Revista Art-emis
Moruzov (3) PDF Imprimare Email
General Br. (r) Prof. univ. dr. Cristian Troncota   
Luni, 07 Ianuarie 2013 00:19
Moruzov-copertaPrimele forme de organizare şi activitate ale Serviciului Secret
„Nevoia de informaţii este cu atât mai mare cu cât ele trebuie să suplinească inferioritatea şi slăbiciunile de alt ordin. Informaţiile trebuie să fie invers proporţionale cu aceste slăbiciuni. Vreau să spun că un popor mai slab demografic şi cu armată mai puţin numeroasă trebuie să apeleze mai mult la iscu¬sinţa în conducere, la o mai completă şi sigură in¬formaţie şi la o mai rafi¬nată contrainformaţie". (General de divizie (r) Titus Gârbea)

„Un serviciu secret nu se poate improviza"

Autorităţile politice româneşti de la începutul acestui secol - dar nu numai de atunci - nu par să fi fost prea convinse de ideile de mai sus pe care le exprima, acum câtva timp, o altă personalitate a activităţii de informaţii de la noi. Atât Gheorghe Cristescu - în declaraţiile sale date după arestare - cât şi Mihail Moruzov - într un raport întocmit, se pare, în 1934 (doc. nr. 2) insistau asupra gravelor lacune care existaseră în acest domeniu la începutul secolului. Un set de cinci documente, din vara anului 1911, ce se păstrează în Arhiva Ministerului Apărării. Naţionale, ne arată cum stăteau lucrurile. Astfel, într un Referat din 23 august 1911 se sublinia: „Serviciul de informaţii de la Stat Majorul General al Armatei nu a avut şi nu are nici astăzi o organizare care să corespundă în adevăr misiunii sale. Aşa cum funcţionează în prezent, el nu poate obţine informaţiuni cu caracter mai confidenţial asupra organizării militare a vecinilor, nici mai ales să recunoască şi să ţină în supraveghere persoanele cari se ocupă în ţara noastră cu spionajul, aşa ca să putem lua la nevoie măsurile impuse de împrejurări. Din această cauză, suntem inferiori vecinilor noştri, căci pe când aceştia cheltuiesc sume foarte mari şi au astfel de servicii de informaţii complet organizate prin care ne pot cunoaşte cu de-amănuntul, noi nu putem face aproape nimic. Cauza principală a acestei stări de lucruri a fost şi este încă lipsa de mijloace băneşti, cari să permită organizarea serviciului cum trebuie"[1].

Un alt document, din 5 octom¬brie 1911, sublinia şi alt aspect: „Nu numai atât, dar la noi neexistând o lege în contra spionajului[2], în timp de pace, mulţi, pentru bani, pot oferi serviciile lor, fără să se expună la un pericol prea mare"[3]. S au făcut în vara acelui an memorii şi proiecte de organizare, fără rezultat, după cum ne asigură Mihail Moruzov în raportul menţionat: „Până la războiul balcanic din 1913, armata noastră n a dispus de un serviciu de informaţii propriu zis". Abia în acel an, când armata română a înaintat în Bulgaria, s-a izbit de lipsa unui asemenea serviciu. „Şi atunci s au luat primele măsuri pentru organizarea acestui serviciu" (doc. nr. 2). Moruzov pretinde - nu am găsit până acum confirmarea în alte surse[4] - că după războaiele balcanice s a pus problema creării unui organism bine structurat, el fiind însărcinat cu această problemă. „Dar de abia a luat serviciul fiinţă, abia s-au început primele recrutări şi formări de elemente, că Secţia II din Marele Stat Major şi-a schimbat opinia, preluând asupră-şi şi latura tehnică a Serviciului Secret". Efectele au fost negative, ţinea să sublinieze Moruzov, concluzie ce poate fi pusă şi în legătură cu interesele lui din 1934. Este adevărat însă că şi Gheorghe Cristescu sublinia lipsa de efi¬ci¬enţă a aparatului de informaţii secret existent în cadrul Marelui Stat Major. S-au petrecut, într adevăr, în prima fază a războiului mondial o serie de evenimente cu consecinţe tragice pentru noi şi care puteau fi prevenite. Să amintim doar cazul căpitanilor Epure şi Barcan, rătăciţi în 1916 din cauza cetii şi ajunşi în mijlocul lini¬ilor germane cu planul de operaţii al contraofensivei începute de armata română la Neajlov Argeş, pentru salvarea Bucureştilor de ocupaţie germană[5]. Sau cele declarate lui Moruzov, în 1917, de un ofiţer bulgar, care i s a confesat că la începutul luptelor din Cadrilater bulgarii primeau informaţii despre noi prin două cabluri telefonice[6]. Şi adăuga locotenentul Gageff: „Nu ştiu ce făcea Statul vostru Major, când noi concentram trupe pe frontul dobrogean. Noi nici acum nu putem pricepe scopul vostru. Oare credeţi că noi eram să aşteptăm ofensiva voastră? În orice caz, nu noi v-am bătut, ci voi singuri v-aţi sinucis". Un document găsit în arhiva S.S.I. atestă că informaţiile despre pregătirile şi planurile bulgarilor au existat totuşi. O structură informativă, coordonată de comisarul Siguranţei, C. Duca, a obţinut date despre intenţia trupelor germano-bulgare conduse de Mackensen de a ataca în cazul în care armata română trecea munţii în Transilvania, dar Marele Stat Major le a respins ca nefondate[7].

