2013, pp. 5-16.
[3] Ion Pantazi, Am trecut prin iad, II/1, Cluj-Napoca, 2004, p. 296.
[4] Vezi Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, traducere, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, 404 p.
[5] Gh. Buzatu, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Iaşi, 1991, p. 224 şi urm. Vezi lista completă pentru anul 1947, stabilită de ministrul britanic în exerciţiu la Bucureşti (Gh. Buzatu, România şi Războiul Mondial din 1939-1945, Iaşi, 1995, p. 340 şi urm.
[6] În 1944-1945, autorităţile de la Bucureşti, din momentul în care s-a semnat Convenţia de Armistiţiu din 12-13 septembrie 1944, au fost obligate să-şi asume declaraţii convenabile celor Trei Mari Puteri Aliate (SUA, Marea Britanie şi URSS) şi să întreprindă acţiuni concrete pentru depistarea atrocităţilor de război şi a crimelor de război imputate cu prioritate Germaniei dar şi ţărilor aliate ori satelite (inclusiv România), în spiritul unor documente din 1943-1945: după Conferinţa Miniştrilor Afacerilor de Externe de la Moscova din 19-30 octombrie 1943, când s-a dat o declaraţie semnată în numele lui F. D. Roosevelt, I. V. Stalin şi W. Churchill (cf. R. A. Rudenko, coordonator, Niurnbergskii proţess nad glavnymy nemeţkymy voennym prestupnykami. Sbornik materialov v sedmy tomah, I, Moskva, Gosudarstevennoe. Izdatelstvo Iuridiceskoy Literatury, 1957, p. 20-21, 22-23; referiri la România şi al doilea război mondial se află în toate cele şapte volume ale colecţiei, mai ales în vols. 2 şi 5. Pentru istoric, se impune cercetarea tuturor celor 42 de volume ale colecţiei oficiale editate în 1947-1949 în limbile germană, engleză şi franceză, astfel că, în fondul bibliotecii Institutului „A. D. Xenopol" al Filialei Iaşi a Academiei Române, am dispus integral de Procès des grands criminels de guerre devant la Tribunal Militaire International de Nuremberg, 1-42, Nuremberg, 1947-1949, din care: vols. 1-22 - actul de acuzare, dezbaterile, sentinţa); vols. 23-24 - indici de documente şi persoane; vols. 25-42 - documentele acuzării). I-a succedat o altă Declaraţie tripartite semnată de aceiaşi la 1 decembrie 1943 la Teheran (R. A. Rudenko, Niurnbergskii proţess, I, p. 24-25; cf. şi Valentin Ciorbea, Emanuel Plopeanu, Din istoria secolului XX, III, 1939-1945 - Diplomaţia războiului, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2011, p. 251 şi urm.). A intervenit, la 5 iunie 1945, şi o Declaraţie în numele Guvernelor URSS, SUA, Angliei şi Franţei (apud Niurnbergskii proţess, I, pp.30-37) sau Declaraţia din 17 iulie 1945 (ibidem, pp. 38-42). De asemenea, la 8 august 1945, la Londra, s-a instituit Tribunalul Militar Internaţional cu sediul la Nürnberg, fiind realizat un agrement în baza căruia în domeniul legii internaţionale s-a creat un precedent: judecarea şi condamnarea (cu prioritate) a liderilor nazişti capturaţi în mai-iunie 1945 (ibidem, pp. 63-65); separat s-au stabilit Statutul Tribunalului Militar Internaţional (ibidem, pp. 66-73) şi Regulamentul (ibidem, pp. 74-78). Capetele de acuzare puse în seama principalilor criminali de război au fost grupate în patru categorii – a. conspiraţie internă şi externă; b. crime împotriva păcii; c. crime de război în teritoriile ocupate; d. crime împotriva umanităţii. Principiile erau labile, ceea ce s-a subliniat în epocă şi îndeosebi mai apoi (cf. Thomas Parrish, S. L. A. Marshall, eds., The Simon and Schuster Encyclopedia of World War II, New York, Simon and Schuster, 1978, pp. 449-451). România, ca stat învins în conflagraţia din 1939-1945 şi dornic să intre în „concertul popoarelor lumii", nu a avut altă soluţie decât să se supună ..."legii internaţionale". Deja la 12-13 septembrie 1944, Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova impunea că „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război" (apud Ioan Dan, „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Lucman, 2005, p. 37), iar guvernele comunizante de la Bucureşti, acceptând întocmai statutul de ocupaţie şi căutând să fie pe placul ocupanţilor, s-au grăbit să adopte măsuri în consecinţă, precum: - la 7 octombrie 1944 - decretul „pentru purificarea administraţiilor publice"; la 8 octombrie 1944 - decretul dispunând „luarea oricăror măsuri privative de libertate"; la 18 decembrie 1944 - decretul pentru „instituirea unui regim tranzitoriu de organizare judecătorească"; decretele-lege nos. 148-149 din 20 ianuarie 1945 pentru promulgarea Legilor 50 şi 51 relativ la „urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război" sau „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării" ce urmau a fi deferiţi unui Tribunal ... special (cf. Alesandru Duţu, Sub povara Armistiţiului - Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Triconc, 2003, p. 126 şi urm.). Imediat, mai precis la 29 