Revista Art-emis
Decembrie 1989, la Bucureşti (3) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Corvin Lupu   
Duminică, 03 Februarie 2013 20:55
Prof. univ. dr. Corvin Lupu, art-emis
Reprimarea revoltei populare din decembrie 1989, la Bucureşti şi asasinarea generalului Vasile Milea (3)

Generalul Milea nu avea remuşcări pentru ceea ce se întâmplase în 16-20 decembrie, la Timişoara şi nici în 21 spre 22 decembrie, la Bucureşti. Armata acţionase cu temei legal, având în vedere că avea loc o intervenţie străină în România, pe de o parte, iar pe de altă parte, cum am mai arătat, prerogativele sale erau limitate, deci el nu putea fi acuzat de Ceauşescu de faptul că nu ar fi acţionat mai mult decât prevederile legale în vigoare. Când facem această afirmaţie, avem în vedere şi Ordinul 0048 din 13 octombrie 1988, care preciza că Armata se alarma pentru luptă, cu efectivele pentru timp de pace, în situaţiile de agresiuni externe, a necesităţii de apărare a cuceririlor revoluţionare ale poporului şi de pericol pentru integritatea teritorială a ţării. În decembrie 1989, toate cele trei condiţii au fost îndeplinite.[1] Nu avea motive să se teamă pentru ceea ce se întâmplase în zilele trecute, iar dacă era îngrijorat, era îngrijorat de modul în care va gestiona în continuare uriaşa criză. El era nervos, preocupat, dar nu deprimat. Era un om dur şi cu mare voinţă. Nu se clintea uşor. Avea acea rădăcină solidă de ţăran român cu genă tare.

După ce a discutat cu Nicolae Ceauşescu, la ora 8.00, a avut loc o altă discuţie, pe coridorul de la etajul VI, în apropierea biroului şefului Gărzilor Patriotice pe ţară, cu colonelul Pârcălăbescu, participant la complotul anticeauşist. Milea anunţase că va coborî în piaţă, la trupe, unde avea şi blindatul în care se găseau legăturile de transmisiuni cu toate unităţile din ţară, inclusiv cu cele care se puseseră în mişcare pentru a veni la Bucureşti să reprime complet revolta populară. Acolo, în tanc, devenea inexpugnabil pentru cei care aşteptau momentul să-l răstoarne pe Ceauşescu. A urcat la etajul VI şi a intrat în biroul şefului Gărzilor Patriotice, camera 621, să vorbească la telefon cu soţia şi cu fiica sa, care se retrăseseră într-o vilă a Armatei din Predeal, vilă unde se afla şi soţia generalului Ştefan Guşă.[2] Era aprox. ora 8.30.[3] A fost împuşcat. Glonţul a trecut şi prin spătarul scaunului pe care era aşezat, cu spatele la uşă. Există persoane care l-au învinuit pe ofiţerul Mircea Tufan că l-ar fi împuşcat pe Milea.[4] Alţii afirmă că Pârcălăbescu personal l-ar fi împuşcat pe general.[5] Martorii rănirii lui Milea, în general, puţin credibili, au declarat că garda de corp Ioan Vătămănescu, ofiţer la Direcţia a V-a a Securităţii, care trebuia să-i protejeze viaţa, ar fi fost trimis de Milea la lift, pentru a pregăti coborârea ministrului la trupe. Nimeni nu i-a cerut socoteală pentru că nu l-a apărat, nici când Milea a fost rănit de glonţ şi nici la spital, când a fost omorât prin strangulare.

