Revista Art-emis
Neagoe Basarab (1) PDF Imprimare Email
Simona Ştefania Lupescu & Dan Lupescu   
Duminică, 02 Decembrie 2012 20:17
Neagoe Basrab
Anteu al panromânităţii şi ortodoxiei la 1512

Contemporan cu Erasmus de Rotterdam, Nicollo Machiavelli şi Martin Luther – embleme ale unui ev deseori luciferic, sângeros, plin de o teribilă cruzime -, uriaşul Voievod-Filosof Neagoe Basarab reprezintă, cu strălucire europeană şi vocaţie irefragabilă, de o jumătate de mileniu, Lamura spiritului românesc tinzând spre Absolut.

Format la Bistriţa - sanctuar european

Viaţa şi opera sa, de o importanţă covârşitoare, sunt după chipul şi asemănarea Prea Bunului Dumnezeu. Chip şi asemănare întru Duhul Sfânt, care-şi găsise potir de aur şi biserică umblătoare, vie, în efemerul trup de humă al Domnitorului român. Dăruit cu tainice haruri, Neagoe Basarab este întruchiparea cârmuitorului tăcut, înţelept şi smerit, totdeauna inspirat şi sigur pe el, ales de Dumnezeu, într-o epocă anume, drept purtător al chivotului tradiţiilor arhaice autohtone. El dispunea de soclul de granit al unei vaste culturi – însuşită la Academia de talie europeană care a funcţionat în cadrul Mănăstirii Bistriţa, din judeţul Vâlcea, dar şi din ucenicia nemijlocită pe lângă Macarie tipograful, pe lângă mitropolitul Nifon, care îl considera fiul sufletului său, ca şi pe lângă succesorul acestuia, Maxim (Gheorghe Brancovici), refugiat din Serbia în Ţara Românească, pentru a nu fi ucis de turci. Focar de cultură şi far călăuzitor al spiritului ortodox în această parte de lume, Mănăstirea Bistriţa rivaliza în prestigiu şi importanţă cu surata ei din Moldova, Mănăstirea Neamţ. Acad. Răzvan Theodorescu precizează: ,,Craioveştii sunt cei care (...) fac din Bistriţa un sanctuar paneuropean. Bistriţa este la 1500 (...) locul spre care vine toată (s. n.) creştinătatea care intra sub Islam. La acel sfânt de epocă iconoclastă, la Grigorie Decapolitul sunt imense pelerinaje. Bistriţa şi Oltenia devin locuri în care se recuperează ceva din ortodoxia numai părelnic învinsă''. (citat din Disertaţia rostită de acad. Răzvan Theodorescu în Sala Albastră a Universităţii din Craiova, cu ocazia solemnităţii de acordare a înaltului titlu de Doctor Honoris Causa, publicată în Revista Lamura, martie 2003, sub titlul Spiritul Olteniei) „Ca urmare a neobositei munci cărturăreşti desfăşurate la Bistriţa – reliefează acad. Ştefan Ştefănescu -, s-au scris aici frumoase manuscrise, s-au realizat lucrări de caligrafie de o înaltă măiestrie artistică, s-a format o şcoală de iscusiţi caligrafi. În atmosfera vieţii cărturăreşti de la Bistriţa a crescut şi şi-a format cultura Neagoe Basarab, cel mai învăţat domn român până la Dimitrie Cantemir". În studiul Istoria bisericii oltene, publicat în monumentalul volum Oltenia, cu prilejul Săptămânii Olteniei, organizată la Craiova în octombrie 1943, în plin război mondial -, T. G. Bulat evidenţia: „Frumuseţea de stil şi înalta învăţătură din cartea sa îndreptată către Theodosie, fătul său, se datoresc, fără îndoială, acestei atmosfere de înălţare spirituală bistriţeană". De reţinut că T. G. Bulat se documentase cu acribie, întrucât teza sa de doctorat avea ca titlu Personalitatea religioasă a voievodului Neagoe Basarab al IV-lea, publicată la Craiova (fără an).

„Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie!''

