Revista Art-emis
Mare?alul Antonescu - Lordul r?zboiului PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu   
MarĹŁi, 29 Ianuarie 2013 03:17
Ion Antonescu la Berlin, 22 noiembrie 1940„Nu falsific?m istoria. Nu aceasta este ceea ce urm?rim ... Fa?? de cine s? mai falsific?m istoria?" (Mare?al Ion Antonescu)

Faptul nu este ie?it din comun. Înaintea atâtor politicieni sau militari, istorici sau publici?ti de dup? 1944, Ion Antonescu, în cadrul ?edin?ei Consiliului de Mini?tri din 5 septembrie 1941, s-a pronun?at f?r? rezerve: „Nu falsific?m istoria. Nu aceasta este ceea ce urm?rim... Fa?? de cine s? mai falsific?m istoria?" Este cazul s? ne întreb?m dac? Mare?alul intuia propriul destin, întrucât R?zboiul din Est urma dus pân? la cap?t, iar, în func?ie de desf??ur?rile ?i rezultatele ac?iunii, detaliile - pe ici-pe acolo, dac? nu cumva în totalitate ori în esen?a lor? - aveau s? fie denaturate... Ceea ce s-a întâmplat dup? 1944, dar ?i dup? luminoasa lovilu?ie din decembrie 1989 sau în contextul actual al Noii Ordini Interna?ionale, pe care fiecare o în?elege cum vrea ?i o respinge cum poate.

Revenind la Antonescu, „interpret?rile" exceleaz? în mai multe sensuri, dar îndeosebi privind cauzele implic?rii României în Al Doilea R?zboi Mondial la 22 iunie 1941, continuarea lui ?i negocierile de „pace separat?" cu S.U.A., Anglia ?i U.R.S.S., „holocaustul" sau „procesul" din mai 1946, consecin?ele profunde ?i pe termen îndelungat ale tr?d?rii din 23 august 1944 etc. St?ruind asupra anilor 1941-1944, prea pu?in s-a avut ori se are în vedere faptul c?, statul român fiind implicat într-un r?zboi total, se putea lua o decizie, chiar la nivelul cel mai înalt al ?efului statului. Mare?alul a ?tiut s?-?i asume riscul r?spunderii, având, net?g?duit, în seam? ?i un final neconvenabil, pentru el ?i pentru ?ar?, al ostilit??ilor. Este ?i motivul pentru care, nu o singur? dat?, Conduc?torul s-a explicat ?i i-a îndrumat pe cei mai apropia?i colaboratori, a?a precum în amintita ?edin?? de guvern de la 5 septembrie 1941, când a explicat originile campaniei din Est ?i necesitatea de-a continua ostilit??ile pân? la nimicirea inamicului. „Istoria - a precizat atunci Mare?alul - se scrie cu spada! Anul trecut [în 1940] ne-au luat ru?ii Bucovina. Noi lupt?m acum s? r?mân? Bucovina în st?pânirea neamului românesc. Dac? n-avem alia?i puternici, care s? aib? unitate de interes, si a?a o pierdem. Nu putem rezista fa?? de ace?tia, de la Est. De aceea a trebuit ca, în tot timpul vie?ii noastre istorice, s? facem o necontenit? echilibristic?. Am pierdut ceea ce am pierdut prin politica Regelui Carol al II-lea. Dac? ?tiam s? ne adapt?m la timp situa?iei politice din Europa, nu pierdeam nimic. Dar nu ne-am adaptat la timp. Noi am f?cut sentimentalism în politic?, chiar când a fost vorba de ap?rarea vie?ii neamului românesc. Am f?cut mereu sentimentalism pentru c? suntem filo-francezi - ?i am pierdut grani?ele neamului românesc -, pentru c? am fost filo-englezi - ?i am pierdut hotarele ??rii noastre! Noi, filo-francezii! Dar nici nu ?tie ??ranul ce este aceea. Nici nu i-a v?zut în pictur? m?car, nici pe francezi, nici pe englezi. Noi trebuie s? fim filo-români ?i s? ?tim cum s? ne putem ap?ra grani?ele.

