Revista Art-emis
Schituri si chilii româneşti de la Muntele Athos (5) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu & Prof. Maria Petre   
Miercuri, 21 Noiembrie 2012 02:31
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu-art-emisLa 24 aprilie 1900, părintele Epifanie a prezentat în faţa membrilor Regulamentul Comunităţii Fraţilor Români din Sfântul Munte Athos, compus din şase capitole şi o condică de pedepse. Primul capitol cuprindea regulamentul consiliului spiritual şi al consiliului economic, avea 12 articole şi stabilea următoarele: consiliul spiritual se compunea din patru membri aleşi de superior; consiliul administrativ (economic) era compus din 12 membri, aleşi tot de superior; în ambele consilii, votul hotărâtor îl avea preşedintele, iar în lipsa acestuia, locţiitorul numit de el. Consiliul spiritual se ocupa de primirea sau eliminarea fraţilor monahi, de canonisirea unui călugăr pentru o perioadă de peste 30 de zile, de stabilirea protiei musafirilor poftiţi la privegheri, de numirea în ascultări, de luarea socotelilor, de alegerea de hirotonii şi de toate afacerile spirituale prevăzute. Consiliul administrativ (economic) se ocupa de administrarea veniturilor interne şi externe, de îmbunătăţirea calităţii terenurilor deţinute, de alcătuirea listei de bucate pentru o săptămână şi de primirea socotelilor lunare de la ascultători. Aceste două consilii alegeau locţiitorul superiorului, alcătuiau dările de seamă de trei ori pe an (în ianuarie, în mai şi în septembrie), trimiteau călugării în ascultări în afara Muntelui Athos, alegeau candidaţii pentru hirotonii (votul decisiv în acest ultim caz fiind cel al consiliului spiritual). Consiliul spiritual era convocat la fiecare 15 ale lunilor, când se alcătuiau dările de seamă, la sfârşitul fiecărei luni când superiorul lipsea şi ori de câte ori era nevoie. Consiliul administrativ era convocat la sfârşitul fiecărei luni pentru a raporta superiorului veniturile şi cheltuielile, la dările de seamă şi ori de câte ori era nevoie. Cele două consilii puteau fi convocate de superior sau, în lipsa acestuia, de locţiitor. Superiorul controla activitatea ambelor consilii, iar consiliul spiritual avea dreptul de a controla consiliul superior.[146]

Capitolul al doilea privea serviciile bisericeşti şi prevedea, pe ore, programul zilnic al slujbelor, precum şi comportamentul ce trebuia urmat în timpul acestora. Astfel, în biserică se intra cu evlavie şi frică, se făceau trei închinăciuni, se sărutau icoanele, se făcea câte o închinăciune către străini şi apoi îşi ocupa fiecare locul. În zilele de sărbătoare, sâmbăta şi duminica toţi călugării erau datori să vină la biserică purtând camilafca. În timpul slujbei trebuia să aibă o atitudine smerită, ascultând cu atenţie textele. Nu aveau voie să-şi întoarcă privirea spre uşă când intra cineva, trebuia să privească în jos. Dacă cel nou venit era un musafir, atunci călugărul cel mai tânăr îi oferea locul. După putinţă, cei tineri urmau să stea în picioare în timpul slujbei. Cei care intrau în Sfântul Altar trebuia să-şi descopere capul, să facă trei metanii la Sfânta Masă şi să-şi îndeplinească treburile cu multă umilinţă. Când participau la Sfânta Liturghie, trebuia să lase la o parte tot ce era pământesc (toate preocupările materiale, cearta, zavistia) şi să ierte tot celor ce le greşiseră, pentru ca să poată fi iertaţi de Dumnezeu, la rândul lor.[147]