Îndrăznim să avansăm ipoteza că, alături de Macarie, căruia îi fu ucenic sârguincios şi devotat, atât la Bistriţa, cât şi la Dealu, viitorul domn Neagoe Basarab îndeplineşte atribuţiile de editor (în limbajul de acum) al celor dintâi cărţi tipărite în Ţara Românească: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Tetraevanghelia (1512). Ţara Românească realiza, astfel, în domeniul nobil al tipăririi de cărţi, o premieră absolută în ortodoxia sud-est şi est-europeană, dacă avem în vedere că în Serbia acest fapt urma să se petreacă abia în 1552 (Evanghelia, tipărită la Belgrad), iar în Rusia după aproape şase decenii, în 1564 (Apostolul, imprimat la Moscova). În Scrisoarea adresată Sfântului Sinod al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei în 2008 – exact la împlinirea primei jumătăţi de mileniu de la tipărirea Liturghierului în limba slavonă -, în care argumenta, într-un stil calm-riguros, cu smerită evlavie, în cel mai expresiv şi luminat de Dumnezeu studiu scris vreodată despre Neagoe Basarab, scrisoare prin care cerea împlinirea obligaţiei morale şi creştineşti de a-l canoniza pe ctitorul Bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş -, Înalt Prea Sfinţia Sa Calinic menţiona: „Neagoe Basarab, din tinereţile sale, înainte de a ajunge domn al Ţării Româneşti, a crescut în grija învăţatului Macarie de la Bistriţa, a învăţat limbi străine, a înjugat la osteneala cărturărească şi duhovnicească a tipăririi celor trei cărţi de bază în rânduiala slujbelor bisericeşti şi a crescut o dată cu zidirea Mănăstirii Dealu ! Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie !". Neagoe Basarab rămâne, totodată, peste timp, un om cu o pregătire militară demnă de orice principe al epocii, un strateg, dar şi un diplomat desăvârşit, care înţelegea curgerea vremurilor şi privea curţile monarhice ale Europei de la înălţimea spiritului său enciclopedic. Tocmai de aceea Radu cel Mare are temeritatea de a-i încredinţa, la vârsta fragedă a marilor elanuri, misiunea de ministru de externe şi îl trimite, în fruntea unor delegaţii cu drepturi depline, să negocieze în numele Ţării Româneşti prin marile capitale. Dar iată cum sintetizează acest aspect Î. P. S. Calinic: „Răspundea (n. n. Neagoe) în Cancelaria domnitorului de legăturile cu lumea externă, deşi era (n. n. doar) cu ceva trecut de 20 de ani, având pregătirea culturală şi duhovnicească necesară însuşită în marea şcoală a timpului, Mănăstirea Bistriţa – Vâlcea, ştiind graiurile ţărilor vecine, conducând soliile prin ţările din Occident şi Orient, şi cunoscând pe marii gânditori de atunci şi scrierile lor". Sintetizând mozaicul de informaţii desprinse din volumul II/3, pp.307-309, din Documente privitoare la istoria românilor din celebra serie a lui Eudoxiu Hurmuzaki, acad. Ştefan Ştefănescu „traduce" în limbajul contemporan nouă: „Manifestând o mare capacitate de înţelegere a problemelor politice internaţionale, dându-şi seama de importanţa factorului diplomatic în realizarea obiectivelor politice, Neagoe Basarab şi-a creat, din elemente locale sau străine, un aparat diplomatic bine instruit, la nivelul diplomaţiei europene a vremii, a desfăşurat o vastă activitate diplomatică - cu scopul de a asigura ţării liniştea necesară prosperităţii ei, de a face din Ţara Românească un important factor politic în viaţa internaţională. El se arăta de acord să participe şi a militat chiar pentru crearea unei largi coaliţii a statelor creştine împotriva turcilor, cu condiţia, însă, ca în cazul victoriei, în eventualitatea modificării hărţii politice europene, să se ţină seama de contribuţia Ţării Româneşti". Cine priveşte cu atenţie harta Europei de Sud-Est din acele vremuri este aproape imposibil să nu observe că spaţiul carpato-danubian netransformat în paşalâc turcesc – Ţara Românească şi Moldova –, avansat mult spre Tracia, spre viscerele Imperiului Otoman, pare un bolovan imens, un teribil drob de sare, în fragil echilibru, care ar fi putut oricând să se rostogolească peste vintrele şi boaşele marii puteri din Sudul Dunării, ce metamorfozase în paşalâcuri nu doar toate ţările din Peninsula Balcanică, dar şi frumoasele capitale imperiale Budapesta şi Viena.

