Revista Art-emis
Schituri si chilii româneşti de la Muntele Athos (6) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu & Prof. Maria Petre   
Duminică, 02 Decembrie 2012 20:26
Prof. univ. dr. Adina Berciu Drăghicescu-art-emisLa 24 februarie 1922, membrii Comitetului Societăţii Coloniei monahilor români din Sfântul Munte Athos, ieroschimonahul Gherasim Sperchez, schimonahul Ioachim Bărcănescu, schimonahul Ilarion Mârza şi ieromonahul Serafim Şoima, îi scriau episcopului de Argeş, Visarion Puiu, pe care-l rugau sa intervină pe lângă Ministerul Cultelor „temându-se şi de data asta că va rămâne cerinţa noastră fără rezultat,... că la formarea budgetului să se aibă în vedere umilita noastră cerere".[189] Din tabelul cu chiliile şi colibele româneşti athonite, membre ale Societăţii Coloniei rezultă că, în anul 1922, din aceasta făceau parte următoarele chilii şi colibe: pe moşia mânăstirii Lavra, chiliile Catafighi (schimonah Ilarion Mârza - 12 monahi); Sfântul Prooroc Ilie (schimonah Modest - 4 monahi); Naşterea Maicii Domnului - Găvăneasca (schimonah Gherasim - 8 monahi) Turlutiu (schimonah Clement - 3 monahi), precum şi 5 colibe cu biserică şi 12 colibe fără biserică, în care vieţuiau 39 de monahi români; pe moşia mânăstirii Sfântu Pavel, chilia Sfinţii Teodori - Careia (schimonahul Ioachim Iosif - 6 monahi); pe moşia mânăstirii Dionisiu, chilia Intrarea în Biserică (ieromonah Mihail Niculescu - 5 monahi); pe moşia mânăstirii Simon Petru, coliba Sfântu Sava (schimonah Irotei - 3 monahi); pe moşia mânăstirii Cutlumuşi, chilia Sfinţii Teodori (schimonah Ioachim Bărcănescu - 9 monahi) şi coliba Maica Domnului Iviriţa (ieromonahul Ioasaf - 2 monahi); pe moşia mânăstirii Xiropotam, chilia Adormirea Maicii Domnului (ieromonahul Arsenie - 4 monahi); pe moşia mânăstirii Iviru, chilia Sfântul Ioan Botezătorul (schimonahul Zosima - 4 monahi); pe moşia mânăstirii Stavronichita, chilia Sfinţii Trei Ierarhi (schimonah Grigore Tudor – 3 monahi), şi 4 colibe dintre care două cu biserici şi două fără biserici în care vieţuiau 11 monahi; pe moşia mânăstirii Pantocrator, chilia Sfântu Gheorghe (ieromonah Gherasim Sperchez - 9 monahi), şi 4 colibe fără biserici cu 12 monahi, iar pe moşia mânăstirii Vatoped, chiliile Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (ieromonah Ilie Hulpe - 9 monahi); Sfântu Ipatie (ieroschimonah Teodosie Domnariu - 8 monahi); Sfântu Nicolae (monahul Veniamin Vasiliu - 3 monahi), Izvorul Tămăduirii (schimonah Evloghie - 3 monahi), şi două colibe cu biserici în care trăiau 6 monahi.[190] În total în cele 15 chilii şi 28 de colibe vieţuiau 157 de monahi şi autorii statisticii estimau că numărul monahilor români athoniţi se ridica la 233.