Trebuie să fim însă obiectivi şi să corectăm imaginea prea neagră pe care o desena în 1934 Moruzov, cu scopul evident de a-şi spori meritele în crearea Serviciului Secret de Informaţii. Statul român a întreprins o serie de măsuri în preajma şi în timpul primului război mondial, menite să atenueze din deficienţele semnalate. Astfel, în 1915 s-a creat Serviciul Supravegherii Ştirilor, format din personal de la Palatul Poştei Centrale[8]. În 1917, cu sprijinul misiunii franceze, s-a reorganizat Biroul 2 de la Marele Stat Major (partea sedentară), cu misiuni contrainformative[9]. Documente din arhiva S.S.I. vorbesc şi de crearea unui Serviciu de informaţii şi contrainformaţii româno-rus[10]. De asemenea, s-a ataşat Marelui Cartier General o secţie specială cu cadre detaşate din Siguranţa generală. S-a creat şi Secţia Militară Secretă, un serviciu foarte puţin cunoscut la noi şi care a acti¬vat cu rezultate excelente în Transilvania şi Ungaria[11]. Nu putem însă să nu fim de acord cu Moruzov asupra unui punct esenţial: „un asemenea aparat nu se poate improviza".

Serviciul de siguranţă al Deltei

O altă structură informativă şi contrainformativă creată în 1917 şi de care se leagă strâns activitatea lui Mihail Moruzov a fost Serviciul de Siguranţă al Deltei. O serie de documente elaborate şi semnate de Moruzov, cel care a condus acel serviciu, ne permit să aducem o serie de precizări. Mai întâi să vedem cum a luat fiinţă respectiva structură, într un raport înaintat la 18 iu¬nie 1917 directorului Siguranţei, Moruzov scria: „Ca rezultat al delegaţiunei ce mi aţi dat pentru organizarea şi conducerea Serviciului [de] contraspionaj din Delta Dunării, am onoarea a vă raporta următoarele: în ziua de 14 martie a.c., împreună cu personalul ce mi s-a încredinţat, am plecat spre Deltă"[12]. Denumirea serviciului apare într un document din 25 septembrie 1917 drept „Echipa de Siguranţă din Delta Dunării"[13], iar la 31 ianuarie 1918 ca „Brigada de Siguranţă din Delta Dunării"[14]. După armistiţiul cu Puterile Centrale, se pare că s-a transformat în Serviciul de Siguranţă al Dobrogei, fiind singura autoritate românească de acest gen autorizată să funcţioneze în zonă.