Pisc al cârmuitorilor Europei din 1512-1521

Continuând reformele începute de Radu cel Mare şi, în fapt, direcţia politică impusă anterior de boierii Craioveşti, Neagoe Basarab a promovat, din calcul diplomatic, supunerea aparentă faţă de turci, a amplificat relaţiile negustoreşti cu Sibiul şi Braşovul, oraşe-cetăţi din Transilvania, a apărat negustorimea locală faţă de presiunile tot mai mari ale concurenţei străine, a pus ordine în domeniul legislativ, prin aplicarea aceluiaşi mod de judecată în întreaga Ţară Românească şi acordarea unei ponderi tot mai mari dreptului scris. Ca un demn urmaş al lui Mircea cel Bătrân, singurul voievod creştin care l-a zdrobit pe Baiazid I, a acordat atenţie maximă organizării unei oştiri puternice, realitate confirmată de actele de cancelarie din vremea lui Neagoe Basarab, în deplină concordanţă cu principiile înscrise în testamentul său monastic şi moral: Învăţăturile... către fiul Theodosie. „Domnia de zece ani a lui Neagoe Basarab - scrie Al. Piru - a continuat politica de centralizare a statului feudal dinvremea lui Radu cel Mare. Autoritar cu boierii fin facţiunile adverse Craioveştilor (...), Neagoe scris sibienilor pe un ton trufaş: „O să vedeţi că sunt domnitor destoinic şi are ţara aceasta domnitor'', iar braşovenilor chiar ameninţător: „Voi face Ţara Bârsei aşa, că nu i se va cunoaşte nici locul". Trăgea în ţeapă ca şi Vlad Ţepeş şi tatăl său, Ţepeluş, pe negustorii necinstiţi, spânzura pe hoţi, ceea ce nu l-a împiedicat, ca şi pe Ştefan cel Mare (prezentat de Ureche ca vărsător impulsiv de sânge, dar şi sfânt), să fie un domnitor religios, cel mai mare ctitor al perioadei feudale''. (Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 34) A luat toate aceste măsuri, pe plan intern, dar şi în politica externă, după ce „scanase", din toate punctele de vedere, mersul lucrurilor în Imperiul Otoman, în toate ţările învecinate – Polonia, Ungaria şi cele din sudul Dunării -, în est până la Moscova şi în vest, până dincolo de Veneţia, Sfântul Scaun şi Viena.Conştient că vocaţia europeană a neamului său este moştenită direct din substratul daco-roman şi din Bizanţ, Neagoe Basarab a înţeles, ca nimeni altul în vremea sa, că trebuie să ţină strâns în mâini hamurile echilibrului între cele două sau trei Europe.Simultan, el a ajuns la concluzia că, în lucrarea sa de voievod-ctitor, gânditor, moralist şi artist, se impune a se regăsi sinteza de mare rafinament a poporului român, insulă de latinitate, aflată la răscrucea tuturor pohtirilor imperiilor vecine.Cele enunţate mai sus constituie tot atâtea linii de forţă, vectori ai lucrării multilaterale a lui Neagoe Basarab, care i-au impus să fie, din toate punctele de vedere, un pisc al cârmuitorilor din Europa secolului al XVI-lea.