Comparând această statistică cu datele din primul deceniu al secolului al XX-lea se constată scăderea drastică a numărului de monahi români athoniţi. În afara călugărilor care făceau parte din Societatea Coloniei Monahilor Români, existau chiliile Cucuvinu-Provata şi Sfântul Gheorghe Colciu. Din documentele consultate rezultă că la 10 mai 1918, superiorul Comunităţii fraţilor români, Sfântul Ioan Teologul - Cucuvinu, Teodosie Soroceanu a murit în explozia depozitului de muniţii care se găsea în apropierea metocului de la Cozmoaia - Iaşi. I-a urmat la conducerea chiliei arhimandritul Epifanie Dumitrescu care a refăcut clădirea bisericii şi a schitului ars, cu ajutorul unei subvenţii de 500.000 lei, acordată de statul român, şi din valorificarea vinului obţinut de pe podgoria metocului. La 4 noiembrie 1928, Mitropolitul Moldovei, Pimen a sfinţit noua biserică.[191] Călugării rămaşi la chilia Cucuvinu se plângeau în noiembrie 1934 că stareţul Epifanie nu le-a trimis nici un ajutor din veniturile metocului. În urma schimbării statutului Muntelui Athos care prevedea că absenţa de acolo a monahilor pentru o perioadă mai mare de un an, fără aprobarea autorităţilor competente determina excluderea, arhimandritul Epifanie a fost destituit din funcţia de stareţ în anul 1932, fiind numit în locul lui protosinghelul Varlam Nemţanu.[192]

Situaţia s-a agravat şi mai mult după 10 mai, în 1924, când printr-o Chartă Constituţională semnată de cele 20 de mânăstiri, se consfinţea preponderenţa elementului grecesc în Muntele Athos şi se impunea cetăţenia elenă tuturor monahilor. Într-o adresă a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române către Ministerul Afacerilor Străine, din martie 1927, se aprecia că impunerea cetăţeniei elene tuturor monahilor athoniţi reprezenta un privilegiu exclusiv pentru naţionalitatea elenă iar schiturile şi chiliile româneşti „ar pierde calitatea de româneşti şi aceeaşi soartă ar avea şi proprietăţile lor, fie din Grecia, fie din ţară".[193]

Un memoriu din septembrie 1930 al superiorilor chiliilor româneşti Cucuvinu-Provata, Varlam Nemţanu, şi Catafighi, Ilarion Mârza, semnala scăderea numărului călugărilor români athoniţi din cauza politicii autorităţilor elene şi ale Sfântului Munte, care nu mai permiteau stabilirea în aşezămintele româneşti a noi monahi, „lucrul acesta constituind o confiscare deghizată a aşezămintelor, caselor şi bunurilor româneşti, prin faptul că neavând urmaşi nu mai are cine să le moştenească şi devin din această cauză proprietatea mânăstirilor dominante greceşti". Se solicita intervenţia autorităţilor române pe lângă Conferinţa Balcanică,ce urma să se desfăşoare la Atena în octombrie 1930, pentru îmbunătăţirea statutului monahilor români.[194]

În luna septembrie 1931, călugării români athoniţi au înaintat un memoriu Ligii Naţiunilor, în care protestau împotriva impunerii cetăţeniei elene şi a piedicilor puse de autorităţile elene de stabilire de noi monahi la Muntele Athos. Acest lucru ducea la imposibilitatea înlocuirii monahilor vârstnici cu alţii tineri şi, „în consecinţă, peste 30 sau 40 de ani nu se va mai afla nici o urmă de român în Sfântul Munte, iar schiturile şi chiliile cu marile lor bogăţii vor trece direct în stăpânirea mânăstirilor chiriarhice greceşti, fără a se mai afla cineva care să facă vreo pretenţie sau să ceară despăgubiri, cum se practică şi acum, când se întâmplă de rămâne vreo chilie fără moştenitor".[195] Nota reprezentantului Legaţiei României pe lângă Liga Naţiunilor de la Geneva, Ed. Ciuntu, evidenţia caracterul patetic al memoriului „care din punct de vedere omenesc ar face-o mai simpatică, dar din punctul de vedere al eficacităţii , problematică".[196]

Autorităţile diplomatice române ca şi Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Patriarhul Miron Cristea, au făcut numeroase intervenţii pe lângă guvernul grec şi Patriarhia de la Constantinopol, pentru aprobarea stabilirii de noi monahi români la Muntele Athos, în vederea menţinerii unui număr constant de trăitori, care să ia locul celor care decedau. Promisiuni au fost,dar, în fapt, autorităţile Sfântului Munte făceau mari greutăţi românilor care doreau să se stabilească în Sfântul Munte.