În circumstan?ele interna?ionale de azi, pe ce ne putem sprijini situa?ia noastr?? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârteca?i. Dac? o f?ceam la timp, sc?pam Statul Românesc. ?i în lupta pe care o purt?m, puteam eu, când se b?teau germanii cu ru?ii, dup? ce am luat Basarabia, puteam s? m? opresc? Sau s? fi f?cut cum spun unii: s? fi a?teptat, c? ne-ar fi dat-o, la pace, englezii? Puteam s? stau cu bra?ele încruci?ate, când germanii se b?teau cu ru?ii ?i s? a?tept ca s? ni se dea Basarabia de c?tre englezi ? ?i dac? am fi pornit la lupt?, f?r? Germania nu ne puteam lua Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea s? fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput ?i soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia ?i Bucovina nu le luam de la ru?i. ?i, dup? ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam s? m? opresc la Nistru? Puteam eu s? spun: «Eu mi-am luat Cotul Donului, Ianuarie 1943, Solda?i român ?i germanpartea mea, m? opresc aici!»? Ca ?i doi ??rani, care pun ce au împreun? ca s?-?i are locul ?i, dup? ce unul ?i-a arat, s? spun? celuilalt: Eu nu te mai ajut, fiindc? mi-am f?cut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ??rani. ?i atunci cum mi se poate pretinde s? fac eu aceasta, pe plan militar? Ar însemna s? dezonorez ?i Armata ?i Poporul Român, pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, s? m? fi dus pân? la Nistru ?i s? le fi spus nem?ilor apoi: la revedere. Vede?i în ce stare de decaden?? se g?se?te conducerea acestui Stat, dac? se g?sesc între conduc?tori oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer s? l?s?m pe nem?i s? se bat? ?i noi s? a?tept?m de la englezi Basarabia ?i Bucovina. Se în?eal? cine crede ca ne-ar fi dat cineva Basarabia ?i Bucovina, dac? nu ne-am fi b?tut pentru ele cu ru?ii. Ba poate c? atunci ne-ar fi întors foaia ?i ne-ar fi spus c? am f?cut o rea politic?, pentru c? nu ne-am b?tut" [1].

Interven?ia poate p?rea cititorului suficient de lung?, dar a fost una temeinic? ?i a intervenit la momentul potrivit. Ceea ce s-a degajat din schimbul de mesaje frecventat între Ion Antonescu ?i liderii „opozi?iei democrate", Iuliu Maniu ?i Dinu Br?tianu. A?a, de exemplu, în scrisoarea c?tre Dinu Br?tianu din 29 octombrie 1942, Mare?alul, respingând categoric retragerea Armatei Române de pe Frontul de Est, invoca ca a?a ceva ar face „din neamul românesc o victim? a tuturor, fiindc?, concomitent cu dezorganizarea, pr?bu?irea ?i distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ?ar?". Cum se ?tie prea bine, evenimentele survenite dup? nenorocitul act istoric de la 23 august 1944 aveau s?-l confirme integral pe Mare?al, care - în temeiul realit??ilor ce-i erau binecunoscute ?i al intui?iei sale extraordinare - ?i-a asumat rolul, dar ?i destinul, legendarei Casandra dispus? s? prezic?, ?i s? suporte, nenorocirile ce se configurau.[2] Un alt exemplu: în Ordinul de zi destinat for?elor operative, dup? e?ecul de propor?ii din zona Cotul Donului-Stalingrad, dup? 19/20 noiembrie 1942, Antonescu ?i-a prevenit combatan?ii c? în campania angajat? era „vorba de fiin?a Neamului nostru, iar pierderea lui înseamn? pentru noi moarte", r?zboiul României în Rusia fiind totu?i unul „de ap?rare" purtat al?turi de „alia?i puternici [Germania] în ?ara inamicului care de peste 200 de ani ne cotrope?te bucat? cu bucat? din p?mântul str?mo?esc".