Anteu al românităţii şi Ortodoxiei

Aidoma miticului Anteu, cel mai de seamă vlăstar al boierilor Craioveşti, făurari de ţară şi cultură eclezială, are tălpile bine înfipte în solul fertil al obârşiilor de opt ori milenare. Slujitor jertfelnic al spiritului locului – spiritus loci -, el păstrează, în adâncul sufletului său, descifrarea secretului că spiritus şi respirare provind din aceeaşi rădăcină. Spiritul / Duhul este chiar respirarea divină. Neagoe Basarab a respectat cu sfinţenie legământul de a respira cum se cuvine, cu voluptate, profund şi revigorant, ca în vârtejul unei hore celeste, convins fiind că, dacă o singură clipă nu mai este conştient de propria-i respiraţie, riscă să-şi piardă chipul divin. În Neagoe Basarab, permanent, spiritul românesc şi respiraţia conştientă întru acest spirit, prin excelenţă european, sunt o monadă de sorginte arhaică, un spaţiu-matrice pe care se cuvine să-l înnobileze rapid, contracronometru, prin fapte de voievod-ctitor. Căci niciodată nu se ştie cât mai are timpul răbdare. Asumându-şi rădăcinile, timpul şi spaţiul unicului popor din această parte de lume care nu s-a pripăşit din alte zări, ci, dimpotrivă, a fost dintotdeauna autohton, adică al locului, statornicit pentru veşnicie pe moşia moşilor, strămoşilor, stră-stră-strămoşilor lui, de o parte şi de alta a Dunării -, Neagoe Basarab trăieşte cu intensitate, cu luciditate dureros de dulce sărbătoarea rănii care înseamnă conştiinţa, viziunea şi destinul asumat al românităţii şi europenităţii sale. Aici îşi poartă crucea, fără încrâncenare ori obidă, dimpotrivă, cu senitătate christică şi bucuria sângerării pe Golgota. Aici, în Europa Centrală, dar şi în punctul septentrional al Sud-Estului european, deşi mulţi ageamii ai geografiei ne includ în Peninsula Balnică, peninsulă şi lume – admirabile, altfel – ce-şi au ca frontieră nordică Dunărea, necum Carpaţii Meridionali, Transilvania, Maramureşul, Bucovina, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ori Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân, Matei Basarab sau Mihai Viteazul. Prin lucrarea sa de Voievod şi Bazileu luminat, gânditor şi diplomat poliglot, asemănat cu împăratul roman Marc Aureliu – al cărui crez primordial era acela că ,,Violenţa este semnul lipsei de putere" -, Sfântul Neagoe Basarab şi-a rânduit viaţa şi opera cu măsură, ,,ca lumea", adică în spiritul locului, cu energie, supleţe şi dinamism, asumate fără pic de ostentaţie, cu serenitate şi maiestuozitate de Pasăre Măiastră.