Situaţia operativă găsită de Moruzov era extrem de complicată. „Aceasta provenea - nota Moruzov în raportul din 18 iu¬nie 1917:
- I) din cauza dezertorilor români de naţionalitate rusă;
- II) din cauza propagandei bulgarilor şi a nemţilor printre trupele ruse;
- III) din cauza viceconsulului rus din Sulina, dl Prezanov"[15]. Dezertorii de origine rusă din armata ro¬mână încercau să obţină sprijinul comitetelor revoluţionare din armata rusă împotriva autorităţilor române. A fost nevoie de întreaga abilitate a lui Moruzov pentru a dejuca asemenea manevre. La rândul lor, bulgarii făceau o propagandă intensă printre soldaţii ruşi pentru a-i convinge să nu mai lupte împotriva lor şi pentru a obţine Dobrogea. Se ajunsese până acolo încât la un moment dat infanterişti ruşi au ameninţat o unitate proprie de artil¬rie care deschisese focul împotriva trupelor bulgare. Prin colaborarea cu comandamentele ruse, Moruzov a determinat o reacţie a ofiţerilor împotriva ideilor răspândite de bulgari. Dar autoritatea comandamentelor ruse era serios pusă în discuţie de evenimentele revoluţionare începute în februarie 1917. La rândul lui, viceconsulul rus se comporta ca şi cum Dobrogea era deja un teritoriu rusesc. Să adăugăm insuficienţa personalului de care dispunea Moruzov şi eterna problemă a banilor, în asemenea situaţie complexă, Moruzov a făcut din plin dovada capacităţilor sale de om de infor¬maţii. Să îl lăsăm chiar pe el să facă un bilanţ al reuşitelor serviciului pe care l-a condus în acei ani grei, aşa cum l-a prezentat în Raportul din 1934: capturarea colonelului german von Mayer, şeful serviciului de informaţii din Dobrogea şi de pe ţărmul Mării Negre, operaţiune desfăşurată la 75 km în spatele frontului inamic; arestarea a 156 spioni germani în zonă; împiedicarea inamicului să distrugă vreun depozit al armatei române; împiedicarea încheierii unui acord între Armata Roşie şi armatele Puterilor Centrale pe frontul dobrogean prin pătrunderea lui Moruzov şi a altor doi agenţi în compunerea delegaţiei ruse şi informarea amiralu¬lui Ion Coandă despre intenţia a două divizii ruse aflate pe frontul Salonicului de a se preda germanilor; salvarea unor ofiţeri şi soldaţi români din mâinile bolşevicilor, în sudul Basarabiei; dejucarea acţiunilor armatei ruse din aceeaşi zonă. Şi adăuga Mihail Moruzov: „Regret un singur lucru şi anume: din cauza unei neînţelegeri, luptele de la Vâlcov au fost provocate prin surprindere şi fără ordin, neaşteptându se realizarea unui aranja¬ment făcut de mine, aranjament în virtutea căruia organizasem cumpărarea cu două milioane lei a câtorva contratorpiloare, canoniere, a atelierului naval, a o serie de vedete, şlepuri cu muniţii şi alte vase, care formau flota rusă de pe Dunăre şi Marea Nea¬gră, în punctele Chilia, Vâlcov şi Sulina". Să mai amintim doar propaganda făcută de unii emisari ucraineni, trimişi de serviciul german de informaţiile grecii favorabili regelui Constantin şi germanilor şi de evreii care doreau încetarea războiului.

 Spre sfârşitul războiului, activitatea lui Moruzov a fost pusă sub semnul întrebării, instituindu-se o comisie de anchetă, în 1919 Moruzov ducea la bun sfârşit „afacerea rublelor", prin care se împiedica introducerea în România, de către serviciile speciale sovietice, a unei mari cantităţi de ruble false[16]. Peste un an însă, Moruzov era arestat, pe baza mandatului cu nr. 2250/13 mai 1920, emis de judecătorul de instrucţie al Tribunalului Constanţa, „în virtutea art. 14 şi 204 combinat cu art. 40 din Codul Penal"[17]. Era şi re¬zultatul unui conflict dintre Romulus Voinescu, directorul general al Siguranţei statului, şi Mihail Moruzov, ce avea să se întindă pe mai mulţi ani, amplificându-se după numirea ulti¬mului în fruntea S.S.I.. După cum ne spune Gheorghe Cristescu, inspectorul general al Siguranţei din Dobrogea, Ştefu, s-a simţit lezat, considerându-se îndreptăţit să ocupe postul respectiv. Drept pentru care a intervenit pe lângă Romulus Voinescu. Cum şi Moruzov a atras în serviciul său multe elemente de la Siguranţă, fără să se consulte cu conducerea instituţiei, a fost nevoie de intervenţia personală a regelui Ferdinand. În faţa suvera¬nului, Moruzov şi Romulus Voinescu s-au împăcat formal[18].

