Revista Art-emis
Decembrie 1989, la Bucureşti (4) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Corvin Lupu   
Duminică, 10 Februarie 2013 22:40
Prof. univ. dr. Corvin Lupu, art-emis
Reprimarea revoltei populare din decembrie 1989, la Bucureşti şi asasinarea generalului Vasile Milea (4)

Comisia senatorială de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, pe baza mărturiilor unor participanţi la şedinţa din 22 decembrie, ora 8.00 (a durat 20-30 de minute), a reţinut că Milea a ieşit mai repede din şedinţă, impulsionat de Ceauşescu să continue represiunea cu noi mobilizări de blindate. Raportul Comisiei senatoriale cuprinde declarațiile conspiratorilor, practic, în cea mai mare parte, false. El a ieşit din ședință, dar aducerea tancurilor în centru era deja ordonată şi în parte executată. Dispozitivului circular era în curs de finalizare. S-a afirmat că Ceauşescu l-ar fi acuzat de „trădare", nemulţumit că Milea nu ar fi vrut ca Armata să tragă în mulţime. Lucrurile nu se leagă deloc. Presupusa nemulţumire a lui Ceauşescu nu se argumentează. În cursul nopţii, baricada de la Inter a fost călcată cu tancurile, revoltații reprimați, după focul executat în plan orizontal. Din ordinul lui Milea s-a tras în plin şi s-a restabilit ordinea. În dimineaţa de 22 decembrie, la 7 şi 12 minute, piaţa era deja blocată de tancuri. Forţe impresionante se apropiau de Bucureşti. Comandanţii dispozitivelor, loiali lui Milea, aveau voinţa de a executa ordinele şi le-au executat. Unii o făcuseră cu mult zel şi cu convingere, în ziua precedentă. Astfel, declaraţiile participanţilor la şedinţa de la ora 8.00, la care au participat unii membri ai C.P.Ex. şi ai Comandamentului unic, trebuie privite şi ele cu circumspecţie. Ele au fost făcute imediat după evenimente în condiţii de detenţie, presiune şi chiar pericol de moarte. Unii colegi ai lor din C.P.Ex. muriseră deja.

Unii dintre participanţii la acea şedinţă (Postelnicu, Dincă, Vlad) au ajuns să fie trimişi în judecată sub acuzaţia de complicitate la genocid. Cum să nu mintă, când erau în pericol de moarte? Apoi, unii participanţi la evenimente, dacă nu cumva toţi (!), aveau fiecare câte ceva de ascuns, după cum am mai arătat. În aceste condiţii de presiune, declaraţiile lor, în mod firesc, s-au dorit a fi unele care să nu le agraveze situaţia şi să menajeze Armata, ceea ce se aştepta de la ei. După ianuarie 1990, unii dintre condamnaţii care se aflau în arest, în aşteptarea proceselor, foşti participanţi la evenimente, au dat declaraţii în sensul cosmetizării imaginii Armatei, ceea ce li s-a şi cerut. Ei erau convinşi că astfel vor obţine pedepse mai uşoare. Justiţia era, ca şi astăzi, o unealtă în mâna noii puteri. Multe adevăruri nu s-au spus. În jurul lui Milea a fost cheia reuşitei loviturii de stat. După evenimente, transmisioniştii din Grupa operativă organizată la sediul C.C. pentru a-l deservi pe comandantul suprem şi pe ministrul Milea, respectiv maiorul Tufan şi maiorul Rafailescu, ca şi căpitanul de securitate din Direcţia a V-a, Vătămănescu, aghiotant al lui Milea, în interviuri la TV, în presă şi la Comisia senatorială de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, au declarat că Milea ar fi ieşit din şedinţa cu Ceauşescu şi ar fi venit la ei. Ei au afirmat că Milea ar fi ordonat „să nu se tragă în mulţime, să nu se răspundă la provocări, militarii să rămână grupaţi lângă tehnică", iar Grupa operativă ar fi transmis ordinul la unităţi, în cel mai scurt timp.[1] În acest fel, aceşti ofiţeri puneau în seama lui Milea ordinele pe care, de fapt, le-a dat Stănculescu. Avem nu numai serioase îndoieli faţă de autenticitatea acestor declaraţii ale unor oameni, dar şi convingerea că aceşti ofiţeri au slujit complotul. Ei sunt şi suspectaţi de împuşcarea lui Milea şi/sau complicitate la această agresiune. Este cert că există mai multe persoane care cunosc cu precizie cine este atentatorul care l-a rănit prin împuşcare pe Vasile Milea. Ştie şi familia lui Milea. Nicoleta Milea s-a temut pentru viaţa fiicelor ei. A simţit ameninţarea.