Mănăstirea Argeşului - copia Catedralei care-i chiar Neagoe Basarab

Deşi nu are pereche - în frumuseţea şi graţia zborului său de mireasă a lui Dumnezeu, în parcă sfiosul şi totuşi vigurosul aer de arhaitate şi clasicitate, în armonia de Cuminţenie a Pământului care murmură o rugăciune, o colindă surâzătoare Trinităţii Divine, ţâşnind apoi, prin turlele înşurubate în azur, într-o Simfonie a bucuriei absolute, în aura tămăduitore, magică, a duhului acestui pământ românesc de la poalele Carpaţilor matusalemici -, Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş/ Catedrala Arhiepiscopală a Argeşului şi Muscelului nu este decât la o privire grăbită cea mai şocantă realizare a Voievodului Neagoe Basarab. Catedrala cea adevărată o constituie chiar viaţa şi lucrarea exemplare ale lui Neagoe Basarab. Trupul său s-a stins. Duhul Domnitorului este însă viu. Urcat la ceruri, în cortul drepţilor, el veghează, de o jumătate de mileniu, să nu ni se stingă făclia şi sămânţa neamului românesc. Numai viaţa sa pare să se fi risipit în zariştea veacurilor. Faptele au rămas. Iar una dintre întrupările acestor fapte de sorginte divină, Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, este doar copia, în piatră gălbuie de Albeşti şi marmoră din preajma Bosforului, a vieţii şi operei lui Neagoe Basarab, prin care lamura spiritului românesc şi european dăinuie peste milenii. „Ctitor a toată Sfetagora'", Neagoe Basarab a rămas în istorie, în primul rînd, prin capodopera sa de arhitectură: Biserica de la Curtea de Argeş, descrisă cu minuţiozitate şi har în Viaţa şi traiul sfântului Nifon, carte scrisă în greceşte, la Târgovişte, între 1517-1519. După opinia celui din urmă istoric literar generalist (specialist, adică, în toate perioadele), Al. Piru, cea mai interesantă pagină din acest panegiric este dedicată acestei capodopere, care, deşi nu este aşa mare ca Sionul, ,,carele îl făcu Solomon, nici ca Sfânta Sofia, care au făcut marele împărat Iustinian, (...) cu frămseţea este mai pedeasupra acelora''. ,,Dragostea pentru cultură şi rafinamentul artistic al lui Neagoe Basarab se deduc nu numai din faptul că a patronat tipărirea Evangheliarului slavon al lui Macarie şi a construit acea capodoperă de arhitectură care este Biserica episcopală a Curţii de Argeş, dar şi din veşmintele pe care le purta (brocart roşu, cusut cu vulturul de aur bicefal bizantin, coroană imperială de bazileu). Comanda de la Braşov o blană de viezure, una de helge şi un colier de mărgăritare şi respingea ironic o cădelniţă de argint, lucrată la Sibiu în mod necorespunzător'' – reţine Al. Piru, într-un portret sui generis al domnitorului, după care menţionează, cu un surâs abia perceptibil, mândrindu-se cu superioritatea indubitabilă a înaintaşului său: ,,Poetul grec de la curtea sa, Maximos Trivalis, în numea într-o epigramă ,,divinul'' şi-l aşeza în palatele Olimpului. Întreţinea pe chirurgul raguzan Hieronim. Trimitea dogelui Veneţiei un cal în valoare de 200 de ducaţi, iar papei Leon X, patronul lui Michelangelo, îi cerea în 1519 să-i socotească legaţi de el, pe fiul său Theodosie şi pe supuşii săi, ,,prin alianţă perpetuă'' cu biserica romană''. (Id., pp.34-35)

Înscriere în context istoric

Pentru a înţelege mai bine însemnătatea covârşitoare a ctitoriilor lui Neagoe Basarab, e obligatoriu să recurgem la înscrierea într-un context istoric mai larg. Ce se întâmplase, ce se întâmpla în Europa acelor ani ? Ce rol jucau spiritul românesc şi românitatea pe tabla de valori adevărate a bătrânului nostru continent ? De la finele veacului al XIV-lea şi până la 1526, când statul ungar, în urma dezastrului de la Mohacs, dispare din istorie până la Pacea de la Trianon (1920) -, ţările române se confruntă cu primul asalt al puterii otomane, care atinge linia Dunării – ce va constitui vreme îndelungată linia de front dintre Semiluna turcească şi Crucea creştină. Istoricul Şerban Papacostea sintetizează astfel: ,,La rivalitatea ungaro-polonă pentru hegemonie în teritoriile româneşti extracarpatice se adăuga de acum înainte un al treilea factor: Imperiul Otoman. Cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, Ţara Românească şi Moldova reuşesc să-şi salveze existenţa statală şi să asigure continuitatea unei vieţi politice româneşti autonome"(Istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 164). Cu o ascensiune fulgerătoare: ban de Severin (1438-1441), voievod al Transilvaniei (1441-1446), guvernator (1446-1453) şi căpitan general al Regatului Ungariei (1453-1456), Iancu de Hunedoara, a cărui avere o depăşea cu mult pe aceea a întregului regat, plasează Transilvania – cu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg – în planul dintâi al războaielor cu otomanii. Poziţionarea trupelor turceşti la Dunărea de Jos şi tendinţa lor feroce de expansiune la nordul acesteia a deschis, în vremea sultanului Baiazid I (1389-1402), una dintre cele mai zbuciumate epoci din istoria românilor. Răstimp de un veac şi jumătate (cinci generaţii), extinderea cotropirii otomanilor la nord de Dunăre şi în direcţia Europei Centrale a fost stopată de rezistenţa izolată sau coalizată a ţărilor române şi a Regatului Ungar. „În tot acest interval – conchide Şerban Papacostea -, Dunărea, redevenită un fluviu al confruntării, a fost pentru Imperiul Otoman principalul front european. Opunând o rezistenţă tenace cuceririi otomane, care ameninţa existenţa statelor lor, românii s-au integrat ca factor de prim plan în cruciada târzie. Acţiunile lor defensive şi ofensive intră în circuitul opiniei publice europene şi forţa lor militară devine un factor prezent în mai toate proiectele de cruciadă alcătuite în această vreme".