Într-un referat din mai 1931, Radu Cruţescu de la Ministerul Afacerilor Străine surprindea exact situaţia: „În lipsa unui acord formal româno-elen în această chestiune, politica de deznaţionalizare urmărită sistematic de guvernul grec în Sfântul Munte, va inspira desigur autorităţilor competente, pretexte suficiente pentru a întârzia satisfacerea dreptelor noastre revendicări, cel puţin până atunci când cumplita mizerie ne va fi făcut să pierdem acolo cu desăvârşire o situaţiune pe care am ştiut să o dobândim prin cinci veacuri de credinţă şi sacrificii".[197] Şi toate aceste previziuni, din nefericire s-au şi materializat. Între timp, călugării de la Prodromu erau măcinaţi de conflictul întreţinut de mânăstirea chiriarhică Lavra, care reinstaurase, cu un scop bine ştiut pe călugării răzvrătiţi, în anul 1919, înlocuindu-l pe arhimandritul Antipa Dinescu, cel care luptase atât de mult pentru ridicarea acestuia la rangul de mânăstire, tocmai pentru a putea reprezenta şi punctul de vedere al monahilor români şi a-i apăra de abuzurile cărora le-au căzut victime în perioada următoare.

Din puţinele documente privind evoluţia chiliilor româneşti, pe care le-am putut descoperi în arhive, pentru perioada următoare, rezultă că o parte a monahilor de frunte ai chiliilor dispăruseră. La 22 martie 1931, Ilarion Mârza, stareţul chiliei Catafighi, îi scria lui Visarion Puiu despre greutăţile prin care treceau monahii români athoniţi, îndeosebi scăderea numărului călugărilor care îmbătrâneau şi dispăreau, venirea unor tineri fiind îngreunată de autorităţile greceşti; comunităţile româneşti începuseră să treacă în posesia altor mânăstiri; nu se putea face nimic fără protecţia statului român, care nu-i mai ajuta, datorită comportamentului câtorva călugări răzvrătiţi de la Prodromu. „Aceşti nemernici a cutezat să atace cu obrăznicie pe înalţii prelaţi ai Sf. Biserici Române şi să aducă ofensă Sf. Sinod, din cauza aceasta ni se pare, ţara nu ia măsuri urgente pentru a ne acorda cuvenita protecţie; dar n-ar trebui să le ţie în seamă calomniile acestor 3-4 răzvrătiţi, care a răpit administraţia Prodromului, banditeşte şi în urmă imediat au fost aduşi de mânăstirea chiriarhică, spre distrugerea cât mai grabnică a schitului, căci cu bună seamă aceşti indivizi vor mai continua, schitul împilat de datorii se va ocupa de greci, şi nu este altă scăpare, decât numai ca ţara să intervie urgent ca aceştia să fie scoşi din administraţie şi în locul lor să se rânduiască părinţi demni de ai schitului. Pentru câteva neghine nu se cade a pierde tot grâul, adecă pentru cei 3-4 turburători nu trebui să lasă ţara a se pierde o mulţime de comunităţi româneşti cu câteva sute de călugări, care recunosc datoria lor către patrie şi către conducătorii ei bisericeşti şi politiceşti, cu datoritul respect şi supunere." Îl rugau să intervină pe lângă Sf. Sinod şi guvern pentru luarea unor măsuri care să-i protejeze pe monahii români athoniţi „şi recâştigarea drepturilor ce le-am avut în trecut: de a primi şi inchinovia în comunităţile noastre români din patrie, cărora să li se permită liber a veni în Sf. Munte, care este proclamat de vechii împăraţi interortodox, iar nu numai pentru greci. Cele mai multe mânăstiri au fost restaurate de domnitorii noştri români, aşadar România are mare drept a-şi proteja pe supuşii ei aflători în Sf. Munte". (Ilarion Mârza).[198]