În atare situa?ie, demne de re?inut erau aceste constat?ri cuprinzând ?i un necesar avertisment, din nefericire confirmat de desf??urarea ulterioar? a faptelor: „În cazul unei înfrângeri, vom suferi nu numai o dezonoare, dar ne vom pierde ?i via?a. Ru?ii, înving?tori, ne-ar aduce bol?evismul în ?ar?, ar nimici p?tura conduc?toare, ne-ar pune pe evrei st?pâni ?i ar da neamul prad? slaviz?rii ?i deport?rilor în mas?. Dac? nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta alia?ilor no?tri pentru a înfrânge comunismul ?i pe ru?i, nu putem s? asigur?m nici via?a copiilor no?tri, nici existen?a ??rii noastre..."[3].

Antonescu nu putea fi de acord nici cu Iuliu Maniu ale c?rei demersuri erau bine cunoscute cercurilor oficiale. Vizitându-l la 3 august 1941 pe Mihai Antonescu, vicepre?edintele guvernului ?i ministrul de externe în func?ie, ilustrul diplomat Grigore Gafencu, el însu?i fost lider al diploma?iei României (1938-1940) ?i abia revenit de la Moscova dup? interven?ia st?rii de r?zboi la 22 iunie 1941, a consemnat în voluminosul lui Jurnal, r?mas în cea mai mare parte netip?rit, concluziile degajate în urma discu?iilor cu Nr. 2 al regimului, în sensul c? „Maniu crede - cu neînduplecat? statornicie, legat? de toate credin?ele sale - în victoria Angliei. ?i mai crede c? România nu-?i poate salva neatârnarea, fiin?a na?ional? ?i hotarele decât în urma unei victorii britanice. De aceea, socote?te c? ar fi cea mai mare nenorocire dac? sfâr?itul r?zboiului ne-ar g?si într-o tab?r? du?man? puterilor anglo-saxone. El nu se ridic? împotriva r?zboiului cu Rusia. Nu noi suntem de vin?, ci guvernul sovietic, dac? ne afl?m azi în lupt? pentru a recuceri ceea ce ni s-a luat în mod samavolnic anul trecut. R?zboiul nostru trebuie s? p?streze îns? un caracter strict na?ional. Ne intereseaz? p?mântul nostru, ?i nu soarta lumii. Nu ne prive?te regimul din Rusia. Nu lupt?m pentru « cruce », pentru « sfin?i » ?i pentru « civiliza?ie », fiindc? nimeni nu mai ?tie azi unde se afl? cu adev?rat crucea, sfin?ii ?i civiliza?ia. De aceea este nevoie s? ne limit?m ?elurile noastre de lupt?. Lupt?m pentru Basarabia. Nu urm?rim distrugerea Rusiei ?i nici distrugerea Imperiului britanic, fiindc? nu urm?rim distrugerea României. Dup? p?rerea lui Maniu, armata noastr? ar fi trebuit s? se opreasc? la Nistru. Tot ce se petrece dincolo de vechiul nostru hotar, nu ne intereseaz? [...] Nu avem dreptul s? îngreun?m, sau s? z?d?rnicim, prin exces de zel, libertatea noastr? de ac?iune, ci trebuie s? fim oricând în m?sur? s? ne desprindem din bra?ele alia?ilor no?tri de azi [Germania ?i Italia, în prima ordine] pentru a nu fi târâ?i, împreun? cu ei, în pr?pastie. Cu acest gând, Maniu întocme?te memorii care exprim? « adev?rata politic? româneasc? » ?i le distribuie atât guvernului ?i cercurilor conduc?toare, cât ?i Puterilor str?ine..." Constat?ri ?i sugestii, desigur, de substan??, demne de toat? aten?ia, nu numai pentru epoc? ci ?i pentru istorie în general...