ianuarie 1945, prin „jurnale ale Consiliului de Miniştri" (nos. 188-189) s-a stabilit arestarea şi cercetarea a 69 şi, respectiv, 65 de persoane „bănuite a fi comis crime de război" ori „a fi fost responsabile de dezastrul ţării" (ibidem, p. 128), la 10 februarie 1945 fiind trecuţi în retragere Mareşalul Ion Antonescu şi generalii C. Pantazi, Ilie Şteflea, C. Z. Vasiliu, Ion Gheorghe, C. Tobescu, Gh. Jienescu ş.a. (ibidem, p. 120), pentru ca, 19 martie 1945, să fie trecute în rezervă nenumărate cadre militare - practic 7 168 (ibidem); în conformitate cu legile 50-51, guvernul dr. P. Groza a elaborat decretul nr. 1 318/21 aprilie 1945 pentru promulgarea Legii nr. 312 din aceeaşi zi privind „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război (ibidem, p. 128; Ioan Dan, op. cit., pp. 43-48); era o lege de „origine" stalinistă (ibidem, p. 46), care încălca principiile separaţiei puterilor în stat, consacrat - menţionează Ioan Dan - prin articolele 33-34 al Constituţiei din 1923, repusă în vigoare după 23 august 1944, şi pe acelea ale neretroactivităţii legilor penale (ibidem, p. 47). Prin art. 10 al Legii nr. 312 s-a constituit Tribunalul Poporului – o instanţă extraordinară, iar dreptul la recurs era admis numai pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Militară (art. 14). Au urmat, la 25 aprilie 1945, constituirea organelor de cercetare penală - Corpul acuzatorilor publici şi constituirea completului de judecată - aşa-numitul „Tribunal al Poporului" (Al. Duţu, op. cit., p. 128), funcţionând două „Tribunale ale Poporului", la Bucureşti şi la Cluj. La Bucureşti, în 1945-1946, s-au judecat 15 loturi de inculpaţi, majoritatea militari şi funcţionari (ibidem, p. 129). Deja în răstimp începuse vânătoarea celor „bănuiţi [drept] criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării", prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 188 din 16 februarie 1945 fiind incriminaţi Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalii C. Pantazi şi C. Z. Vasiliu (Ioan Dan, op. cit., p. 113-114). În perioada 14-22 mai 1945, completul din Bucureşti al „Tribunalului Poporului" a judecat primul lot de „criminali de război", generalul N. Macici fiind condamnat la moarte, dar sentinţa i-a fost schimbată în muncă silnică pe viaţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (c f. Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 168). Tot pe atunci (30 mai-14 iunie 1945) s-a înscenat judecarea lotului celor 12 ziarişti care s-ar fi pus „în slujba propagandei fasciste" şi... vinovaţi de „crime de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război" (cf. Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti". 22 mai-4 iunie 1945, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, passim; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 364 şi urm.). Dintre membrii lotului, celebrul ziarist Pamfil Şeicaru, judecat în contumacie, a ... beneficiat de condamnarea la moarte, fiind în 1966 graţiat prin decret de N. Ceauşescu (O istorie a prezentului, pp. 377-379).
[7] Cf. M. D. Ciucă, ed., Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1995, p. 26.
[8] Ibidem.
[9] Vezi în acest sens „scurta biografie": "VOITINOVICI, A. ALEXANDRU (6.VIII.1915 Paşcani - 5.IX.1986 Bucureşti) (fiul lui Adam (cofetar; fiul lui Iosif, orig. din Galiţia, stabilit la Podul Iloaiei) şi Iulia (n. Zierhoffer;învăţătoare) – ilegalist cu stagiul recunoscut din 1935; preşedintele Tribunalului Poporului(1945-1946), secretar general al Ministerului Justiţiei (1946-1948), procuror general al R.P.R.(1948-1952), preşedinte al Tribunalului Suprem al Republicii (1954-1967), detaşat ca membru al Curţii Permamente de Arbitraj de la Haga (1967-1973), şef al Colegiului de Jurisdicţie la Curtea Superioară de Control Financiar (1973-1979, pensionat); scriitor şi publicist submediocru sub pseudonimele "Al. Voitin" (cel mai frecvent), „Al. Adamescu", „Adam Apostol"; decorat cu ordinul "23 August" clasa a III-a în 1964; a prezidat, între alte sute de condamnări ale unor opozanţi ai sistemului comunist, procesele lui Ion Antonescu (1946) şi Iuliu Maniu (1947)" (Iulian Apostu, Zydokomuna, ediţia decembrie 2012, disponibilă pe Internet, cf. Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.). Pentru general (r) Ioan Dan, Voitinovici, deşi la un moment dat, care s-a prelungit vreo şase ani, a reprezentat România la Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, nu apare decât ca ... "magistrat" (vezi „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, p. 117). Istoricii au dovedit şi documentele au confirmat integral că, la "procesele" loturilor Antonescu (1946) şi Maniu (1947), Voitinovici a fost la dispoziţia celor de "sus" (cf. M. D. Ciucă, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, passim).