Iată şi câţiva dintre marii comandanţi de oaste şi bărbaţi de stat proeminenţi, personalităţi ale Europei din acele timpuri, care s-au situat în linia de foc a rezistenţei ţărilor române împotriva potenţialilor cotropitori otomani: Mircea cel Bătrân (1386-1418) – cu vestita biruinţă de la Rovine (10 oct. 1394), Dan II (1421-1431), Alexandru Aldea (1431-1436), Vlad Dracul (1436-1447), Vlad Ţepeş (1456-1462) – care a pătruns într-o noapte în tabăra otomană, în fruntea unei cete, în speranţa de a-l surprinde pe sultan, incursiune şi faptă de vitejie uimitoare, care s-au bucurat de o largă notorietate în Europa. Vreme de aproape o jumătate de secol, faza următoare a rezistenţei româneşti la Dunărea de Jos a fost susţinută de Ştefan cel Mare şi Sfânt, domnul Moldovei între 1457-1504. În jumătatea a doua a veacului al XV-lea şi în primele decenii din secolul al XVI-lea, între Imperiul Otoman, Ungaria şi Polonia – cele trei mari puteri vecine cu statele româneşti - se atinge un echilibru de forţe, consacrat prin tratate reînnoite succesiv. Într-un atare context regional, ţările române scapă de grija invaziilor străine de genul celor cu care se confruntaseră în perioada precedentă. Pe de o parte, Ţara Românească şi Moldova sunt incluse în tratatele de pace ungaro-otomane, iar pe de altă parte duc propriile lor negocieri, directe, cu Poarta Otomană, ceea ce le asigură ani de stabilitate relativă în relaţiile cu turcii. (Ibid., p. 193)

Niciodată mai prejos de vremurile sale

Este perioada când familia de mari boieri olteni a Craioveştilor şi-a consolidat mult poziţia. În cuprinzătorul şi rigurosul studiu Bănia în Ţara Românească (Ed. ALMA, Craiova, 2009, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), acad. Ştefan Ştefănescu precizează: ,,Ajutaţi de turci, Craioveştii ajunseseră să fie adevărata forţă politică în stat. Înscăunarea pe tronul Ţării Româneşti, după moartea lui Vlăduţ, a lui Neagoe Basarab venea să confirme o stare de fapt, ea arăta că, în lupta împotriva domniei, Craioveştii repurtaseră pentru ei o victorie însemnată". (p. 85) În scopul de a-şi legitima noul statut dinastic, Neagoe Basarab (1512-1521) a invocat o înrudire cu familia domnitoare legitimă a Basarabilor. Dacă acad. Ştefan Ştefănescu vede în Domnia lui Neagoe Basarab expresia apogeului puterii Craioveştilor, Şerban Papacostea apreciază că aceasta s-a caracterizat, pe plan extern, prin continuarea politicii de echilibru, iar pe plan intern printr-un remarcabil avânt cultural. Din această ultimă perspectivă, acad. Ştefan Ştefănescu este cât se poate de tranşant: ,, (...) sub aspectul dezvoltării fenomenului cultural, epoca de supremaţie politică a Craioveştilor (n. n. al cărei triumf maxim l-a reprezentat domnia lui Neagoe Basarab) nu poate fi comparată decât cu epoca lui Constantin Brâncoveanu când, sub raport cultural, Ţara Românească joacă un important rol internaţional" (Ibid., p. 105)

