Revista Art-emis
Un document pentru istorie (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.   
Duminică, 21 Aprilie 2013 15:46
Moscova,1
Moscova, aprilie 1992

La 1 noiembrie 1991, când am fost numit director general al Arhivelor Statului din România, principiile de bază ale unui acord cu Comitetului de Stat pentru Arhive de pe lângă Consiliul de Miniştri al Federaţiei Ruse (Rosarhiv) erau convenite: reluarea colaborării, aprobarea ca specialiştii să poată cerceta în arhivele celeilalte părţii, schimb de experienţă în domeniul teoriei şi practicii arhivistice. Pentru semnarea acestui acord am efectuat o vizită la Moscova în zilele de 17-24 aprilie 1992. Am fost însoţit de Teodor Mavrodin, şeful Filialei Argeş şi de Liliana Popa de la Filiala Sibiu, care urmau să facă cercetări în arhivele ruseşti timp de două săptămâni.

Vineri, 17 aprilie 1992 - plecarea de pe aeroportul Otopeni. La aeroportul Vnukovo suntem aşteptaţi de Prokopenko, director adjunct şi Tatiana Belova, expert în Serviciul Relaţii Externe al Comitetului de Stat pentru Arhive, precum şi de Vasile Buga, consilier la Ambasada României la Moscova. Cazarea la hotelul Rossia, în apropierea Kremlinului.
Istoricii Gheorghe Buzatu şi Ioan Chiper, aflaţi pentru o lună la cercetare, sosiţi pe linia Academiei Române, erau cazaţi la Ambasadă.

Sâmbătă, 18 aprilie - vizită la Muzeul Seremetievo, pe care-l mai văzusem în deplasările mele anterioare, însoţiţi de Belova. Îi spun că sunt interesat să văd mănăstirea şi cimitirul Novodevicie, dar ea zice că „aceste obiective nu sunt înscrise în programul delegaţiei". Aşadar, vechea decizie de a nu permite străinilor să viziteze acest renumit cimitir, unde sunt înmormântaţi mulţi foşti lideri sovietici, a rămas în vigoare.

Duminică, 19 aprilie - împreună cu Mavrodin şi Popa, cu metroul până la Novodevicie. Doamna Popa are idea de a cumpăra un buchet de flori pentru a lăsa impresia că vrem să le depunem pe un mormânt. Am plătit, totuşi, o taxă de intrare. Am văzut mormintele lui Hruşciov, Kosâghin, Podgornâi, al soţiei lui Stalin, ale unor artişti şi scriitori. Am constatat că ierahia se menţine şi după moarte, amplasarea şi dimensiunea mormintelor fiind în funcţie de demnitatea ocupată sau de aprecierea de la vremea respectivă a fiecăruia. După masă, mă întâlnesc cu Chiper şi Buzatu la hotel şi, de aici, mergem în Piaţa Roşie. Aici au loc manifestaţii zgomotoase, pe grupuri (supravegheate de miliţie), pe care le disting după portretele pe care le poartă: comuniştii ai lui Stalin, reformiştii ai lui Elţin, monarhiştii ai Ţarului Aleksandru al II-lea.

Lângă Istoriceskii Muzei (Muzeul de Istorie) câţiva inşi cu barbă şi mustăţi (care spun că sunt cazaci) protestează împotriva intenţiei României de a anexa Transnistria şi înscriu într-o condică pe cei care vor să meargă acolo ca voluntari sau să ajute cu bani (ruble), lupta pentru a apăra „integritatea Patriei". Câţiva se înscriu, mai mulţi oferă bani. (Urmărisem o emisiune TV în care România era acuzată că urmăreşte să anexeze Moldova, iar transnistrenii se opun).
Este în preajma Paştilor. Peste tot se văd lozinci cu „Hristos a Inviat", se vând ouă roşii de lemn, iconiţe cu Isus Hristos şi Maica Domnului, candele, lumânări (o noutate absolută în această ţară în care timp de 75 de ani s-a propagat ateismul).

Intrăm în Muzeul Revoluţiei, pe care-l mai vizitasem de câteva ori, vizionasem filme documentare despre revoluţia din 1917 şi ascultasem glasul lui Lenin. Acum muzeul părea a fi abandonat, nu era nici un custode, iar sala pentru film era goală. La Mausoleul lui Lenin sunt doar vreo 30-40 de persoane la coadă (acum câţiva ani erau sute şi sute), astfel că îl vedem din nou pe Vladimir Ilici (am rămas cu aceaşi convingere că expunerea unui cadavru poate trezi o anumită curiozitate, dar nimic mai mult).

