Decembrie 1989, la Bucureşti (7) Imprimare
Prof. univ. dr. Corvin Lupu   
Joi, 07 Martie 2013 18:34
Prof. univ. dr. Corvin Lupu, art-emis
Reprimarea revoltei populare din decembrie 1989, la Bucureşti şi asasinarea generalului Vasile Milea (7)

Majoritatea martorilor care s-au aflat în C.C., la ora împuşcării lui Milea, au făcut declaraţii contradictorii, au manifestat amnezii, sau au refuzat să vorbească. Apoi, formularea de suspiciuni de trădare a lui Milea este contrazisă de faptele sale, respectiv de faptul că atâta timp cât a fost în viaţă a executat ordinele comandantului suprem, a slujit legislaţia de atunci şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a reprima revolta populară împotriva statului socialist român. Amneziile şi refuzul martorilor morţii lui Milea şi a celor care s-au aflat în sediul C.C. al P.C.R., de a vorbi, la acea oră, nu s-ar fi produs dacă generalul Milea ar fi fost asasinat din ordinul lui Ceauşescu, cum au încercat unii să sugereze, după ce varianta sinuciderii s-a clătinat tot mai tare. În acest caz, crima ar fi fost popularizată, înfierată, mult comentată. Mulţi ar fi putut câştiga imagine din acel moment istoric. Unele mărturii târzii, au încercat să-l incrimineze şi pe Silviu Curticeanu, ca persoană care a temporizat intenţionat plecarea salvării Dacia la Spitalul Elias şi care ar fi dispus să i se acopere faţa generalului cu un cearceaf, ca la morţi, cu toate că acesta era doar rănit. Colonelul Pârcălăbescu, unul dintre puciştii cei mai activi, afirmă că Ceauşescu l-ar fi întrebat dacă Milea a lăsat ceva scris. Dacă Ceauşescu ar fi dispus asasinatul, cum au sugerat generalii Marin Pancea şi Ion Hortopan, ca şi alţii, el n-ar fi pus această întrebare.[1] Este cert că de la dosar s-au furat probe, că au dispărut şi carneţelele cu însemnări ale generalului Milea din acele zile istorice, sustrase de colonelul Pârcălăbescu. Văduva Nicoleta Milea a declarat că generalul Stănculescu i-a confiscat şi dumneaei un document legat de moartea soţului şi, cu toate că l-a somat să-l restituie, acesta a refuzat.

Abia la reluarea cercetărilor despre condiţiile în care a murit generalul Milea, după 1997, a fost audiat şi fostul procuror general al României, Nicolae Popovici. Acesta a declarat că a fost sunat la telefon de către generalul Iulian Vlad, pe la orele 9.30-10.00, care i-a cerut să trimită un procuror specialist la sediul C.C. al P.C.R., întrucât generalul Milea s-a sinucis. Popovici l-a trimis pe procurorul Ovidius Păun, dar acesta, în loc să meargă la adresa indicată cu precizie, s-a deplasat acasă la generalul Milea, unde nu a găsit pe nimeni, apoi s-a întors la sediu, într-un târziu s-a dus la sediul C.C. al P.C.R., unde nu l-a mai găsit pe Milea şi abia apoi a ajuns la spital, unde a ajuns când Milea era deja mort. Şi acest moment este unul care ridică numeroase semne de întrebare, una dintre ele fiind de ce aceste plimbări ale procurorului Păun? După evenimente, procurorul Ovidius Păun a fost promovat în mod repetat, deţinând funcţii importante în Parchetul General.