Declaraţiile ofiţerilor din Grupa operativă de la sediul C.C. al P.C.R. nu se potrivesc în nici un fel cu ordinele ferme de represiune, transmise de Milea la unităţi şi consemnate în carnetele comandanţilor de armate şi cu felul în care erau deja organizate trupele pentru represiune, la ora 8.00. Toate cercetările conduc la concluzia fermă că Milea a dorit represiunea şi a înfăptuit-o până în clipa împuşcării. Este sigur că transmisioniştii din Grupa operativă au avut un alt ordin de a transmite Armatei să nu tragă, după ce Milea a fost rănit, ordin dat de generalul Stănculescu, cel care a acţionat pentru contracararea măsurilor de reprimare a revoltei populare la Bucureşti. Ordinul lui Stănculescu a fost retransmis şi de către alţi generali mai importanţi. De altfel, în închisoare, generalul Stănculescu a recunoscut că în vara anului 1989, fiind în concediu la Lacul Balaton, a fost contactat de serviciile secrete sovietice şi maghiare, care acţionau în comun şi a promis că va acţiona pentru ca Armata României să-şi dea concursul pentru înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu.

Milea nu a murit imediat. El s-a mai zbătut între viaţă şi moarte, ore întregi, până după amiază, la ora 14.00, când a fost transportat la Spitalul Elias, timp în care nu i s-a acordat ajutorul medical necesar.[2] După ce s-a tras în Milea, a ieşit lumea pe coridor şi unele persoane au venit în biroul unde a fost împuşcat.[3] Ce interes l-a menţinut pe Milea rănit grav în sediul C.C. este întrebarea pe care orice cercetător trebuie să şi-o pună. Exista cumva teama că glonţul îi va fi scos din corp şi Milea, îşi va reveni şi va spune că a fost împuşcat? Cine l-a împuşcat poate nici nu putea aprecia dacă l-a omorât pe ministru sau doar l-a rănit, dacă va muri pe loc, sau ulterior, întrucât a tras din spate şi, desigur, a avut imediat preocuparea de a se ascunde şi, posibil, a crezut că l-a împuşcat mortal, constatând ulterior că Milea nu moare. Dacă a fost o „luptă" pentru imobilizarea generalului şi simularea unei sinucideri, cum susţine Nicoleta Milea şi nu avem nici un motiv să nu o credem, fiind martorul cel mai credibil, atentatorii nu puteau trage mai mult de un glonţ, pentru că nu ar fi mai fost „sinucidere". Dând greş primul foc, au fost nevoiţi să îl lase aşa, aşteptându-i moartea, iar Milea s-a încăpăţânat să nu moară şi astfel a trebuit să fie ucis după amiază, la Spitalul Elias, înainte ca medicii să îl poată salva.