Conform regulamentului, în asemenea situaţii, garda de corp avea obligaţii statuate cu limpezime. El trebuia să-i apere viaţa cu orice preţ. Este cert că Milea a fost împuşcat cu pistolul lui Mircea Tufan, care afirmă că ministrul i l-ar fi cerut, la ieşirea din biroul lui Ceauşescu. Tufan i-ar fi dat pistolul, spune şi Victor Stănculescu, iar apoi s-a ţinut scai de ministru pentru a-şi recupera arma şi aşa s-a ajuns ca Tufan să fie prin preajma lui Milea când acesta a fost rănit.[6] Se pare însă că Vasile Milea avea centura sa cu diagonală şi pistolul pe care îl purtase întreaga zi şi noapte anterioare, ţinuta obligatorie în timpul stării de necesitate. Dacă totuşi ar fi avut nevoie de armă şi n-ar fi avut-o asupra sa, o avea precis în biroul generalului Ion Coman, aflat în apropiere, unde Milea stătuse ultimele 2-3 ore din noaptea de 21 spre 22 decembrie. Şi-l putea lua, sau putea ordona să-i fie adus. Dacă ar fi cerut o armă, era firesc să o ceară aghiotantului său, Ioan Vătămănescu, nu transmisionistului Tufan. În lumea ofiţerilor nu se împrumută pistoalele, armele, în general. Fiecare are arma lui şi răspunde de ea. Milea nu era omul care să încalce la vedere nişte reguli consacrate în armată.

Este cert că, după evenimente, asupra militarilor din grupa operativă de la C.C. s-a exercitat o mare presiune şi ei au susţinut mereu linia oficială privitoare la aceste evenimente, în cadrul cărora au acţionat, linie care s-a năruit, cărămidă cu cărămidă, de la an la an. Personal, am întâlnit afirmaţii ilogice, atipice şi în neconcordanţă cu ansamblul evenimentelor şi cu conduita generală a personajelor implicate, atât la comandanţii M.Ap.N., cât şi la importanţi generali din Securitate. Există şi alţi martori care spun că Milea a avut tot timpul asupra sa propriul pistol, în zilele de 21 şi 22 decembrie. Acest lucru este logic, dacă avem în vedere că Armata era sub indicativul „Radu cel Frumos", care însemna, de fapt, alarmă de luptă, respectiv stare de război. De altfel, după cum am arătat deja, în cursul nopţii, Milea a purtat asupra sa, la brâu, la vedere, pistolul, ţinând chiar tocul deschis. Nu există nici un argument care să justifice o eventuală ţinută incompletă a generalului în orele imediat următoare, mai ales că ţinuta era obligatorie, iar Milea se vroia tot timpul a fi un exemplu şi a fost un exemplu. El urma să colinde Bucureştiul, în punctele sale fierbinţi, iar generalul avea armata în sânge. Dacă s-ar fi împuşcat, de ce s-ar fi împuşcat cu pistolul lui Tufan? Nu era interesat să arunce suspiciuni asupra acelui ofiţer. Sinucigaşii se scuză pentru gesturile lor şi nu vor să facă rău altora. Apoi, de ce s-ar fi împuşcat în zona inimii, riscând să dea greş, când putea să se împuşte în cap, sau în gură, cum fac sinucigaşii? Sunt întrebări care s-au pus în mod repetat în anii care au urmat loviturii de stat.[7]