Rezistenţa îndelungată pe care au opus-o expansiunii otomane, posibilă prin îmbinarea luptei cu vocaţia tranzacţională, cu negocierile şi compromisul, a îngăduit Ţării Româneşti şi Moldovei să-şi salveze entitatea statală, ameninţată direct după cucerirea de turci a Peninsului Balcanice. Observaţia de mai înainte este continuată de autorii Istoriei României (n. n. al cărei titlu corect ar fi fost Istoria românilor) cu următoarele constatări, riguros documentate şi susţinute: ,,Lovindu-se de la început la nordul Dunării de o foarte tenace rezistenţă, temându-se de implicaţiile internaţionale pe care le-ar fi avut instaurarea unei stăpâniri directe în cele două ţări (n. n. române), turcii au fost siliţi să-şi modereze aspiraţiile în raport cu acestea". Monitorizând continuu climatul politic, social, cultural şi militar din regiune şi din întreaga Europă, Neagoe Basarab nu şi-a permis nicio clipă să fie mai prejos de vremurile sale. Dimpotrivă, prin tot ceea ce a înfăptuit, a demonstrat că şi-a asumat plenar sentimentul de împlinire a spiritului acelor timpuri, momentul unui kairos românesc.

Practicant al rugăciunii minţii

Adept al isihasmului - doctrină conturată în Bizanţul secolului al XIV-lea, conform căreia ascetismul şi extazul sunt căile prin care omul poate să recepteze lumina harului, atingând astfel perceperea senzorială a energiei emanate de Trinitatea Divină -, Neagoe Basarab îşi impune practicarea zilnică a rugăciunii lui Iisus/ rugăciunea minţii, prin care atinge o stare de concentrare a minţii sale în ascensiunea spre Dumnezeu şi, concomitent, o pace lăuntrică atât de profundă încât sufletul i se deschide total faţă de Sfânta Treime.În asemenea momente de comunicare supremă cu Dumnezeu, Neagoe primeşte periodic străluminări, clipe de inspiraţie, impulsuri celeste privind marile sale îndatoriri, obiective şi priorităţi. Fără a-şi formula în termeni categorici problema spiritului românesc în istorie, luminatul Domnitor este frământat de aceasta, ca de o fulguraţie venită de la creatorul Suprem, o trăieşte atât de intens încât ideea deşteptării şi afirmării neamului său, sentimentul kairotic de acum ori niciodată – care, se va adeveri în timp din ce în ce mai tare, ne-a salvat mai totdeauna – şi-l asumă ca pe un ţel de maximă altitudine şi amplitudine civică, morală, dinastică. Evidenţiem faptul că punctul de vedere teologic constituie temelia conceptiei dinastice a lui Neagoe Basarab: domnitoul este ,,uns de Dumnezeu'' (nu-i ales de boieri), ca să fie tuturor ,,cu dreptate''. Aşadar, originea puterii centralizatoare a domnului şi raţiunea exercitării ei sunt de esenţă divină, deci absolute. ,,Ideea autorităţii supreme a domnitorului în statul feudal îşi găseşte aici întâiul (s. n.) ei teoretician. Dar Neagoe Basarab întrece chiar pe teoreticienii contemporani ai monarhiei absolute (s. n.) printr-o altă idee care, introducând în concepţia despre stat factorul popor, atinge rădăcinile regimului feudal. Venitul domnitorului provenind din munca săracilor (...) se cuvine să fie pus la dispoziţia lor'' (Al. Piru, op. cit., p. 35)