Pe străzile laterale, trotuarele sunt pline de mărfuri, de la insigne, maieuri, tenişi şi cizme la cărţi, tablouri, bijuterii etc. Am senzaţia că mă aflu pe trotuarul din faţa Universităţii din Bucureşti în primele luni ale anului 1990. Buzatu cumpără două carnete noi, necompletate, unul de membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi altul o legitmaţie K.G.B.. La insistenţa lui cumpăr o căciulă de general cu stema sovietică în faţă (aici este foarte frig şi eu am venit cu o şapcă subţire).

Buzatu şi Chiper spun că au avut acces la tot ce au cerut pentru că nu se duc în nici o zi la arhive cu mâna goală: o sticlă de tărie, o ciocolată sau o cutie de bomboane care sunt bine venite şi aşteptate (Chiper zice că, după ce a oferit o sticlă de vodcă, a fost invitat chiar în depozit pentru a indica dosarele pe care dorea să le studieze). Sunt amândoi încântaţi, nici nu visau că vor reuşi vreodată să cerceteze „la liber" în arhivele de aici. Seara, împreună cu Prokopenko şi Belova în Marea Sală a Congreselor din Kremlin, spectacolul „Ruslan şi Ludmila". Absolut excepţional! În pauza dintre acte constat că spectatorii sunt foarte eleganţi, doamnele frumos machiate, iar tinerele poartă rochii cu un şliţ lung, pentru a li se vedea şi admira, frumuseţea picioarelor. Prokopenko îmi spune că mulţi artişti valoroşi au plecat în Occident, unde sunt plătiţi foarte bine.

Luni, 20 aprilie - la Rosarhiv, discuţii privind relaţiile dintre arhivele din România şi din Rusia. Participă din partea română - Ioan Scurtu, Teodor Mavrodin, Liliana Popa şi Vasile Buga (pe post de translator), iar din partea rusă Rudolf Pihoia (preşedintele Rosarhiv), Prokopenko, Tarasov (şeful Serviciului Relaţii Externe) şi Tatiana Belova. Rudolf Pihoia şi Prokopenko prezintă situaţia arhivelor din Rusia: după lovitura de stat eşuată din august 1991, prin decret al preşedintelui Boris Elţin, arhivele Partidului Comunist şi K.G.B. au trecut în subordinea Comitetului de Stat pentru Arhive, cu tot personalul, clădirile şi aparatura). În total deţin cam 200 milioane de unităţi arhivistice. Nu a fost preluată Arhiva Kremlinului (a preşedintelui URSS), unde sunt cam 100.000 de dosare. O comisie parlamentară, condusă de istoricul Volkogonov consilierul preşedintelui Elţin, selectează arhiva KGB, pentru a identifica dosarele care interesează siguranţa statului. Este o muncă dificilă deoarece nu a fost adoptată o lege privind siguranţa statului.

Republicile desprinse din U.R.S.S. cer să li se restituie arhivele, ceea ce ar însemna dezmembrarea arhivelor centrale. Se poartă discuţii, nu s-a ajuns la un acord. Au mari probleme cu personalul, salariile sunt foarte mici şi nu se achită la timp. De aceea, sunt interesaţi să realizeze colaborări externe, în urma cărora să obţină fonduri. Au deja contracte cu arhive din S.U.A. şi Germania care au venit cu aparatura lor, se fac microfilme în două exemplare, din care unul rămâne la Rosarhiv, şi plătesc o sumă nu prea mare. Au stabilit să fie achitate în ruble care rămân la Rosarhiv, deoarece valuta merge la fondul centralizat al statului. Eu am vorbit despre Arhivele Statului din România, evoluţiile de după 1989, eforturile vizând preluarea arhivei instituţiilor desfiinţate, situaţia arhivei C.C. al P.C.R., înfiinţarea Facultăţii de Arhivistică. Nici în România arhiviştii nu sunt bine plătiţi, dar salariile se achită la timp. Urmează discuţii privind scopul vizitei şi cădem de acord că este nevoie de colaborare pentru scrierea unei istorii reale, bazată pe documente. Suntem invitaţi la masă, la cantina (de fapt restaurantul) unde ni se spune că mănâncă liderii politici, inclusiv preşedintele Rusiei. Întâmplător sau nu, vine la masa noastră administratorul cantinei, care-mi spune că este moldovean, are rude la Rădăuţi. Este foarte mulţunit de serviciul său, are hrana asigurată pentru el şi familie, salariu bun, apartament. Este căsătorit cu o rusoaică cu care are doi copii. Îl întreb dacă aceştia au învăţat româneşte, iar el îmi răspunde cu o întrebare: „Nu! La ce le-ar folosi?" Speră ca peste un an să-şi viziteze rudele din România.