În momentul 1941, opozi?ia anti-antonescian? era înc? în faza proiectelor ?i memoriilor... Mare?alul a intuit caracterul pe moment inofensiv al ac?iunilor grupului Maniu-Br?tianu, fapt pe care l-a m?rturisit colaboratorilor s?i ?i, într-un final, personal lui Adolf Hitler. Care, în urma dezastrului de la Stalingrad la confluen?a anilor 1942-1943, a devenit deosebit de sensibil, între altele, la demersurile sateli?ilor, inclusiv România, în privin?a tentativelor de „pace separat?" cu S.U.A.-Anglia-U.R.S.S., receptate - cum altfel? - ca veritabile acte de... felonie fa?? de Axa Berlin-Roma-Tokyo. Tocmai de aceea, Führerul i-a invitat separat la Salzburg pe Benito Mussolini, regele Boris al Bulgariei, pre?edintele Finlandei R. Ryti, Ion Antonescu ?i Miklos Horthy, cu inten?ia, tradus? în fapt?, de a le transmite cuvântul s?u de ordine, ?i anume c? r?zboiul trebuia continuat „pân? la un sfâr?it victorios", orice compromis fiind exclus, pentru „ie?irea din acest r?zboi" neexistând „decât dou? posibilit??i: ori o victorie clar?, ori o exterminare deplin?". Dup? cum s-a degajat în cursul întrevederilor Hitler-Antonescu din 12-13 aprilie 1943 de la Castelul Klessheim.[4]

În mod precis, la 12 aprilie 1943, Hitler l-a abordat pe Antonescu chiar pe tema unor informa?ii tocmai parvenite Berlinului în leg?tur? cu sondajele diplomatice ale lui Mihai Antonescu cu agen?i secre?i anglo-americani pe tema abandon?rii Axei.[5] Potrivit minutelor întrevederilor, care nu aveau cum surprinde atmosfera dialogului Hitler-Antonescu din 1943, tratativele au decurs „normal". Doar martorii prezen?i, în postura lor de poten?iali memoriali?ti, aveau s? surprind? asemenea detalii. Precum unul dintre ei, l-am numit pe Gh. Barbul, care avea s? releve c? Mare?alul ?i colaboratorii s?i l-au aflat pe Hitler la Salzburg „tunând ?i fulgerând. El striga c? a fost tr?dat. Mare?alul putu s? vad? cu ochii lui ce însemna un acces de furie al Führerului. Cuvintele lui [...] zburau prin înc?pere ca ni?te obiecte aruncate în capul românului. România ar fi compromis grav ?ansele r?zboiului [...] Mihai Antonescu deschisese ochii Occidentalilor asupra sl?biciunii fort?re?ei europene ...".[6]

Potrivit documentelor, la care revenim, taton?rile de pace separat? ini?iate erau neloiale din partea lui Ic? Antonescu, întrucât el nu avea „dreptul" de-a vorbi în numele Germaniei ?i al Führerului, care, dac? ar fi c?p?tat convingerea c? Reichul pierduse r?zboiul, Mare?alul s-ar fi aflat neîndoielnic printre cei dintâi alia?i ai Berlinului care s? fi fost în?tiin?a?i. Cât timp el, Hitler, în lipsa unor convorbiri „deschise" cu Mussolini, Horthy sau Antonescu, „nu va încerca niciodat? s? încheie pace", întrucât „Germania ?i alia?ii ei sunt lega?i la bine ?i la r?u".[7] Mare?alul, în replic?, l-a asigurat pe Hitler c? „România î?i va continua drumul al?turi de Germania pân? la sfâr?itul r?zboiului"[8], problem? fundamental? ce avea s? r?mân? pe agenda rela?iilor Bucure?ti-Berlin pân? la 5 august 1944, când Antonescu l-a vizitat ultima dat? pe Führer la Rastenburg ?i a manifestat rezerve[9], îns?, la 13 aprilie 1943, Antonescu l-a asigurat pe Hitler c?, dimpotriv?, adjunctul s?u, în fond „promotor al politicii pro-germane în România", nu avea de ce stârni b?nuieli[10]. De?i mai apoi, la 15 noiembrie 1943, Mare?alul ajunse a se îndoi de el însu?i atunci când a insistat asupra dificult??ilor în prelungirea r?zboiului[11], ceea ce l-a determinat pe Hitler s? dea asigur?ri c? va depune „toate eforturile" pentru a sus?ine România, nu f?r? a observa c? numai „o Românie victorioas? împreun? cu Germania în Salzburg 1943R?s?rit va putea fi lini?tit? c? nimic nu va mai amenin?a existen?a european?. Ea va fi atunci îndeajuns de puternic? pentru a-?i ap?ra prin propriile ei for?e interesele na?ionale. O Românie care îns? ar fi învins? în aceast? lupt? al?turi de Germania oricum nu ar mai avea de ce s? se gândeasc? la revendic?rile ei na?ionale ?i de alt? natur?, fie el îndrept??ite sau nefondate. Într-un asemenea caz, România ar înceta s? existe la fel de bine ca ?i oricare alt stat na?ional european"[12].