Autopsia lui Milea a fost superficială. Prin camera 621 din sediul C.C. al P.C.R., după împuşcarea ministrului, s-au perindat tot felul de persoane. Martorii declară foarte diferit ora împuşcării generalului. Avem cele mai serioase temeiuri, ca dintre toţi martorii, să o credem în primul rând pe Nicoleta Milea. Ea avea cele mai serioase temeiuri să slujească adevărul despre moartea soţului ei. Nu se ştie cum l-a informat colonelul Pârcălăbescu pe Ceauşescu despre „sinucidere" şi cine a modificat la Radio-Televiziune comunicatul către ţară, care-l incrimina pe Milea ca trădător, ceea ce a derutat Armata şi opinia publică şi a avut menirea să conducă la suspiciunea că Milea a fost omorât din ordinul lui Ceauşescu. Această crimă, în felul în care a fost prezentată, împingea suspiciunea asupra lui Ceauşescu şi ajuta conspiraţia, amplificând nemulţumirile Armatei faţă de comandantul suprem şi uşura trecerea întregului acestei instituţii de partea „poporului", respectiv a organizatorilor loviturii de stat, aliaţi cu forţele străine intervenţioniste ascunse. Generalul Milea a avut o atitudine care este posibil să fi derutat agentura sovietică implicată în organizarea loviturii de stat din România, grupul ofiţerilor conspiratori din Armată, dar şi pe comandanţii Securităţii. Ne referim la faptul că Milea a fost din tinereţe în atenţia spionajului sovietic şi, probabil, s-a mizat pe el. Sergiu Nicolaescu, unul dintre conspiratori, susţine că în vara anului 1989, Milea i-ar fi spus să ia de la Ploieşti o unitate militară şi să cucerească Bucureştii.[2] Dincolo de îndoielile mari ale autorului acestor rânduri faţă de declaraţiile conspiratorului-diversionist Sergiu Nicolaescu, această afirmaţie pare total lipsită de noimă. Generalul Milea i-a rămas credincios până la urmă lui Ceauşescu, fapt care a blocat reuşita loviturii de stat, până la împuşcarea sa. Anunţul potrivit căruia Milea a „trădat" a fost foarte util puciştilor, întrucât el a zdruncinat din temelii convingerile şi hotărârea comandanţilor militari de a urma ordinele lui Milea de represiune, astfel încât în momentul în care Stănculescu la M.Ap.N. şi Iulian Vlad la Ministerul de Interne au ordonat să nu se acţioneze împotriva demonstranţilor şi să nu se folosească armamentul, comandanţii militari, inclusiv cei foarte fideli lui Milea, s-au conformat ca atare.

Stănculescu, ale cărui încercări de denaturare a evenimentelor din decembrie 1989 au fost uşor de constatat pe parcursul anilor, a declarat, în decembrie 1999, că el ar fi venit în sediul C.C. al P.C.R. doar la ora 10.00. Făcând această declaraţie, generalul se excludea din rândul posibililor complici ai asasinării lui Milea.[3] Această declaraţie nu este adevărată. Iată ce a declarat el în primăvara anului 2004: „În momentul când a murit Milea, generalii au rămas în camerele lor, nici nu au mai ieşit afară, pe coridoare. Eu nu i-am mai văzut."[4] În primul rând, Milea nu murise, iar din declaraţiile date Comisiei senatoriale de anchetă, de către diverşi martori, reiese că prin camera 621 s-a perindat mai multă lume. În faţa acestei Comisii senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, Stănculescu a declarat că a fost chemat de ministrul Milea la sediul C.C. „către ora 8". Astfel, înţelegem că Stănculescu era în sediul C.C. la ora împuşcării lui Milea şi cunoştea contextul creat de acest mare eveniment. În condiţiile de atunci, era exclus ca, în momentul în care era chemat de Milea, Stănculescu să nu vină de îndată la sediul unde era chemat. Faptul că unii au susţinut că Ceauşescu îl căuta pe Stănculescu, iar acesta s-a prezentat cu întârziere la cabinetul 1, nu înseamnă că generalul nu era în sediul C.C., probabil implicat în proiectele care se urzeau pentru reuşita loviturii de stat. Mulţi ani, el a sugerat că acest moment din „revoluţie" i-ar fi scăpat. În contradicţie cu declaraţia dată în faţa Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, Stănculescu a spus opiniei publice că abia după ora 10.00 a venit la el acasă o maşină de la cancelaria C.C. să-l ducă la Ceauşescu. Aceste declaraţii sunt, în mod sigur, neadevărate. Într-o asemenea situaţie de luptă, cu sau fără ghips, generalul Stănculescu nu avea cum, să stea acasă. El trebuia să fie la serviciu. Era primul adjunct al ministrului Apărării. Dacă ar fi fost în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia, fiind stare de necesitate (război), ar fi fost înlocuit de îndată cu unul dintre adjuncţii săi. De ce a minţit? Ce are de ascuns? Ce rol a jucat în moartea lui Milea? Sunt întrebări la care nu vom răspunde integral în acest moment, când martorii care cunosc cel mai bine răspunsurile la aceste întrebări, nu sunt încă dispuşi să confirme nici o informaţie a noastră şi ne-au însoţit investigaţiile cu multă supărare.