Societatea Coloniei monahilor români din Sfântul Munte Athos, creată în anul 1906, exista încă în anul 1934 tot sub preşedinţia arhimandritului Antipa Dinescu, care, deşi nu mai era stareţul schitului Prodromu, după o perioadă în care trăise în România se reîntorsese la Muntele Athos şi continua să coordoneze acţiunile monahilor români athoniţi. Societatea,adresa 30 iunie 1934, un memoriu ministrului Cultelor şi Artelor, în care arăta că, după votarea Statutului Muntelui Athos de către parlamentul elen, în anul 1929, „nimeni absolut din România nu mai este permis a se stabili în Sfântul Munte pentru viaţa monahală. În decursul acestor cinci ani de zile, am întâmpinat numeroase cazuri de felul acesta, în care, cu toate străduinţele depuse, fraţii noştri români doritori de a se călugări în Comunităţile noastre, şi-au văzut cererile refuzate, deşi posedă actele necesare, îndeplinind condiţiunile prevăzute în zisul statut". Acest lucru era considerat o formă de confiscare a bunurilor aşezămintelor româneşti „prin faptul că neavând cine să le moştenească, toate aceste comunităţi româneşti cu biserici frumoase şi gospodării întemeiate şi întreţinute cu multă trudă din daniile poporului român, vor trece în stăpânirea mânăstirilor dominante greceşti". Se aprecia că toate promisiunile făcute de statul elen guvernului român că „va aproba cu bunăvoinţă stabilirea oricărui român în Sfântul Munte ce ar fi avut această dorinţă pentru viaţa monahală", nu vor fi respectate de Chinotita de la Careia care va inventa pretexte pentru a le respinge. Se făcea o paralelă între drepturile comerciale, de navigaţie, bisericeşti şi şcolare acordate de statul român grecilor, în timp ce „noi, românii de aici nu pretindem decât să putem primi în comunităţile noastre fraţi români care... să devină treptat, moştenitori fireşti ai acestor aşezăminte".[199] Printre cei 12 stareţi ai chiliilor româneşti semnatare ale memoriului, îl găsim pe conducătorul Comunităţii fraţilor români - Sfântul Ioan Teologul-Provata, Varlam Nemţanu, prin urmare şi aceasta era membră a Societăţii Coloniei monahilor români din Sfântul Munte Athos.

Ministerul Afacerilor Străine elabora un proiect de instrucţiuni al aşezămintelor româneşti de la Muntele Athos, în care se cerea fiecărei comunităţi să trimită Legaţiei de la Atena tabele nominale cu numărul membrilor, obligativitatea de a comunica orice modificare a numărului lor prin deces sau îndepărtare din Sfântul Munte; reclamaţiile să le adreseze mânăstirii chiriarhice şi numai în ultimă instanţă Legaţiei şi să „vegheze cu străşnicie ca numărul călugărilor şi ucenicilor să nu scadă sub 6, ... numai astfel chiliile nu vor ieşi din mâinile călugărilor români". Se atrăgea atenţia că ieşirea din Munte nu se putea face decât cu aprobarea mânăstirii chiriarhice şi a Ministerului de Externe grec şi nu pentru mai mult de un an. Cu zece luni înainte de întoarcere, trebuiau să obţină viza de la Legaţia Greciei din Bucureşti, altfel „ei trebuie să ştie că reîntoarcerea lor la Sfântul Munte nu le va mai fi îngăduită niciodată".[200] Prin urmare, autorităţile greceşti erau intransigente, iar diplomaţii români nu puteau interveni decât în cazul unor încălcări flagrante ale drepturilor lor.

La 13 iunie 1940, consulul României la Salonic trimitea un raport însoţit de două memorii ale monahilor români athoniţi, în care solicitau menţinerea în funcţie a preotului Dimitrie Brindu parohul comunităţii române din Salonic, „întrucât ne face toate înlesnirile dezlegând piedicile ce se pun de autorităţile locale".[201] Memoriile erau semnate de superiorii schitului Lacu ,Gavril ieromonahul, chiliei Cucuvinu Provata, protosinghelul Varlam Nemţanu, chiliei Catafighi Provata, Antonie Moisei, preşedintele Societăţii Coloniei monahilor români, arhimandrit Antipa Dinescu, ieromonahii Dinoid Valasă (Sf. Ipatie), Macarie Ionescu (Izvorul Tămăduirii-Capsala), Serafim Şoimu (Chilia Adinu) şi Ghimnasie Ignat.[202] Prin urmare, după 70 de ani de la înfiinţarea primelor chilii româneşti de la Muntele Athos, majoritatea lor rezistaseră lipsurilor materiale şi administrative impuse de autorităţile elene şi de mânăstirile chiriarhice. Desigur, subvenţiile şi ajutoarele venite din ţară contribuiseră la susţinerea lor, dar şi buna administrare a acareturilor şi suprafeţelor de pământ pe care le deţineau şi pe care le cultivau cu pricepere. Toate aceste chilii româneşti fuseseră cumpărate de la mânăstirile chiriarhice greceşti cu sume mari de bani, îşi sporiseră proprietăţile cu trudă şi bună administrare şi rezistaseră tuturor vicisitudinilor istoriei.