Momentul creării Serviciului Secret de Informaţii a fost destul de confuz prezentat până acum în istoriografie. Cert este că imediat după terminarea Primului Război Mondial, s-a pus problema reorganizării unui serviciu de informaţii şi contrainformaţii în cadrul Marelui Stat Major. Cum se constatase că ataşaţii militari dispuneau de prea „puţină libertate de mişcare şi informaţiile furnizate nu erau suficiente, existând o stare de alarmism şi încordare, mai ales în regiunea de Est, din care cauză ani de zile armata nu s-a putut bucura de o viaţă normală, în comandamente domnea îngrijorarea, iar în rândul populaţiei o stare de nesiguranţă cu grave consecinţe economice", s-a pus problema creării unui serviciu secret, paralel, cu angajaţi civili. Marele Stat Major l-a luat însă sub aripa sa, într-o „dependenţă totală de subordonare şi o oarecare anchiloză militaristică [ce] nu lăsa S.S.I. elasticitatea necesară unui adevărat serviciu informativ modern"[19], nota Gheorghe Cristescu. Aşa încât în 1922 Consiliul Superior al Apărării Ţării[20] i-a acordat mai multă autonomie şi pe plan informativ (faţă de Marele Stat Major) şi pe plan contrainformativ (faţă de Siguranţa generală). Noi reorganizări s-au produs în 1923 şi 1924, dar ceea ce lipsea noului organism de informaţii era un şef care să-i dea un rost. După unele documente, la propunerea generalului Dragu, după altele la cea a amiralului Coandă, în 1924 (sau 1925) în fruntea Serviciului Secret (cum se numise până atunci) a fost numit Mihail Moruzov. Din acel moment, serviciul de informaţii al armatei (condus de colonelul Alexandru Glatz)[21] şi-a urmat cursul său, devenind Diviziunea II (cu secţia informaţii şi cea de cotrainformaţii), apoi Secţia a II-a, cu mai multe birouri. Iniţial, şi S.S.I. a avut tot două secţii: de informaţii şi contrainformaţii. În 1928, lui Moruzov i s-a cerut să elaboreze un proiect de reorganizare, care să aducă serviciul la nivelul echivalentelor sale din S.U.A., Franţa sau Anglia. După cum ne informează colonelul Gheorghe Petrescu, Moruzov a alcătuit „un proiect de reorganizare a tuturor serviciilor de informaţii, concentrându-le sub o singură direcţiune generală la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Evident, proiectul era prea vast şi nu se putea realiza cu mijloacele de atunci"[22]. Deja, în 1928, S.S.I. se mărise considerabil, având un secretariat general, mai multe secţii şi o organizare importantă în teritoriu. Deşi continua să funcţioneze sub tutela - nominală - a Marelui Stat Major, structural şi operaţional S.S.I. devenise altceva decât Secţia a II-a.

Nistrul - o frontieră a Europei

Una dintre raţiunile pentru care fusese adus Moruzov în fruntea S.S.I. era buna cunoaştere a limbii ruse (Gheorghe Cristescu vorbea chiar despre faptul că Moruzov străbătuse zone întinse din U.R.S.S. pentru că le descria cu prea multe amănunte, pe care nu le poţi căpăta decât la faţa locului). Principalul peri¬col pentru statul român rezultat la 1 Decembrie 1918 - nu era nici o îndoială - venea dinspre Răsărit CEKA, apoi O.G.P.U. sau N.K.V.D.- nu neglijaseră spaţiul românesc. Dacă afacerea rublelor eşuase, alte operaţiuni reuşiseră. Astfel, în 1926 (cazul a fost clarificat abia în 1928) serviciul de spionaj sovietic a reuşit să infiltreze o agentă pe lângă generalul Ludovic Mircescu[23] şi să sustragă planul de mobilizare al armatei române. Documentul de 100 file, cu multe anexe, conţinea datele cele mai secrete şi mai complete despre armata română. Generalul Mircescu s-a sinucis, ceea ce evident nu a rezolvat problema[24].