Cel de-al treilea capitol conţinea regulamentul pentru ascultări şi îndatoririle ascultătorilor. Alegerea în ascultări se făcea de către superior împreună cu consiliul spiritual. Duhovnicul era ales dintre ierarhii cei mai bătrâni şi mai sporiţi în fapte duhovniceşti, cu grijă în sfaturile pe care le dădea, nestăpânit de mânie, de pismă, de ţinerea de minte a răului, de multă vorbire şi de lăcomie. Îndatoririle lui erau de a povăţui şi de a îndrepta pe cei căzuţi în păcat. Casierul era ales dintre cei mai credincioşi şi virtuoşi. Primea veniturile şi repartiza sumele trebuincioase economului. Ţinea condica de venituri şi cheltuieli. Ecleziarhul era ales dintre ierarhii „cu deosebită temere de Dumnezeu", economul dintre cei cu înclinaţii gospodăreşti, arhondarul dintre cei cu pricepere în a întâmpina musafirii, iar bucătar urma să fie cu rândul fiecare frate al comunităţii. Grădinarul şi ciubotarul erau aleşi dintre cei cu înclinaţii în aceste meserii, iar bibliotecarul dintre cei cu mai multă lectură. Acesta din urmă trebuia să ţină cărţile în perfectă ordine.

Capitolul al şaselea conţinea, de altfel, un regulament pentru bibliotecă, al cărei scop era „de a dezvolta gustul cititului între fraţii convieţuitori în aceste locuri şi spre folosul tuturor vizitatorilor". Cărţile erau ţinute în ordine alfabetică şi erau înscrise în două condici: una alfabetică, alta numerică. În condica alfabetică erau trecute numărul cărţii, titlul, autorul, traducătorul, donatorul, anul ediţiei, locul editării, observaţii. Pentru a împrumuta o carte era necesară aprobarea superiorului pe baza unui bilet, care era păstrat în bibliotecă pentru justificare. Cartea trebuia înapoiată în termen de 30 de zile şi în bună stare. La înapoiere, cititorul era dator să facă un mic rezumat asupra celor citite, rezumat ce era anexat la catalogul numeric. Comunitatea urma să aducă mulţumiri publice donatorilor, o dată sau de două ori pe an. Cărţile care erau într-un singur exemplar nu puteau fi înstrăinate. Biblioteca era dependentă de biserică şi „ca atare se socoteşte ca sfinţită".[148] Fiecare membru al comunităţii era dator să se conformeze ascultării primite. De două ori pe lună, un membru al consiliului spiritual inspecta ascultările şi pe ascultători şi întocmea un raport asupra mersului lor. În cazul în care erau constatate abateri, acestea erau raportate superiorului pentru a fi luate măsurile necesare. Odată numit în ascultare, monahul respectiv era dator să o facă „fără cârtire", iar dacă după acest termen nu se obişnuia cu ea, putea să aducă la cunoştinţă superiorului, care dispunea mutarea lui în altă ascultare.[149]

Capitolul al patrulea privea regulamentul pentru curăţenia şi buna rânduială în trapeză şi bucătărie. Se fixau orele când se serveau mesele. Erau interzise postul excesiv, dar şi îmbuibarea pântecelui. Nu aveau voie să aducă alimente din afară.

Capitolul al cincilea cuprindea regulamentul pentru buna purtare în şi afară din casă. Se recomanda ca purtarea să fie corectă, să fie respectaţi cei mari, comportament frăţesc cu cei de o seamă şi cu blândeţe către cei mici. Toţi monahii erau obligaţi să dea „absolută ascultare" superiorului şi consiliului spiritual. Nu era permis nimănui să-l silească pe un ascultător să-i facă voile, nici să-i adreseze cuvinte necuviincioase, aspre sau să se certe. Era recomandat să se vorbească numai strictul necesar. După pavecernie, erau interzise mâncarea, băutura, vorba şi sfaturile prin chilii. Fraţii trebuia să se ajute unii pe alţii. Bătaia era interzisă. Când părăseau comunitatea, trebuia să fie îmbrăcaţi corect, să se poarte respectuos cu străinii şi „a ţine nemânjit prestigiul naţional". Pentru abaterile săvârşite în afară, comunitatea nu îşi asuma răspunderea, toţi membrii erau datori „a ţine sus prestigiul naţional şi a nu permite să se critice în faţa lui ţara şi neamul său".[150]