În aprilie 1943, la Salzburg, ob?inând „încrederea absolut?" a lui Hitler, Mare?alul s-a referit la activit??ile opozi?iei de la Bucure?ti, câte erau ?i ce semnifica?ie aveau. În ceea ce-l privea pe Iuliu Maniu, Mare?alul a insistat pentru protec?ia liderului na?ional-??r?nist, mai ales c? în viziunea poporului român el trecea ca „o personalitate istoric?", trebuind, în consecin??, evitat? situa?ia de a-l transforma într-un „adev?rat martir". Întrucât, l-a asigurat Antonescu pe Hitler, „Maniu n-ar îndr?zni s? devin? activ. Dac? ar face-o, totu?i, ar fi arestat imediat"[13].

Relativ la „pericolul" reprezentat de Maniu ?i echipa lui, cu alt prilej Mare?alul a surprins, dup? cum îi era felul, plin de sarcasm, esen?a problemei, mai precis: „Partidul Na?ional ??r?nesc este o emblem?, o problem? ?i o dilem?. Emblema este Mihalache: ??ranul român cu perciuni de jupân. Problema - Dr. Lupu: nu are talent ?i vorbe?te; nu are bani ?i tr?ie?te, iar natura l-a f?cut ro?u ca s? nu mai ro?easc?. Dilema: Dl. Maniu - când poate veni la putere nu vrea ?i, când vrea, nu poate"[14].

Pe de alt? parte, nu se poate admite c? Mare?alul a fost lipsit de bun?voin?? fa?? de opozan?ii s?i. Dat fiind c?, abia revenit de la Salzburg, el s-a întâlnit, în noaptea de 17-18 aprilie 1943, cu Maniu, informându-l asupra convorbirilor cu Führerul. Ceea ce nu i-a îndemnat pe Maniu ?i Br?tianu la vreo re?inere, ei redactând ?i difuzând la 20 aprilie 1943 un nou memoriu pe adresa Conduc?torului. Limbajul ?i condi?iile erau de-acum familiare Mare?alului, care, ca „?ef al unui regim de dictatur?", era avertizat c? nu avea nici „dreptul" de-a prelungi r?zboiul al?turi de Germania, nici de ce „s? lupte sau s? doreasc? înfrângerea Angliei ?i a Statelor Unite, na?iuni care, al?turi de Fran?a ?i ceilal?i alia?i ai lor în r?zboiul trecut, au pierdut milioane dintre fiii lor pentru ca prin victoria noastr? comun? s? se realizeze visul nostru secular: unitatea tuturor românilor între frontierele lor etnice". Poporul român, precizau contestatarii, „nu a aprobat ?i nu aprob? continuarea acestei lupte dincolo de hotarele noastre fire?ti".[15] S? subliniem c?, la Salzburg, Mare?alul a f?cut vorbire ?i despre regele Mihai. Stenogramele, redactate de Paul Otto Schimdt, faimosul interpret al lui Hitler, a re?inut pentru 12 aprilie c? „diferi?i intrigan?i l-au determinat pe rege s? fac? anumite gesturi", dar el a intervenit „prompt", printr-o avertizare „sever?", în urma c?reia „nici Curtea, nici opozi?ia nu s-au mai manifestat"[16]. Pentru ca, la 13 aprilie 1943, acela?i Schmidt s? consemneze c? „Antonescu a subliniat faptul c? regele e un copil ce a fost îndreptat pe c?i gre?ite, dar pe care el l-a redresat energic".[17] În prezent, în temeiul documentelor, cunoa?tem în ce grad, sub influen?a Mare?alului, „redresarea" regelui Mihai se realizase cu adev?rat de vreme ce suveranul, la 26 noiembrie 1943, primindu-l în tain? la Palat pe agentul britanic House, i-a m?rturisit asemenea panseuri ?i inten?ii cu scopul precis de-a fi transmise mai departe Londrei ori Washingtonului ?i, nu mai pu?in, Moscovei: „Tot ceea ce pot s? fac este s? a?tept evenimentele, cât timp Alia?ii nu-s deci?i s? vin? în ajutorul meu într-un fel sau altul. Nu uita?i - i-a sugerat regele colonelului House - s? explica?i de asemenea c? gândul pentru viitorul ??rii mele nu m? determin? s? ignor c? politica Alia?ilor este bazat? pe colaborarea celor Trei Puteri [S.U.A., Anglia ?i U.R.S.S.] ?i de aceea în?eleg c? Rusia ?i România trebuie s? ajung? la Castelul Klessheim, 1943un acord oarecare".[18]