În tot timpul vieţii sale Moruzov a fost un duşman declarat al U.R.S.S.. Mai mult, după cum nota colonelul Gheorghe Petrescu (care l-a cunoscut bine, fiindu-i naş la cea de-a doua căsătorie), Moruzov era „unul din cei mai înverşunaţi, nu rusofobi, ci ceva mai mult, slavofob... şi a păstrat această linie de conduită şi a afişat o cu mult zgomot. Or, acest zgomot era prea răsunător, prea strident; el distona şi cu numele său şi cu originea sa enică şi chiar dacă el era sincer, dădea de bănuit... După părerea mea însă, ca un observator foarte atent al său, cred că Moruzov ura de moarte regimul sovietic şi ştia sigur că era urât de acel regim şi că i se promisese pieirea"[25]. „Ţinta sa principală - ne spune Gheorghe Cristescu - a fost mereu de a întări acţiunea contrainformativă ce era îndreptată mai ales împotriva U.R.S.S.. De aceea şi dă o atenţie specială agenturii sale din Basarabia... Acţiunea informativă împotriva U.R.S.S. o conducea personal şi exclusiv şi niciodată nu s-a ştiut unde şi stabilise «centrul de activitate», care era probabil undeva prin Dobrogea, întrebuinţând în misiuni informative pe lipovenii săi, printre care avea întinse relaţiuni. Faptul că adeseori, după ce încasa fondul informativ, pleca la Tulcea cu mulţi bani asupra sa vine să confirme acest lu¬cru"[26].

Ceva mai deschis s-a arătat Moruzov în această problemă - dar foarte târziu - faţă de colonelul Gheorghe Petrescu, căruia i-a dezvăluit principalele sale surse de informaţii asupra spaţiului sovietic. O primă sursă o constituie reţeaua din România a Intelligence Service-ului britanic, care îi asigura practic pe gratis (vom vedea cum) informaţii pe care englezii le plăteau cu bani grei. O altă sursă era agentura similară franceză, care însă nu asigura informaţii de aceeaşi cali¬tate. Mai mult, ajunsese să pericliteze agenţii britanici şi pe cei ai lui Moruzov, încât acesta i-a îndepărtat pe francezi, blocând pentru o vreme colaborarea cu ei şi în alte domenii. A treia categorie de surse au constituit o organizaţiile naţionaliste ucrainene, ce-şi aveau sediile în diferite capitale ale Europei şi care au avut permanent un om de legătură pe lângă Moruzov. A patra categorie o formau organizaţiile ţariste extremiste. „Mulţi din capii şi factorii importanţi ai acestei mişcări, care mai târziu au fost victimele asasinatelor şi răpirilor sovietice, au trecut şi prin ţara noastră, au luat contact cu Moruzov şi au fost în slujba lui. De la ei primea un bogat material informativ, mai ales politic, şi cred că mai târziu, atunci când Moruzov a dispus de fonduri numeroase, a plătit şi întreţinut destul de larg pe aceşti refugiaţi politici". Şi, adăuga Gheorghe Petrescu: „Cu aceste mijloace infor¬mative şi surse informative a pornit Moruzov..., ca subaltern într-un birou din Marele Stat Major, pentru ca să urce treaptă cu treaptă şi să ajungă în ulti¬mii ani o cvasiomniprezenţă"[27].