Lui Ceauşescu i s-a spus că Milea este mort, când el era doar rănit. Acest lucru ne arată dimensiunea mare a conspiraţiei. Toţi ascundeau adevărul despre Milea de Ceauşescu: generali şi ofiţeri din Armată, Gărzi Patriotice, Securitate, lucrători de la Cancelaria C.C. al P.C.R. Ar fi vrut Ceauşescu să vorbească cu Milea? Este cert că răspunsul nu poate să fie decât afirmativ. Ar fi aflat şi el că Milea a fost împuşcat şi ar fi înţeles că cei care l-au împuşcat nu doreau continuarea represiunii şi stingerea demonstraţiilor. După cum am arătat, Milea a fost trimis la spital foarte târziu, în jurul orei 14.00. Chiar rănit fiind, dacă i se ameliora situaţia, lucru posibil, el ar fi putut continua să dea ordine de represiune. Cu el în viaţă, sau cu şanse de a fi salvat, ordinele generalului Stănculescu de a întoarce din drum forţele de represiune şi de a introduce în cazărmi unităţile militare aflate în dispozitiv, nu se puteau da, decât cu riscul unei execuţii sumare pentru înaltă trădare, iar comandanţii unităţilor ar fi înţeles imediat că ceva nu este în regulă şi exista posibilitatea pierderii controlului de către pucişti, neştiindu-se cum va reacţiona fiecare comandant militar în parte. În climatul de atunci, orice slăbiciune la vârful Armatei, cunoscută la nivelurile de comandă operativă, putea conduce la o pierdere a controlului asupra situaţiei.

Reconstituirea integrală a momentului împuşcării lui Milea este încă incomplet făcută şi mai există unele riscuri de strecurare a unor inexactităţi. Jurnalistul Ioan T. Lazăr, cunoştinţă a familiei Milea, a făcut investigaţii în legătură cu moartea generalului. În urma lor, a concluzionat şi el că fostul ministru a fost rănit la piept prin împuşcare, dar moartea a survenit în jurul orei 14.00, curând după ce a fost dus la Spitalul Elias, unde a fost strangulat. La transportul lui Milea la Elias a participat şi maiorul M.Ap.N. (D.I.A.) Virgil Haţieganu, ofiţer însoţitor al generalului Ion Coman, care era disponibil, şeful său fiind la Timişoara. Dacă maiorul Haţieganu nu l-a strangulat pe Milea, avea însă datoria să îl apere şi este şi el răspunzător de tot ceea ce s-a întâmplat în maşina salvării şi la spital. De însoţit ar fi trebuit să-l însoţească la spital şi căpitanul Vătămănescu, garda sa de corp, care trebuia să fie alături de Milea şi să-l apere, cu preţul vieţii, dar acesta și-a abandonat obiectivul.

După împuşcarea lui Milea, în camera 621, a fost adus un căpitan armurier, care a consultat pistolul cu care s-a spus că s-ar fi sinucis Milea, pistolul maiorului Tufan şi a constatat că avea glonţ pe ţeavă. Deci, după ce „s-a sinucis", Milea a armat din nou!? La rugămintea colonelului Pârcălăbescu, care conserva corpurile delicte, a intrat în cameră şi un căpitan pe nume Dan Dănuţ Doru. Întrebat cum de era acolo, acesta a răspuns că a venit pe la intrarea „B", ca să conducă la etajul IV un anume domn Iliescu. Printre corpurile delicte se aflau şi trei carneţele şi un stilou, care i-au fost luate de colonelul Pârcălăbescu din buzunar. Deci, cu toate că Milea trăia, Pârcălăbescu îl buzunărea... Nu s-a clarificat nici cum a ajuns Milea de pe scaun pe canapea, iar pistolul cu care „s-a sinucis" a ajuns pe mijlocul mesei, cu un nou glonte pe ţeavă, departe de „sinucigaş". Cadavrul lui Milea a stat la spital într-o boxă frigorifică până în 24 decembrie, când a fost transportat la Institutul de Medicină Legală. Acolo i s-a făcut autopsia de către medicul legist prof. univ. dr. Dan Şchiopu, după care cadavrul a fost transportat la Spitalul Militar Central şi ţinut într-o boxă frigorifică, până în 28 decembrie. Medicul legist Dan Şchiopu a constatat că inima nu a fost străpunsă de glonţ, fiind superficial atinsă şi că Milea a fost ştrangulat cu un şiret. Şchiopu a realizat imediat că este vorba despre o crimă. Şchiopu a scris în certificatul de deces hemoragia internă, ca şi cauză a morţii lui Milea, dar şi faptul că victima avea pe gât semne de violenţă. Certificatul de deces nu a fost folosit de anchetatorii post-decembrişti ai evenimentelor.