[10] Stelian Neagoe, Istoria Guvernelor României. 1859-1999, ediţia II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1999, pp. 149-164.
[11] Vezi Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu şi a colaboratorilor, eds., Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 23 şi urm.; Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în România (1945-1989), I-II, Bucureşti, Editura Clio Nova, 2007, passim.
[12] Cf. Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iaşi, Demiurg, 2008, pp. 441-482.
[13] Ibidem, p. 476-477.
[14] Vezi „Art-Emis", 27.1.3013 (http://www.art-emis.ro).
[15] Cf. Viaceslav Samoşkin, în Europa XXI – Românii între ruşi şi sovietici, Iaşi, 2004-2005, pp. 387-396
[16] Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Drumul destinului. O biografie, Iaşi, 2012, cap. XXV; idem, Mareşalul Ion Antonescu. Biobibliografie, Iaşi, Demiurg, 2010, pp. 61-73.
[17] Vezi, îndeosebi, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, editor Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, "Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vols. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998.
[18] Cele dintâi informaţii şi probe de Gh. Buzatu, Din Jurnalul de supraveghere a Grupului Ion Antonescu, întocmit de gardieni, în perioada 3 aprilie – 28 mai 1946, în "Historia", nr. 2/2005, pp. 40-43; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă" (aprilie-mai 1946) al Grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, pp. 513-601; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul Antonescu - Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 489 şi urm.
[19] Vezi Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii, ediţie Al. V. Diţă şi Adrian Pandea, Bucureşti, Editura Publiferom, 1999, p. 321-339. Memorialistul insistă şi asupra tratamentului, în general convenabil, rezervat înalţilor prizonieri în Rusia, până la terminarea războiului în Europa, în mai 1945.
[20] Cf. Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006, 467 p.
[21] Great Britain, Public Record Office, FO - 371/44 039 (telegrama nr. 2 479/18 septembrie 1944, Sir A. Clark Kerr către Foreign Office), f. 3.
[22] Ibidem, f. 5 (telegrama nr. 2 484/19 septembrie 1944, Kerr către Foreign Office).
[23] Ibidem, f. 10 (Mesajul lui Kerr către A. Eden, 18 septembrie 1944).
[24] Vezi Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, doc. nr. 5, 6; Procesul ..., II, doc. nr. 16, 21, 28, 37.
[25] PRO, FO - 371/59 167 (telegrama nr. 111/22 ianuarie 1946, Le Rougetel către Foreign Office).
[26] Idem, Misiunea Militară britanică la Bucureşti către War Office, rapoartele nr. 159/16/46 din 25 aprilie 1946 şi nr. 5 113/429 din 2 mai 1946.
[27] Ibidem (raportul nr. 118/1946, A. Holman către Foreign Office).
[28] Cf. mesajul nr. 45 – A/26 februarie 1946, F. T. Gusev către E. Bevin sau telegrama nr. 1 463/7 martie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.
[29] Vezi Raportul nr. 3 678/1 197 către F. T. Gusev.
[30] Telegrama nr. 3 395/9 aprilie 1946, Foreign Office-ul către Ambasada din Washington; telegrama nr. 2 538/19 aprilie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.
[31] Telegrama nr. 2 810/3 mai 1946, lordul Halifax către Foreign Office.
[32] Bibliografia esenţială referitoare la această temă: Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii (Arhiva), Bucureşti, fond 40 010/„Tribunalului Poporului", 1946, 148 volume; Marcel-Dumitru Ciucă, editor, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti" (22 mai - 4 iunie 1945), Bucureşti, Editura Albatros, 1999; Alesandru Duţu, Sub povara armistiţiului: Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003; Ion Zainea, Politică şi administraţie în România (6 martie 1945-1 martie 1946): Epurarea, Oradea, Editura Universităţii, 2004; Radu Ioanid, ed., Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006; Gh. Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, ediţia I, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002; ediţia a II-a, Bucureşti, 2006; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă" (aprilie-mai 1946) al grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 513-601; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Mileniul III, 2005; Gh. Buzatu, Stalin, Hitler, Antonescu, R. Vâlcea, Rottarymond and Rotarexim, 2007 (în colaborare); Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin. Un raport nefinal, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului (1939-1945), Bucureşti, Editura RAO, 2007; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., Pace şi război (1940-1944); Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, 1940-1941, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, I. Pătroiu, Lotul Mareşal Antonescu al „criminalilor de război" (1946), în „Orizont XXI", nr. X/2008, Piteşti, p. 3-5; Gh. Buzatu, Ioana Panagoreţ, Dan Botez, Procesul şi execuţia Mareşalului Ion Antonescu, Alexandria, 2009; Paula Mihailov-Chiciuc, în „Ziua", Bucureşti, 16-17 mai 2006.
[33] Telegrama nr. 710/2 iunie 1946, Holman către Foreign Office.
[34] T. V. Volokitina, ed., Vostočnaia Evropa v dokumentah rossiiskih arhivov. 1944-1953, I, 1944-1948, Moskva, 1997, p. 463-464, doc. nr. 152.