În şedinţa din 24 aprilie 1900, s-a hotărât ca acest regulament să fie pus în aplicare începând cu ziua de 10 mai. La 29 aprilie 1900, la chilia Cucuvinu, avea loc o nouă şedinţă, în care părintele Epifanie propunea spre aprobare condica de pedepse a comunităţii. Se prevedea ca pentru abateri să fie aplicate următoarele pedepse: canon la biserică şi la trapeză, oprirea unui fel de mâncare, oprirea vinului, trecerea în rândul argaţilor, trimiterea pentru un timp la alt aşezământ al comunităţii, darea afară şi afurisirea în caz de vânzare. Pentru orice pedeapsă se încheia un proces- verbal, în care se specificau cauzele care determinaseră aplicarea ei. Păcatele nevorbite, beţia cu patimă şi furtul erau pedepsite cu eliminarea imediată din comunitate; cei care ar fi făcut „partide", vânzări sau alte fapte ce ar fi pus comunitatea în primejdie, erau daţi afară imediat, iar dacă vânzarea ar fi dat roade, erau afurisiţi; cei care ar fi fost dovediţi că au permis să fie criticată ţara sau neamul în faţa lor, erau imediat eliminaţi; cei care ar fi înstrăinat obiecte sfinte erau eliminaţi din comunitate şi din Munte; dacă duhovnicul, economul, ecleziarhul ar fi dovedit neglijenţă în ascultare, aceştia puteau fi canonisiţi până la 40 de zile; cei care s-ar fi interesat de trecutul vreunui frate sau care ar fi dat sfaturi fără să fie duhovnic erau eliminaţi. Pedepsele erau aplicate, după gravitatea greşelilor, pentru o perioadă de 40 de zile, un an sau definitiv. Greşelile din afara comunităţii determinau darea afară, iar cele de ordin religios atrăgeau pedepsele cele mai aspre. La sfârşitul şedinţei, preşedintele Teodosie Soroceanu a anunţat faptul că guvernul român, datorită situaţiei grele din ţară, a redus subvenţia de la 5.000 de lei la 2.500 de lei pe an. Vicepreşedintele Ilarion Mârza a remarcat că „este natural că, când suferă ţara să suferim şi noi încă şi mai mult ca cei ce pentru aceasta am venit", dar a întrebat ce era de făcut, întrucât în acel an nu aveau grâu, iar părintele Gherasim îl chestiona la rândul lui pe Teodosie Soroceanu, ce măsuri trebuiau luate în urma reducerii subvenţiei, „căci nu suntem 10-12, ci 50". De asemenea, propunea începerea demersurilor pentru asigurarea protecţiei ţării asupra Comunităţii „în faţa ultimelor lovituri ce le-am suferit de la greci şi care de-abia sunt la început".[151] Teodosie Soroceanu era de acord cu propunerea monahului Gherasim şi sugera ca atitudine răbdarea şi economia. S-a ajuns la soluţia ca Teodosie Soroceanu să fie trimis în România cu împuternicire de a obţine protecţia ţării şi primirea subvenţiei. Locul preşedintelui, în lipsa acestuia, urma să fie luat de vicepreşedintele Ilarion Mârza.[152]

Am analizat pe larg acest regulament,întrucât este destul de cuprinzător şi stabileşte reguli clare de conducere a comunităţii şi de desfăşurare atât a activităţilor spirituale cât şi a celor economice. Cele trei chilii româneşti care compuneau Comunitatea fraţilor români de la Muntele Athos adăposteau 52 de monahi. Nu întâlnim în actul de constituire prezenţa monahilor din chiliile româneşti Sfântul Ilie-Provata, condusă de Spiridon Daschievici, şi Sfântul Gheorghe-Colciu, condusă de schimonahul Mihail, apoi de Gavriil Mateescu.
În octombrie 1900, se alăturau acestei comunităţi monahii chiliei Sfântul Nicolae din Careia.[153] Teodosie Soroceanu, care dovedise şi până atunci calităţi de bun conducător, a început să pună în aplicare obiectivele prevăzute în regulamentul comunităţii.