Sublinierile evident ne apar?in, ceea ce ne determin? s? avem în seam? c? echipa tr?d?torilor de la 23 august 1944 era predispus? de ac?iune sau c? avea în vedere, peste dezastrul iminent al ??rii paralizate în fa?a avansului Armatei Ro?ii, o „oarecare" cooperare cu Kremlinul. Tocmai de aceea, putem consemna c? în 1943 Hitler a sezisat pe deplin justificat primejdia atunci când ?i-a avertizat colaboratorii c? „regele [României] e un copil, dar ?i copiii pot deveni periculo?i când ajung în mâini rele ...".[19] Ceea ce nu era o noutate, c?ci, ?i în alte ocazii (la 11.11.1941, 26.2.1942, 31.3.1942[20], Hitler, de regul? tratându-i comparativ pe Mihai I ?i Antonescu, în favoarea celui din urm? - nominalizat „cel mai bun" politician din România[21], „singurul" favorabil Reichului[22] -, pe când regele i-a ap?rut în noiembrie 1941, când l-a reprimit la Berlin, dup? ce în 1938 l-a agreat în compania lui Carol al II-lea, îi ap?ruse „sufocat de furie"[23]  ?i lipsit de orice calit??i[24], iar monarhia - o institu?ie „perimat?". La 26 februarie 1942, Hitler ?i-a alertat pur ?i simplu anturajul, declarându-se îngrijorat: „Dac? se întâmpl? ceva cu Antonescu, cine-i va lua locul? M? gândesc cu team? la aceasta ...".[25]

În perspectiva evenimentelor de la 23 august 1944, care au marcat - în opinia str?lucitului Pamfil ?eicaru - debutul tragediei României pentru mai multe decenii, este cazul s? ne întreb?m dac? nu cumva declara?ia lui Hitler a echivalat, mai mult decât cu o prevestire, cu un avertisment? Nu pierdem din vedere c? reac?ia Führerului dup? 23/24 august 1944 a fost extrem de violent? ?i s-a concretizat în ac?iuni punitive proiectate de Lubiankaamploare ?i care au rezultat doar pe m?sura posibilit??ilor ce-i mai st?teau la dispozi?ie în acel moment al R?zboiului Mondial. Este adev?rat îns? c? Ion Antonescu a avut propriile-i responsabilit??i, majore, extrem de scump pl?tite ulterior de România, dar ?i de c?tre Mare?al ?i to?i colaboratorii s?i, iar, la scurt timp dup? aceea, un caz mai rar în istorie, chiar de c?tre... majoritatea comploti?tilor! Iat? de ce, recunoscându-i Mare?alului erorile grave comise, nu trebuie s? ignor?m c? acestea n-au echivalat nici pe departe tr?d?rile de neam ?i de ?ar? intervenite în fatidica zi de 23 august 1944!