Nicoleta Milea, poate cel mai credibil martor, între timp decedată, a afirmat că în timp ce era în legătură telefonică cu soţul ei, a auzit în receptor zgomotele unei lupte care s-a dus în cabinetul din care a primit telefonul. Zgomotele au fost apoi urmate de un foc de armă şi, apoi a intervenit la telefon o voce străină care a liniştit-o şi i-a spus că zgomotele şi focul de armă sunt din stradă. Este cert că există martori ai acelor evenimente şi toţi cei aflaţi în sediul C.C., cu deosebire la etajul VI, au ascuns adevărul, majoritatea încercând să deruteze anchetatorii şi opinia publică, ceea ce ne face să constatăm o largă complicitate la ascunderea adevărului despre moartea lui Milea. Armata, Securitatea, forţele speciale şi activiştii de partid, deopotrivă, au dorit să ascundă adevărul despre momentul-cheie al evenimentelor din decembrie 1989, din sediul C.C. al P.C.R.
- Va urma -
---------------------------------------------------------------------------
[1] După 1990, s-a invocat de către unii jurişti şi cercetători faptul că ilegalitatea acţiunilor represive s-ar fi datorat şi faptului că starea de necesitate nu a fost publicată în Monitorul Oficial, ea fiind anunţată doar prin mass-media. În acele momente, acest detaliu nu putea să îngrijoreze pe nimeni.
[2] Cei doi capi ai Armatei au încălcat ordinul lui Ceauşescu, care a interzis ca familiile înalţilor demnitari să părăsească Bucureştiul şi să se pună la adăpost.
[3] Este ora declarată de Nicoleta Milea, văduva ministrului, în primii ani după război. În anul 2004, la Bruxelles, ea a declarat că îşi aduce aminte că era înainte de ora 9.00. Vezi „Am auzit moartea soţului meu la telefon", în „Jurnalul Naţional" din 26 martie 2004. Anterior, cu alt prilej a precizat chiar că ora ar fi fost în jur de 8.35.
[4] Abia după 10 ani de la evenimente, a început să se vorbească mai mult despre acest moment extrem de important al loviturii de stat. Generalul Marin Pancea, care după evenimentele din decembrie a devenit şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei, iar apoi şeful Serviciului de Informaţii Externe al României, a recunoscut public, în 24 decembrie 1999, la Televiziunea TELE 7 ABC, faptul că Vasile Milea a fost asasinat. În aceeaşi emisiune televizată, generalul Marin Pancea a dezvăluit că Vasile Milea a avut informaţii despre existenţa grupului de civili şi militari condus de Iliescu, care doreau să răstoarne regimul ceauşist. Generalul Pancea afirma că el a declanşat cercetări legate de asasinarea generalului Milea, imediat, în decembrie 1989, dar a trebuit să stopeze investigaţia, după doar câteva zile, întrucât din această cauză generalul Stănculescu l-a destituit din funcţia de şef al contra-informaţiilor militare. De asemenea, tot la timpul respectiv, generalul procuror Dan Voinea, şeful Parchetelor Militare din România, a declarat că există indiciile asasinării sale şi că se va mai face o exhumare, în vederea unei reautopsieri a cadavrului. Supus unor presiuni, procurorul militar şef Dan Voinea a tot efectuat cercetări, pe care nu le-a finalizat şi nu le-a concluzionat, adunând stele pe umăr, de la Ion Iliescu, pentru a muşamaliza faptele şi de la Emil Constantinescu, pentru a le scoate la lumină.
[5] Unul dintre cei care au susţinut acest lucru este fostul fotbalist Cornel Dinu, participant la evenimentele din 22 decembrie şi secretar de stat în primul guvern F.S.N.
[6] Victor Stănculescu, Pe 22 decembrie 1989, la ora 13,00, ţara era deja sub control, în „Historia", mai 2004, p. 24.
[7] Generalul Victor Athanasie Stănculescu, cel care şi-a pus piciorul în ghips pentru a evita primirea unor misiuni în afara punctului de comandă de la C.C. al P.C.R., care să-l împiedice să-şi pună planurile în aplicare, a sugerat că şi generalul Vasile Milea ar fi vrut să iasă din evenimente, împuşcându-se în piept, dar fără a dori să moară. Analizând întregul complex de evenimente şi luând în considerare personalitatea fostului ministru al Apărării, nu împărtăşim această variantă. Lipsa de credibilitate a lui Stănculescu este şi ea un contra-argument. Vezi şi Ion Cristoiu, Lovitura de stat militară a generalului Victor Stănculescu şi Victor Stănculescu, Pe 22 decembrie 1989, la ora 13,00, ţara era deja sub control, ambele articole în „Historia", mai 2004, p. 6-34. footer