Confidenţe i-a făcut Moruzov şi lui Maimuca, în perioada când încerca să îl atragă în cadrul S.S.I.: „M-a pus la curent cu unele situaţii pe care eu nu le cunoşteam şi anume că Franţa şi Anglia consideră graniţa Nistrului ca o frontieră a Europei şi ca o barieră pentru împiedicarea lărgirii comunismului. Că ei condiţionează acordarea de credite şi înarmarea României de modul cum această frontieră a Europei este păzită. Că între Starul Major român şi Statul Major francez şi englez şi guvernele respective a intervenit o înţelegere de colaborare informativă, în sensul că frontiera Basarabiei să fie deschisă în anumite sectoare serviciilor informative ale acestor ţări, iar autorităţile de frontieră române să dea un concurs neprecupeţit pentru ca operaţiile de trecere şi primire a agenţilor să se facă în condiţii cât mai mulţumitoare, că această agentură să nu fie supusă nici unui control sau identificare din partea organelor de pază române ale frontierei sau a celor din interior"[28].

Obiectivul principal: spaţiul sovietic

Să zăbovim puţin asupra a două figuri cu care Moruzov a colaborat. Primul personaj este Victor Vasilievici Bogomoletz, rus, născut la Kiev, la 8 mai 1895. Emigrant alb, era medic de profesie. Din 1920, când a părăsit Rusia, s-a stabilit la Istanbul. Acolo a început să lucreze pentru englezi (a colaborat ulterior şi cu italienii, francezii, portughezii şi sovieticii), în 1921 a, sosit la Bucureşti unde conducea secţia sovietică a rezidenturii britanice din România cu sediul în Aleea Washington 5, ce avea în frunte pe ataşatul comercial Gibson. În martie 1923, Siguranţa i-a făcut o percheziţie acasă, găsind informări despre mişcarea comunistă din Bulgaria. Poate în urma percheziţiei, poate din nvoia de a obţine colaborarea Siguranţei, Bogomoletz a figurat ca informator al respectivei instituţii, până în 1928, când, în urma unui conflict, a rupt legăturile. La scurtă vreme a fost preluat de Moruzov, care i-a înlesnit din nou trecerea agenţilor în U.R.S.S.. În schimb, Bogomoletz îi preda copiile tuturor rapoartelor pe care le redacta pentru Gibson. În 1931, Gibson era mutat la Riga şi l-a luat cu el şi pe Bogomoletz. Peste trei ani, în urma reluării relaţiilor diplomatice româno sovietice, Bogomoletz revenea la Bucureşti, preluând din nou secţia rusă. În august acelaşi an, Intelligence Service-ul renunţa la servici¬ile lui Bogomoletz, pe care îl acuza că lucra împotriva intereselor statului britanic. Rezidentului Serviciului britanic de informaţii i se ordona să interzică agenturii să mai ia contact cu Bogomoletz. Peste câteva luni, în 1935, Bogomoletz era la Paris, dându-se drept reprezentant al statului român[29]. În 1940, potrivit lui Veniamin Moruzov, unchiul său se întâlnea cu Bogomoletz la Paris, în 1943, refugiat în Portuga¬lia, îşi oferea din nou serviciile S.S.I., care însă i-a respins oferta ca neinteresantă. Ulterior, poliţia portugheză i-a cerut să părăsească ţara. Se pare că la intervenţia Intelligence Service-ului, a primit viză pentru Egipt. Acolo era semnalat încă, la 15 iu¬lie 1955, într o notă a Securităţii din care mai aflăm că în Portugalia Bogomoletz ţinuse legătura, prin Victor Cădere, fostul ministru al României la Lisabona, cu Maniu şi Antonescu[30].

Un alt personaj interesant cu care a colaborat Moruzov a fost Bruhatov Dimitrie Rostovski[31], tot rus, născut la 20 octombrie 1891 la Moscova. Ajuns la Istanbul în 1921, a fost luat de Bogomoletz la Bucureşti. A intrat în vizorul Siguranţei pentru că era corespondent de presă al ziarului Daily Mail, proprietatea lordului Rothermere, sprijinitor al intereselor Ungariei. Rostovski a reuşit să stabilească relaţii numeroase la Bucureşti, inclusiv cu cercurile francmasonice, în 1930 era secretar al Asociaţiei corespondenţilor de presă străini din România. După plecarea lui Bogomoletz la Riga, Rostovski a preluat conducerea secţiei sovietice a Intelligence Service-ului din Bucureşti. În 1930 lucra la realizarea unei cărţi despre România, având tot sprijinul Consiliului de Miniştri. În 1937, pleca în concediu în Cehoslovacia. Pe dosarul său aflat la Siguranţă există o însemnare a lui Eugen Bianu: „Numitul a murit într un sanatoriu, în anul 1938, în Elveţia". Am considerat interesant să prezentăm aceste două figuri şi pentru a arăta cu ce fel de oameni colabora Moruzov pentru a obţine informaţii despre U.R.S.S.. Nu este mai puţin adevărat că şi sovieticii au marcat puncte în această competiţie. Printre cele pe care am reuşit să le aflăm se numără şi introducerea maiorului Tulbure în S.S.I. chiar la Frontul de Est - care la rândul său şi a adus şi alţi „colaboratori" - dovedit ca spion sovietic abia după cuceri¬rea Odesei de către trupele române[32].

