Revista Art-emis
Decembrie 1989, la Bucureşti (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Corvin Lupu   
Luni, 21 Ianuarie 2013 00:23
Prof. univ. dr. Corvin Lupu, art-emis
Reprimarea revoltei populare din Decembrie 1989, la Bucureşti
şi asasinarea generalului Vasile Milea (1)

Am citit în revista „Art-Emis" nr. 90/30 decembrie 2012, revistă devenită familiară multora dintre noi, un articol scris de domnul Nicolae Bucur, intitulat Gruparea Iliescu-Militaru-Brucan. Articolul mi-a catalizat dorinţa de a mă adresa cititorilor noştri cu câteva gânduri şi cu prezentarea unor fapte, percepute denaturat de o mare parte a opiniei publice.

Evenimentele din decembrie 1989 sunt dificil de înţeles datorită balastului de informaţii false care se devarsă de 23 de ani asupra doritorilor de cunoaştere. Aceasta este o operaţiune importantă promovată cu bună ştiinţă şi rea credinţă de realizatorii români şi străini ai loviturii de stat din România. Unii dintre ei stăpânesc astăzi România din exterior, alţii au condus-o şi o mai conduc şi astăzi, în interior. Ei încearcă să apere cât mai multe dintre secretele operaţiunilor murdare şi a crimelor săvârşite în scopul acaparării României. Există o adevărată teamă faţă de adevăr, atât în ţara noastră, cât şi în rândul numeroaselor servicii străine implicate în evenimente. Toate forţele care au fost implicate în acele evenimente au de ascuns unele operaţiuni, iar pe altele, pe care nu le mai pot ascunde, le prezintă în mod fals.

Lumea operaţiunilor secrete este uriaşă. Practic, este o lume paralelă, nevăzută de opinia publică neavizată. De acolo, din acea lume, oamenii obişnuiţi apar ca fiind nişte ignoranţi. Totuşi, unii jurnalişti şi cercetători, uneori cu ajutorul unor ofiţeri care au încălcat consemnul şi legea tăcerii, au reuşit să facă breşe în voalul opac ţesut cu migală în jurul evenimentelor. Prin aceste breşe, au început să se vadă evenimentele în conturul lor adevărat, în toată grozăvia lor.

Vasile Milea nu s-a pus în slujba străinilor şi a conspiratorilor

În 22 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a fost trădat de aproape toţi colaboratorii săi. Unii l-au minţit, alţii l-au împiedicat să-şi exercite prerogativele, alţii i-au sabotat mitingul organizat în 21 decembrie, alţii au permis unor zeci de mii de agenţi acoperiţi străini să pătrundă în România, cu armament, cu muniţie, cu manifeste etc., alţii i-au ajutat pe străini să declanşeze revolta populară la Timişoara, alţii au mimat represiunea, îndârjindu-i doar pe revoltaţi, alţii l-au împiedicat pe şeful statului să vorbească mulţimii din piaţă (în 22 decembrie), alţii au fugit de la serviciu şi s-au ascuns la vecini, în WC etc., alţii l-au împiedicat să se refugieze în buncărul de unde putea prelua personal comanda tuturor trupelor, de toate armele, alţii l-au minţit că trebuie să fugă din sediul C.C. al P.C.R. pentru că vin demonstranţii peste el, alţii i-au defectat liftul, alţii l-au cărat de subţiori, când s-a răzgândit să mai plece din sediul CC, alţii nu l-au lăsat să aterizeze cu elicopterul pe Aeroportul Otopeni etc., etc. Devotament, nu glumă! Un moment istoric de toată ruşinea. Cele mai odioase trădări au fost apoi prezentate drept fapte de eroism, drept fapte de ataşament faţă de popor, faţă de România etc. Singura personalitate cu putere în acele zile care nu l-a părăsit pe Ceauşescu a fost generalul Vasile Milea. El este cel care nu s-a pus în slujba străinilor şi a conspiratorilor din România.

Trădătorii s-au cocoţat la conducere

Cine avea ceva de ascuns? Am răspuns simplu, mai sus: toţi cei implicaţi. Nici una dintre forţele implicate în evenimente, respectiv aparatul de partid, Armata şi Ministerul de Interne nu a ieşit „curată" din evenimente. De aceea, toţi ascund câte ceva. Armata are de apărat cele mai gogonate dintre minciuni, cele potrivit cărora ea a fost de partea poporului, dar nu a trădat?! Armata se află sub conducerea preşedintelui, care este comandantul suprem. Atunci, Ceauşescu, astăzi, Băsescu. Simplu. El comandă, Armata execută. Nu poţi să fi alături de agenţii străini acoperiţi, veniţi să-l înlăture pe Ceauşescu şi tu să nu fi trădător. Armata nu face analize politice, nu calculează gradele Celsius din apartamentele românilor, nu numără labele de porc care se mai găseau prin măcelării etc., ca în funcţie de acestea să respecte sau să nu respecte ordinele comandantului (preşedintelui). Trădarea este trădare şi nu ţine cont de „nobleţea" cauzei. Dacă ar fi să acceptăm argumentele privitoare la trădarea lui Ceauşescu, ar trebui să admitem că astăzi, când majoritatea românilor au declarat, în mod repetat, în ani calendaristici diferiţi, în timpul unor guvernări diferite, că trăiesc mai rău ca în timpul regimului socialist de stat şi că atunci era mai bine, asta ce înseamnă? Armata şi, eventual, serviciile, să pună repede de-o lovitură de stat!? Astăzi sunt argumente în plus faţă de cele din 1989. Nu cred că se poate admite nici în teorie acest gen de comentariu. Oricum, nu iubim nici trădarea şi nici pe trădători. Iar dacă sunt iubitori de trădare şi de trădători, vorba poetului: „să iasă dintre noi". Dar trădătorii nu au ieşit dintre noi, ci s-au cocoţat la conducerea noastră. Pentru a-şi apăra minciuna şi a se menţine la putere au folosit toate mijloacele, inclusiv crima. Crimele s-au ţinut lanţ, începând de la amiaza zilei de 22 decembrie 1989 şi continuând ani buni după aceea. O lungă listă, reprezentând o parte din persoanele asasinate politic în România, după 22 decembrie 1989, am prezentat în cartea mea România în 1989. De la revolta populară la lovitura de stat.