Doctorul Şchiopu a scos inima lui Milea şi a conservat-o într-un borcan cu formol, ca probă a faptului că nu a fost străpunsă de glonţ, deci ca probă a consemnărilor sale în Certificatul de deces, încredinţând-o Sorinei Milea, una dintre fiicele generalului, iar aceasta i-a dat-o spre păstrare jurnalistului Ion T. Lazăr, care a ţinut-o două săptămâni la el în casă, sub un pat. După două săptămâni, cu ştirea şi la dorinţa Sorinei Milea, borcanul cu inima lui Milea a fost dus de Ioan T. Lazăr, împreună cu nişte prieteni ai săi, la mormântul generalului din comuna Lereşti şi îngropat la picioarele crucii. Ulterior, borcanul s-a spart, în împrejurări necunoscute, probabil interesat, secretul neputând fi păstrat. Formolul s-a scurs, astfel că la deshumarea cadavrului, ordonată de procurorul Dan Voinea, inima era putrezită şi nu s-a mai putut examina foarte bine. Doctorul Dan Şchiopu a murit. La fel au murit şi alţi doi cunoscători ai felului în care a fost asasinat generalul Milea, respectiv Dan Nicolici[4] şi Viorel Sîmpetrean. Jurnalistul Ioan T. Lazăr susţine că unuia i s-a administrat cultură de viruşi, iar altuia radiu. Anterior morţii, lui Viorel Sîmpetrean i-a căzut tot părul de pe corp, inclusiv genele şi sprâncenele.
La înmormântarea lui Milea, generalul Ion Hortopan a ţinut un discurs în care a afirmat că generalul Milea ar fi fost „...ucis de clica dictatorială a lui Ceauşescu", dar văduva Nicoleta Milea şi fiicele ei înţeleseseră deja că cei care l-au ucis erau susţinătorii noii puteri care doreau înlăturarea lui Ceauşescu.

- Va urma -
--------------------------------------------------------
[1] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 354-355.
[2] Într-o emisiune televizată la postul B1 TV, în 23 martie 2004, generalul Victor Athanasie Stănculescu a recunoscut că, prin neacordarea ajutorului medical imediat, strict necesar, Vasile Milea „a fost ajutat să moară". Generalul nu a explicat de ce nu a dat el ordin ca Milea să fie dus imediat la spital şi salvat, mai ales că fusese desemnat provizoriu la comanda Armatei de către Ceauşescu. Stănculescu nu a spus scopul pentru care Milea „a fost ajutat să moară". La întrebarea reporterului „de ce nu s-a împuşcat Milea cu propriul pistol?", generalul Stănculescu a dat un răspuns greu acceptabil: „Milea nu avea pistol". Vezi şi Cazul „Vasile Milea", îngropat de la început", în „Jurnalul Naţional" din 26 martie 2004, din care se vede superficialitatea, incompetenţa, sau reaua credinţă, cu care şi-a făcut datoria procurorul militar Vasile Pantea, cel care a întocmit dosarul de urmărire penală în cazul morţii generalului Milea. Publicaţia amintită, a solicitat Parchetului General redeschiderea dosarului. Vezi şi M. Tucă, Cine este asasinul generalului Milea?, în „Jurnalul Naţional", din 26 martie 2004. Doctorul care i-a făcut autopsia a declarat că inima fusese foarte superficial atinsă de glonţ şi că el ar fi putut să fie salvat. Vezi „Am auzit moartea soţului meu la telefon", în „Jurnalul Naţional" din 26 martie 2004.
[3] Este posibil că această vânzoleală din biroul lui Pârcălăbescu, după împuşcarea lui Milea, să-i fi împiedicat pe atentatori să-şi ducă la capăt crima, într-un fel sau altul.
[4] Locotenent-colonelul Dan Nicolici a fost şeful Centrului de Informatică şi Documentare al Securităţii. Între 16 şi 21 decembrie a fost în misiune la Timişoara, unde a alcătuit fişele celor arestaţi, unii dintre ei agenţi străini, sau români proveniţi din lagărele din Ungaria, ca şi fişele unora dintre decedaţi. Ioan T. Lazăr nu precizează dacă este vorba despre acest Dan Nicolici, sau despre un alt Nicolici. footer