Înverşunarea lui Moruzov contra sovieticilor a mers până acolo încât a căutat să torpileze toate eforturile lui Nicolae Titulescu de reluare a relaţiilor diplomatice cu U.R.S.S.. Episodul ne este rela¬tat de Gheorghe Cristescu. Conflictul lor este alimentat şi de opoziţia înverşunată făcută de Titulescu iniţiativei lui Moruzov de a şi introduce oamenii în Ministerul de Externe, sub acoperire diplomatică. Cu ajutorul Palatului, Moruzov a ieşit victorios în final, în această din urmă problemă. Pentru a-l spiona pe Titulescu, Moruzov l-a trimis la Geneva pe Niky Ştefănescu cu o echipă specială, ceea ce a atras protestele lui N. Titulescu şi retragerea echipei. A urmat o confruntare la Ministerul de Externe între Titulescu şi Moruzov, în care şeful Serviciului Secret a în¬cercat, pe baza unui material alcătuit de el, să demonstreze inutilitatea reluării relaţiilor diplomatice cu U.R.S.S.. Titulescu şi a impus însă punctul de vedere. Moruzov nu i-a rămas dator şi, ne asigură Gheorghe Cristescu, debarca¬rea lui Titulescu s-a făcut în bună măsură şi cu colaborarea şefului S.S.I.[33].

În ce priveşte activitatea lui Moruzov şi a Serviciului Secret pe Frontul de Est în legătură cu spaţiul sovietic, trebuie să mai semnalăm şi un studiu semnat de el şi datat 9 martie 1930 (doc. nr. 1). Moruzov trăgea un serios semnal de alarmă asupra situaţiei din Basarabia, arătând că atitudinea faţă de provincia revenită la patria mamă în 1918 fusese cât se poate de greşită. „Prin cele petrecute acolo, s-a săpat o prăpastie între noi şi basarabeni. Guvernele care s-au succedat, preocupate de chestiuni fundamentale în reorganizarea noastră ca stat, au neglijat starea de fapt ce se crea, fără ştirea lor, în această provincie, căreia i se cereau numai majorităţi în alegeri". Funcţionarii trimişi acolo, inclusiv cei de la Siguranţă (aici Moruzov plătea probabil şi nişte poliţe) s-au preocupat doar de o rapidă îmbogăţire. Erau date apoi, pe multe pagini, cazuri concrete de abuzuri săvârşite de autorităţi şi de militari contra populaţiei române basarabene. Toată structura Siguranţei din Chişinău, demonstra Moruzov, era infiltrată de G.P.U. ul sovietic: „aproape în total, personalul de siguranţă din Basarabia, deşi salarizat de statul nostru, nu era în realitate decât o secţie de G.P.U. organizată solid pe teritoriul nostru". Dacă e să dăm crezare acestor afirmaţii ale lui Moruzov - şi nu vedem de ce n-am face-o -, atunci va trebui să recunoaştem cu obiectivitate că efectele atitudinii de atunci faţă de Basarabia le resimţim chiar şi astăzi.
Iată cât de profunde şi actuale sunt uneori învăţămintele istoriei! Şi să nu uităm că toate acestea ne transpar peste timp graţie unor documente - scăpate ca prin minune de la distrugere - elaborate de primul serviciu secret de informaţii român modern, ale cărui baze au fost puse de Mihail Moruzov.
----------------------------------------------------------

[1]Arh. M.Ap.N., fond Microfilme, r. PII, l. 513, c. 607.