După masă, facem o vizită la Direcţia Istorico-Documentară de pe lângă Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse, care se află chiar în clădirea acestui minister (din a cărui arhitectură s-au inspirat cei ce au construit Casa Scânteii, devenită Casa Presei, din Bucureşti). Discuţii cu directorul Sokolov şi cu Buharkin, specialist în probleme balcanice. Am surpriza să aflu că Buharkin a citit cărţile mele despre istoria Partidului Naţional-Ţărănesc şi a monarhiei. Sokolov spune că aici sunt două arhive: a Imperiului Rus (1720-1917) şi a Federaţiei Ruse (de la 1917 la zi). El a fost numit director în martie 1992 (deci de mai puţin de o lună), a absolvit Institutul de Relaţii Internaţionale, a lucrat ca diplomat la Washington, a discutat problema unei colaborări cu Arhiva Ministerului de Externe al României pentru editarea unor volume de documente privind relaţiile româno-ruse (sovietice). Îl întreb dacă îmi poate da relaţii despre documentele depuse de guvernul României la Moscova în 1916-1917. Zice că nu cunoaşte subiectul, dar ştie că problema restituirii de documente este de competenţa preşedintelui Federaţiei Ruse. Crede că dacă preşedintele României se adresează lui Boris Elţin se pot obţine clarificări. Aşa au procedat preşedinţii Franţei şi Poloniei care au primit un număr de documente din arhivele Rusiei. Colaborează foarte bine cu arhive din Occident şi din Israel care microfilmează cu aparatele lor, lasă un exemplar arhivei şi achită sume frumoase, care le sunt arhiviştilor de mare folos, mai ales pentru salarii. Ar fi bucuros să încheie un contract şi cu arhivele din România; au foarte multe documente despre prizonierii români din Rusia.

Prezint o informare despre Arhivele Statului din România, dorinţa de colaborare, inclusiv obţinerea unor microfilme. Îi întreb de preţ şi îmi spun că depinde de documente, de la 20 de cenţi la 3 dolari fila. Seara, la Ambasada României, discut cu ambasadorul Vasile Sandru pe care-l cunosc foarte bine (este căsătorit cu o absolventă a Facultăţii de Istorie din Bucureşti). Este aici de dinainte de 1989 şi îşi încheie misiunea peste câteva luni. Relaţiile României cu Rusia au fost proaste şi înainte şi acum, mai ales în urma unor declaraţii făcute la Bucureşti, care-i irită foarte tare pe liderii ruşi. Războiul din Transnistria este prezentat în mass-media (controlate de stat) ca opoziţie faţă de încercarea României de a ocupa Moldova. S-a liberalizat accesul la arhive dar există şi reacţii contrare. Chiar în aceste zile s-a iscat un scandal, deoarece a fost publicat un document din care rezultă ca Palmiro Togliatti, preşedintele Partidului Comunist Italian, ar fi fost agent K.G.B., fapt ce a determinat protestul italienilor, care cer ca documentul să fie declarat fals. De asemenea, s-au publicat documente din care rezultă că însuşi Lenin ar fi ordonat uciderea a zeci de mii de persoane, fapt ce i-a revoltat pe foarte mulţi ruşi care-l idolatrizează pe Lenin.

În timp ce Sandru prezenta situaţia arhivelor ruseşti, pe care în parte am văzut-o şi eu, mi-a venit o idee, pe care am rostit-o cu glas tare:
- Domnule ambasador, ce ar fi să propun ca în acordul pe care urmează să-l definitivăm mâine să propun un articol privind restituirea documentelor care fac parte de drept din fondul arhivistic naţional al României?
După câteva clipe de gândire, diplomatul cu o îndelungată experienţă de ambasador, mi-a răspuns:
- Domule profesor, încercaţi, nu ştiu dacă veţi reuşi, dar încercaţi!
Înainte de a ne despărţi, îmi aminteşte de masa rotundă de mâine, unde eu sunt înscris cu o expunere de 45-50 de minute (convenisem din ţară cu Ministerul de Externe asupra acestui eveniment). După discuţia cu ambasadorul, îi vizitez pe Buzatu şi pe Chiper care au un apartament într-un bloc din incinta Ambasadei. Le spun ce idee mi-a venit. Amândoi sunt încântaţi, îmi spun că dacă reuşesc voi intra „în istorie". Chiper propune să-l apelăm pe domnul Buga, pentru a formula un text curat în limba rusă.

- Va urma - footer