Cel de-Al Doilea Război Mondial a complicat mai şi mult situaţia monahilor români athoniţi. Întreruperea legăturilor cu ţara, criza economică care a cuprins şi Muntele Athos, au condus la scăderea drastică a numărului acestora şi la deteriorarea clădirilor schiturilor şi chiliilor, fără posibilitatea reparării şi întreţinerii lor, şi în majoritatea cazurilor, la stingerea din viaţă a vechilor proprietari fără a avea urmaşi. Numeroase chilii şi colibe româneşti vor fi preluate de mânăstirile greceşti chiriarhice sau vor fi abandonate. În iunie 1963, cu ocazia festivităţilor dedicate împlinirii unui mileniu de la întemeierea monahismului athonit (963-1963), o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române în frunte cu Patriarhul Iustinian, a participat la acestea şi a vizitat şi câteva aşezăminte româneşti. Printre ele s-a numărat şi chilia Sfântul Ipatie de pe moşia mânăstirii Vatoped. Aceasta era locuită atunci de patru călugări, avându-l ca stareţ pe Dionid Valasă, ajutat de ieromonahul Dometie Trihenea.[203]

Arhimandritul Ioanichie Bălan care vizitează Muntele Athos în anul 1986, ne furnizează date despre chiliile Catafighi şi Cucuvinu, unde soseau în anul 1975 doi ucenici de la mânăstirea Sihăstria. La Catafighi ultimul stareţ aparţinând vechii generaţii a fost Visarion Moisei, decedat în anul 1979, căruia i-a urmat noul ucenic, schimonahul Calistrat Ţoca. La chilia Cucuvinu se stabilea în anul 1975, monahul Nectarie Lazăr, care din 1997 rămâne singur. La chilia Sfântu Gheorghe – Colciu, trăiau în 1997, trei monahi: Dionisie Ignat, cel mai cunoscut duhovnic român de la Muntele Athos, protosinghelul Ghedeon Chelaru, venit la Muntele Athos în anul 1920 şi monahul Ioan Şova, toţi vârstnici. Chilia Sfântul Ipatie era locuită de egumenul Dometie Trihenea din Tilişca Sibiului, protosinghelul Ilarion Lupaşcu de la mânăstirea Cernica şi monahul Ilarion Dincă de la mânăstirea Sihăstria.[204]

Dometie Trihenea a fost stareţul chiliei în două perioade, după ce a îndeplinit şi funcţia de stareţ al mânăstirii Zografu, în perioada 1965-1974. A urmat la stareţie Ilarion Dincă în perioada 1985-2004. La moartea acestuia au fost transferate la mânăstirea Vatoped obiecte,cărţi, documente, corespondenţa chiliei. În anul 2005 vieţuia acolo călugărul Ignatie Bozianu.[205]
La chilia Sfântul Ioan Botezătorul de pe moşia mânăstirii Vatoped vieţuiau în anul 2005, patru monahi, Vitalie Hostiuc, Ilie, Alexandru şi Nicolae.[206] Chilia Sfântu Gheorghe - Colciu de pe moşia aceleiaşi mânăstiri, era locuită în 2005 de monahii Dionisie cel Tânăr, Ioan, Ghedeon, Ghimnasie, Mamant şi Fodan Daniel.[207]