[2] Prima lege românească a contraspionajului a fost votată de Parlament şi promulgată de regele Carol I, la 31 ianuarie 1913.

[3] Arh. M.Ap.N.), fond Microfilme, r. PII, l. 513, c. 621.

[4] Din documente rezultă că Moruzov a debutat ca agent al Siguranţei, infiltrat într‑un cerc socialist, apoi cooptat în cadrul instituţiei.

[5] Con­stantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918, ediţia a II‑a, vol. II, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, p. 216.

[6] Arh. S.R.I., fond “d”, dosar nr. 7702, f. 26.

[7] Ibidem, fond „y“, dosar nr. 20954, vol. l, f. 572 şi dosar nr. 2405, vol. l, f. 23.

[8] Paul Ştefănescu, op. cit., p. 35‑36.

[9] Direcţia Informaţii Militare între ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994, p. 55‑56.

[10] Arh. S.R.I., fond “d”, dosar nr. 7702, f. 27-32.

[11] Secţia Militară Secretă era organizată pe 4 secţii: o secţie de spionaj şi informaţii politice (condusă de medicul Carol I. Sotel, o secţie militară (condusă de colonelul Emilian Savu), o secţie de propagandă (al cărui şef era inginerul Gheorghe Chelemen) şi o secţie muncitorească (condusă de preotul militar dr. Iuliu Florian). Realizările concrete ale Secţiei Militare Secrete au fost descrise de Aurel Gociman care a publicat şi 13 documente (rapoarte). Vezi: Aurel Gociman, România şi re­vi­zi­o­nismul maghiar, ediţia a II‑a, Tipografia ziarului „Universul“, Bucu­reşti, 1934, p. 266‑285.

[12]Arh. S.R.I., fond d, dosar nr. 7702, f. 27-32.

[13] Ibidem, f. 108.

[14] Ibidem, f. 96.

[15] Ibidem, f. 27-32.

[16] Veniamin Moruzov, Moruzov despre Moruzov, în „Strict‑Secret“, nr. 4, din 5 ianuarie 1991.

[17] Arh. S.R.I., fond „y“, dosar nr. 20954, vol. l, f. 9.

[18] Ibidem, dosar nr. 17474, vol. l, f. 12.

[19] Ibidem, f. 14.

[20] Istoria militară a poporului român, vol. VI, Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 13‑16.

[21] Direcţia Informaţii Militare... p. 73‑74.

[22] Arh. S.R.I., fond „y“, dosar nr. 88301, vol. l, f. 16.

[23] Generalul Ludovic Mircescu a fost ministru de Război în guvernul prezidat de generalul Alexandru Averescu, instalat la 30 martie 1926 (vezi Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 – până în zilele noastre – 1995, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, p. 90).

[24] Direcţia Informaţii Militare..., p. 75.

[25] Arh. S.R.I., fond „y“, dosar nr. 20954, vol. 21, f. 8‑9.

[26] Ibidem, dosar nr. 88438, vol. l, f. 6.

[27] Ibidem, dosar nr. 20954, vol. 21, f. 9.

[28] Ibidem, dosar nr. 73865, vol. l, f. 313.

[29] Ibidem, dosar nr. 108606, 190‑191.

[30] Ibidem, f. 193.

[31] Ibidem, dosar nr. 20989, vol. 2, f. 37‑39.

[32] Precizare făcută de colonel (r) Traian Borcescu în cadrul unui dialog pe această temă.

[33] Arh. S.R.I., fond „y“, dosar nr. 17474, vol. l, f. 18‑19. Despre conjunctura politică internă şi internaţională, în care s‑a produs demisia guvernului liberal, condus de Gh. Tătărescu, la 29 august 1936, şi formarea, în aceeaşi zi, a unui nou cabinet, sub aceeaşi preşedinţie, dar fără N. Titulescu Ia Externe vezi şi Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Din nou despre cauzele înlăturării din guvern a lui Nicolae Titulescu (29 august 1936), în: „Revista de Studii Internaţionale“, nr. 2/1969, p. 37‑53.

 


footer