Există suspiciuni şi în legătură cu sinuciderea soţiei sale, Elena Stănculescu, despre care se spune că s-ar fi aruncat de la etajul II al vilei lor, în 21 decembrie 2003, la vârsta de 67 de ani, când era mamă şi bunică şi se bucura de urmaşi şi o situaţie materială foarte bună. După părerea mea, elucidarea întregului context în care a murit Milea este aproape. Componentele esenţiale ale acestui eveniment sunt deja bine cunoscute. Parchetul Militar ar trebui şi el să concluzioneze în spiritul adevărului. Credem că acest adevăr nu mai este în pericol de a se pierde din istoria lui decembrie 1989, aşa cum au dorit puciştii şi „emanaţii", inclusiv Ion Iliescu, care după ce a declarat la Televiziune că Milea a fost asasinat, nu a mai revenit asupra acestui subiect şi nu a mai contrazis pe cei care, deturnând realitatea, prezentau idilic participarea Armatei la evenimente, îl transformau pe Milea, din reprimator al revoltei populare, în erou care s-ar fi împotrivit represiunii armate şi afirmau că ministrul s-ar fi sinucis din prea multă conştiinţă. Totuşi, chiar şi generalul Stănculescu a recunoscut că Milea acţiona în direcţia represiunii. În faţa Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, Stănculescu a declarat că el nu ar fi vrut să meargă la sediul C.C. al P.C.R., unde se afla Ceauşescu şi ministrul Milea, pentru a nu participa la represiune.

Interesul intern şi internaţional de compromitere totală a lui Ceauşescu era enorm în decembrie 1989. Totuşi, noua putere nu l-a acuzat pe Ceauşescu de asasinarea lui Milea, chiar dacă s-a încercat să se sugereze opiniei publice această idee. Noua putere şi-a dat seama că această acuză ar fi fost repede demontată şi s-a mulţumit să lase doar să fie sugerată ideea suprimării lui Milea de către Ceauşescu.

În încheiere, doresc să menţionez două aspecte. Când am scris cartea „România în 1989. De la revolta populară la lovitura de stat", mi s-a părut potrivit să o însoţesc de un motto exprimând o idee a marelui istoric antic Tucidide: „Nimeni nu a folosit vreodată puterea obţinută prin mijloace banditeşti în scopuri nobile". Ca urmare, evoluţiile ulterioare au condus la degradarea morală, economică şi, mai ales, naţională a României post-comuniste... Aceste evoluţii mă determină să amintesc şi vorbele exprimând părerea scriitorului american George Denis Patrick Carlin, câştigător a cinci premii Grammy: „Asta produce sistemul nostru: intră gunoi, iese gunoi!"
----------------------------------------------------------
[1] Vezi şi Dosarul morţii generalului Milea, în „Jurnalul Naţional" din 25 martie 2004.
[2] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 4 (II) „Revoluţia din decembrie 1989" – o tragedie românească, Editura RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2005, pp. 372-373. Autorul arată că Ceauşescu a ordonat „Să scrieţi că trădătorul Milea s-a sinucis din laşitate (...)" Pe de altă parte este cunoscută apetenţa la fantezii a răposatului regizor, conspirator important, deţinător al secretelor din decembrie 1989, pe care Ion Iliescu l-a vegheat la căpătâi până a închis ochii pentru totdeauna, asigurându-se că nu va face nici o dezvăluire.
[3] Asasinarea unor martori cheie ai evenimentelor, cum ar fi generalii Constantin Nuţă, Velicu Mihalea, Ştefan Guşe, pilotul Vasile Maluţan, Trosca şi Cotună de la U.S.L.A. etc. (o listă parţială figurând şi în lucrarea România în 1989. De la revolta populară la lovitura de stat), întemniţarea unor personalităţi ca generalul Iulian Vlad, au făcut ca martorii să constate cu claritate că în România „se moare de lamă" şi au făcut ca ei să se teamă de adevăr. Minciuna s-a mărit şi a crescut cât un munte, pe piscul căruia au tronat „emanaţii".
[4] Victor Stănculescu, Pe 22 decembrie 1989, la ora 13,00, ţara era deja sub control, în „Historia", mai 2004, p. 21. footer