În anul 2005 vieţuiau la chilia Sfântul Ioan Botezătorul - Catafighi doi monahi cu numele Mihail, unul vârstnic şi un frate mai tânăr venit din Basarabia. Clădirile nu fuseseră reparate de multă vreme şi aveau nevoie de lucrări de întreţinere. La chilia Sfântu Ioan Teologul, Cucuvinu, nucleul Comunităţii Fraţilor Români de la Muntele Athos, vieţuiau în anul 2005, superiorul Siluan, Lavrentie, Vasile, toţi din Basarabia şi un călugăr din România. Aici se păstrează biblioteca constituită de Teodosie Soroceanu precum şi arhiva chiliei.[208]

Din documentele cercetate, care ne oferă o imagine a evoluţiei chiliilor şi colibelor româneşti athonite din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, rezultă că majoritatea acestora, fie au trecut în proprietatea mânăstirilor greceşti sub a căror autoritate se aflau, atunci când ultimul dintre călugări se stingea din viaţă fără urmaşi, fie au fost părăsite. S-au menţinut până astăzi chiliile, Sfântul Gheorghe – Colciu, Sfântul Ipatie, Catafighi, Cucuvinu, Sfântul Ioan Botezătorul - Colciu, Sfântul Gheorghe-Capsala, alături de schiturile Prodromu şi Lacu.

Aşezămintele monahale româneşti de la Muntele Athos reprezintă şi astăzi ortodoxia românească în acele locuri,iar scăderea drastică a numărului monahilor români athoniţi şi a locaşurilor lor de cult,nu trebuie să lase societatea românească indiferentă. Faptul că aceste aşezăminte au fost sprijinite constant de statul român, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la primul război mondial, cu subvenţii şi ajutoare însemnate pentru construirea şi întreţinerea bisericilor şi a chiliilor, reprezintă o atitudine care trebuie reluată în zilele noastre,spre a putea salva cel puţin cele două schituri şi cele câteva chilii româneşti în care mai pâlpâie încă, cu mari strădanii personale ale acestor monahi,tradiţia românească în Muntele Sfânt. Faptul că în anul 2007, statul român a acordat o subvenţie de 250.000 de euro pe an pentru schitul Prodromu, este un prim gest, care dovedeşte că societatea românească nu i-a abandonat pe aceşti fii ai ei, care au ales să se retragă în Muntele Athos şi să se roage pentru acest popor din care fac parte. Acordarea de ajutoare băneşti şi materiale trebuie însă să se îndrepte şi către monahii români ai schitului Lacu, ca şi către chiliile care au în urmă o istorie de peste 140 de ani, şi care sunt păstrătoare şi continuatoare ale tradiţiei monahale româneşti. Prin urmare, statul, diplomaţia, Patriarhia Română, dar şi societatea românească, trebuie să vegheze ca vieţuirea monahilor români athoniţi să fie decentă, pentru a putea reprezenta mai departe valorile ortodoxiei româneşti la Muntele Athos. Căci, aşa cum subliniază actualul stareţ al schitului Prodomu, părintele Petroniu Tănase, „Documentele păstrate sunt mărturii grăitoare, care pun în lumină gândul şi fapta acestor monahi, împlinite departe de hotarele ţării lor,la îndemnul conştiinţei lor naţionale româneşti."[209]

-----------------------------------------------------------

[189] DANIC, fond Visarion Puiu, dosar.9, f.15.
[190] Ibidem, f.16.
[191] Ibidem, f.36.
[192] Ibidem.
[193] Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit. p.16.
[194] Ibidem, p.239.
[195] Ibidem, p.260.
[196] Ibidem, p.264.
[197] Ibidem, p.251.
[198] DANIC,fond Visarion Puiu , dos. 9, f.29-30.
[199] Ibidem, p.305.
[200] Ibidem, p.402.
[201] Ibidem, p.396.
[202] Ibidem.
[203] Gheorghe Vasilescu,Ignatie Monahul,op. cit. , vol.II,Editura Lucman,2007, p.204-207.
[204] Ibidem, p.244-247.
[205] Dumitru Stavarache, Ion Negoescu, Mitropolitul Visarion Puiu. Relaţiile cu biserici din Athos, Documente. 1905-1957, Târgovişte, Artpress, 2008, p.228.
[206] Ibidem, p.227.
[207] Ibidem, p.228.
[208] Ibidem, p.239-240.
[209] Gheorghe Vasilescu, Ignatie Monahul, op.cit. vol.1, p.402. footer