Iar, dac?-l avem în seam? pe Antonescu, el a probat exemplar c? a r?mas - atât ca lupt?tor ?i factor determinant în cele dou? r?zboaie anticomuniste ale României (1919-1920 - Ungaria ?i 1941-1944 - U.R.S.S.) precum ?i în cele dou? conflagra?ii din 1914-1918 ?i 1939-1945 pentru unirea tuturor Românilor ?i integritatea statal? - ferm ata?at propriilor convingeri ?i unei convingeri exemplare. Ceea ce Antonescu a exprimat consecvent ca ?ef al Statului Român ori ca Lord al R?zboiului, precum a procedat ?i la 26 ianuarie 1943, când i-a m?rturisit ziaristului italian L. Sorentino[26]: „Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfâr?itul imperialismului rus [...] Eu nu fac un joc de tri?or, ca vecinii mei unguri, visând pr?bu?irea germanilor ?i sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta ?i ei nu au motive s? se team? de Rusia. Noi avem. Noi ?tim c? du?manul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare ?i a Ecaterinei a II-a, c?rora Stalin le-a r?mas credincios ?i trebuie s? recunoa?tem, îl continu? genial. Este rusul rus dintotdeauna, care, înve?mântându-se ast?zi în comunism, înainteaz? în numele unui ideal care corupe intelectualitatea ?i, ascunzându-?i col?ii dup? o zdrean?? ro?ie, atrage masele de muncitori ?i ??rani. Eu voi arunca în r?zboi, spre a-i z?g?zui pe ru?i, toate for?ele pe care voi izbuti s? le înarmez, convins c? acesta este supremul bine pentru România - z?g?zuirea ru?ilor ... "
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
[1] vezi M. D. Ciuc?, editor, Stenogramele ?edin?elor Consiliului de Mini?tri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV, Bucure?ti, 2000, p. 568-569.
[2] vezi Larry L. Watts, O Casandr? a României: Ion Antonescu ?i lupta pentru reform?, 1918-1941, traducere, Bucure?ti, 1993.
[3] Gh. Buzatu ?i colaboratori, eds., Mare?alul Antonescu în fa?a Istoriei, III, Craiova, 2002, p. 249-250.
[4] cf. apud Ion Calafeteanu, ed., Români la Hitler, Bucure?ti, 1999, p. 183; despre  vizita lui Antonescu ?i a suitei sale la Salzburg - vezi Gh. Buzatu ?i colaboratori, eds., Pace ?i r?zboi, II, Jurnalul Mare?alului Ion Antonescu, Ia?i, 2011, p. 265-266; minutele întrevederilor din 12-13 aprilie 1943, pp. 367-378.
[5] Jurnalul Mare?alului Antonescu, pp. 368-371.
[6] vezi Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu - Al III-lea om al Axei, traducere, Bucure?ti, 2001, p. 160; Gh. Buzatu ?i colaboratori, eds., Mare?alul Antonescu în fa?a Istoriei, I, Ia?i, 1990, p. 353.
[7] Jurnal, II, p. 371.
[8] Ibidem, p. 372.
[9] vezi Jurnalul, III, p. 392 ?i urm.
[10] Ibidem, p.375.
[11] Ibidem, pp. 366-370)
[12] Ibidem, p.374.
[13] Jurnal, II, p. 372.
[14] ANIC, Bucure?ti, fond I. Antonescu, dosar 4, f. 144.
[15] Cicerone Ioni?oiu, Via?a politic? ?i procesul lui Iuliu Maniu, II, Bucuresti, 2003.
[16] Jurnal II, p. 375.
[17] Ibidem, p.372.
[18] apud Mare?alul Antonescu în fa?a Istoriei, I, p. 390).
[19] Ibidem, p. 377.
[20] cf. H. Trevor-Roper R., ed., Hitler's Table Talk, 1941-1944. His Private Conversations, New York, 2000, pp. 121, 180, 337, 387, 694-695.
[21] Ibidem, p.121
[22] Ibidem, pp. 180, 694-695
[23] Ibidem, p.337
[24 ] Ibidem, p.387
[25] cf. Gh. Buzatu, Mare?alul Ion Antonescu. For?a destinului. O biografie, Ia?i, 2012, p. 544.
[26] vezi Jurnal, II, p. 347-348 footer