Neagoe Basarab - noul Solomon

În minuţiosul şi doctul studiu Artă şi politică în ţările române (1400-1700) inclus de acad. Răzvan Theodorescu în volumul Drumuri către ieri (Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, pp. 33-45), distinsul profesor analizează raportul dintre artistic şi politic în spaţiul românesc al celor trei veacuri dintre anii specificaţi în titlu. Acest raport îl regăsim începând de la o anumită atitudine militantă a românilor aflaţi în lupta pentru păstrarea independenţei, mai apoi a autonomiei lor statale în faţa pericolului otoman, până la corolarul spiritual al acestei atitudini: permanenta sprijinire şi ajutorare a unor întinse zone ale Răsăritului ortodox de către voievozii români; de la evidenţierea unei continuităţi a ideii dinastice până la identificarea unor modele de cârmuire în ideologia românească a timpului; în fine, de la sublinierea unităţii spirituale impresionante a pământului locuit de români până la indicarea unui specific cultural anume al marilor provincii istorice, conturat şi prin consonanţele felurite ale civilizaţiei româneşti cu stilurile europene postbizanzine şi postrenascentiste, influenţate şi de unele opţiuni politice, într-o Europă în care, politic şi economic, românii se implicau tot mai mult la sfârşitul evului mediu. (p. 34)

Istoricul accentuează realitatea că, după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, singurele acţiuni antiotomane efective au fost susţinute, în secolul al XV-lea, de conducători români: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare. După cucerirea turcească a Peninsului Balcanice şi mai ales după 1500, domnitorii români au iniţiat o semnificativă operă de patronaj cultural, de dimensiuni geografice şi de însemnătate morală şi materială foarte vaste. Acad. Răzvan Theodorescu precizează că se referă la ,,patronarea ortodoxiei sud-est europene şi orientale de către voievozii români, din secolul al XIV-lea începând – prin munteanul Vladislav I, ctitor şi protector al mănăstirii Cutlumuz de la Muntele Athos, continuând în secolul al XV-lea cu Ştefan cel Mare şi Vlad Călugărul - sprijinitori la mănăstirile athonite Zograf şi Vatopedi -, în secolul al XVI-lea cu Neagoe Basarab, noul Solomon - ctitor şi donator la Meteore în Grecia, la Constantinopol, Sinai şi Ierusalim -, în secolul XVII-lea cu Vasile Lupu, noul Justinian - protector şi arbitru al patriarhatelor orientale de la Constantinopol şi Ierusalim, dar şi al comunităţii ortodoxe de la Lvov -, sau cu Constantin Brâncoveanu, noul Constantin, sprijinitor al bisericilor din Sinai, Antiohia, Alexandria şi Alep...''

Patronajul cultural-artistic românesc, reiterează acad. Răzvan Theodorescu, constituie, în primul rând, o acţiune politică: ,,El se putea desluşi în ridicarea unor lăcaşuri de cult ortodoxe în Balcani, ca şi în ajutorarea materială continuă a unor comunităţi din întregul Levant mediteranean, fiind o parte a acelui Bizanţ după Bizanţ pe care Nicolae Iorga l-a intuit magistral şi care însemna oarecum şi preluarea vechiului patronaj de natură imperială din sfera bizantino-balcanică de către voievozii români''. În cazul lui Neagoe, noul Basarab, aura genezelor, dorinţa de a marca descinderea sa dintr-un neam dinastic ce dăduse ţării ctitorii importante, este perfect vizibilă încă de la debutul domniei, în 1512. ,,Legătura sa voită cu dinastia istorică a Ţării Româneşti - subliniază acad. Răzvan Theodorescu – se făcea exact în măsura în care domnul începea, foarte curând după urcarea sa în scaun, monumentul de anvergură sud-est europeană – Biserica Mănăstirii Argeşului, încheiată în 1517, lângă vechea reşedinţă de secol XIV a Basarabilor. (...) Mai mult, în pronaosul noii biserici a lui Neagoe Basarab aveau să fie zugrăviţi ,,programatic'', la acelaşi început de secol XVI, primii voievozi ai Ţării Româneşti, vechii Basarabi, şi în tot acest spaţiu arhitectonic aveau să se îngroape, ca într-o nouă necropolă voievodală, membrii familiei noului Basarab, raţiune pentru care această parte a lăcaşului avea să fie concepută într-o dezvoltare spaţială neobişnuită prin supralărgirea pronaosului şi dispunerea aici a unor coloane. Această concepţie de arhitectură va fi copiată ulterior în cazuri cu substrat ideologic similar''. footer