Moartea generalului Vasile Milea

Unul dintre momentele care a fost acoperit de mister, de la început, cu grijă şi cu îngrijorare, a fost moartea generalului Vasile Milea. Cred că se impun de la începutul acestei discuţii câteva precizări privitoare la legislaţia timpului. În anul 1987, când a preluat funcţia de secretar de stat în Ministerul de Interne şi de şef al Departamentului Securităţii Statului, generalul Iulian Vlad a conceput un act normativ prin care Securitatea nu avea nici un fel de atribuţii pe linia restabilirii şi menţinerii ordinii publice. Securitatea a primit exclusiv sarcini informative. Desigur, această reglementare nu viza şi Trupele de Securitate-Miliţie, Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA) şi Miliţia. Acestea îşi păstrau responsabilităţile anterioare privitoare la menţinerea ordinii publice, USLA, doar pe linia atribuţiilor ei specifice. În paralel, având experienţa marilor mişcări populare din Polonia, organizate de Sindicatul „Solidaritatea", condus de electricianul Lech Wallesa, dovedit ulterior ca având strânse legături cu serviciile sovietice de informaţii, Ministerul Apărării Naţionale a primit prin lege atribuţii largi în apărarea ordinii publice interne din România. Menţionăm acest lucru pentru a demonta acuzele nefondate adresate unor ofiţeri şi unităţi militare ale M.Ap.N. pentru faptul că au intervenit împotriva revoltei populare. Aceşti ofiţeri şi aceste unităţi ale Armatei şi-au făcut datoria şi numai datoria, în condiţiile legislaţiei de atunci, care, este şi astăzi în vigoare.

Unic în istoria universală

După o scurtă perioadă de după 22 decembrie 1989, când această legislaţie a fost abrogată, cu menţiunea că era una ceauşistă şi cu toată propaganda de rigoare împotriva ei, ea a fost din nou introdusă de legiuitorii actualului regim capitalist. Stăpânii noştri din Uniunea Europeană şi din NATO nu au criticat-o niciodată şi nu ne-au cerut să o abrogăm sau să o modificăm. Este şi aceasta o recunoaştere a faptului că legislaţia ceauşistă era acceptată şi atunci şi acuma. În ianuarie 1999, Armata, Ministerul de Interne şi serviciile de informaţii au postat tancuri şi efective pe Dealul Negru şi în alte locuri de pe traseul către Bucureşti al minerilor revoltaţi împotriva regimului politic din România. La Stoeneşti, minerii au fost atacaţi de forţe speciale şi reprimaţi cu o cruzime care nu are nimic a face cu democraţia, cu drepturile omului, sau cu orice alte principii morale. 35 (treizecişicinci) de mineri au fost ucişi, iar alte câteva sute răniţi, unii grav, iar alţii au rămas infirmi. În aceste condiţii, eu sunt de părere că nu putem arunca anatema pe cei care au respectat legislaţia de ordine publică în decembrie 1989. Cei care au condus reprimarea revoltei populare au respectat şi legile şi ordinele de atunci. Erau militari, nu erau civili. Doar că, precum în războaie, şi în cazul răsturnării regimurilor politice, învingătorii îşi asumă integral dreptul de a clasifica faptele bune şi pe cele rele şi, în funcţie de aceste determinări şi clasificări, să formuleze acuzaţiile, să pronunţe verdictele. Asta nu înseamnă că istoria acceptă toate tezele oficiale ale învingătorilor. În 1989 a fost un conflict care astăzi este foarte dificil de evaluat din punctul de vedere al răspunsului la întrebarea: „Cine au fost învinşii şi cine au fost învingătorii?" Astăzi, în tabăra învingătorilor se poziţionează poporul român, instituţiile statului (Armata, Securitatea, Miliţia, Trupele de Securitate, USLA, aparatul de partid etc.). Toţi morţii şi răniţii, civili, militari şi străini, de toate armele, sunt eroi ai revoluţiei („revoluţiei"?)! Cifrele oficiale sunt cunoscute: aprox. 1.700 de morţi şi mii de răniţi. Din tabăra învinşilor înregistrăm doar doi morţi: Elena şi Nicolae Ceauşescu. Este unic în istoria universală ca într-un conflict, învingătorii să înregistreze multe mii de victime, iar învinşii doar două victime...

- Va urma - footer