Într-un memoriu din 12 iunie 1900 privind situaţia monahilor români de la Muntele Athos, se remarcă politica dusă de monahii greci, care „împiedică năzuinţa de naţionalitate şi limbă, făcând toate şicanele, până la nerespectarea condiţiunilor prevăzute în actele de cumpărare, ba ameninţând chiar cu gonirea din proprietatea cumpărată". Cauza acestei situaţii era, după Teodosie Soroceanu, generozitatea domnitorilor români, „fondatorii unora dintre mânăstirile împărăteşti, care a fost ca în acestea să se primească şi să convieţuiască călugări de orice neam, fără a li se ştirbi şi tăgădui dreptul de naţionalitate. Aceste dorinţi însă, cu timpul, au fost înlăturate şi elementul grecesc şi-a impus limba şi naţionalitatea, iar elementul românesc, fiind înăbuşit, a fost înlocuit până astăzi de la mânăstirile mari de la tot ce este legat de neam." În timp ce monahii ruşi, bulgari şi sârbi „prin chibzuinţă au putut să-şi capete drepturi alături cu grecii", atitudinea faţă de români „s-a înăsprit şi mai mult şi nu pricep cauza acestei înăspriri; tot ceea ce ştiu este că, în mod sistematic, românii sunt împiedicaţi şi opriţi de la cele mai sfinte drepturi; aşa că s-au întâmplat cazuri când Chinonul a ameninţat pe călugărul român pentru că simte româneşte, ba a mers până acolo încât a lovit şi în drepturile internaţionale oprind paşapoarte româneşti fără nici un motiv şi nelipsind chiar ameninţări". Cauza se afla, după el, în dezbinarea care domnea între monahii români, precum şi în lipsa de interes a autorităţilor române spre deosebire de „reprezentanţii altor state ortodoxe, care caută în a apăra drepturile conaţionalilor lor. Aceasta o ştiu străinii, că, adică românii, nu sunt căutaţi şi sprijiniţi de ai lor."[154]

Aceleaşi realităţi erau consemnate pe larg şi în memoriul arhimandritului Antipa Dinescu, superiorul schitului Prodromu, adresat ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, la 12 mai 1905. Se arăta că în cele 20 de mânăstiri chiriarhice athonite vieţuiau şi călugări români, dintre care peste 100 la mânăstirea rusească Sf. Pantelimon şi 20 la mânăstirea bulgară Zografu. Despre schitul românesc Lacu, relata că era locuit de 68 de monahi care plăteau anual mânăstirii Sfântul Pavel, un galben de persoană şi aveau dreptul să ia din pădurea mânăstirii lemne de foc „şi pentru lucrul mâinilor şi alt nimic. Călugării sunt obligaţi a face clacă la mânăstire câte una săptămână pe an".[155] Se vorbea despre „schitul eremit românesc Calimiţa cu 10 case, fără nici o biserică, aici vieţuiesc 16 români în mare lipsă, cu mult post şi rugăciuni, având numai pâine uscată şi foarte puţine de ale mâncării, adevăraţi îngeri în trup, care merită mult ajutor".[156] Antipa Dinescu indica cifra de 213 chilii la Muntele Athos, „dintre care 26 româneşti, în care locuiesc 117 monahi români". Cea mai mare chilie românească era chilia Cucuvinu-Provata cu 15 monahi, condusă de Teodosie Soroceanu, apoi chilia Catafighi-Provata condusă de Ilarion Mârza cu 12 monahi, iar pe moşia mânăstirii Vatoped la locul numit Colciu erau menţionate chiliile Sf. Gheorghe, condusă de Gavriil Mateescu cu 8 monahi, Sf. Ioan Botezătorul, condusă de Ilie Hulpe cu 10 monahi, Sfântul Ipatie condusă de Filaret Şerban şi Sfântul Nicolaie-Iufta (Ghiuftadica) cu 6 monahi, condusă de Veniamin.[157]

În Muntele Athos, în afară de mânăstiri, schituri şi chilii, arhimandritul Antipa Dinescu indica existenţa a „533 case mici fără biserici, în care locuiesc 1-2 monahi, dintre care 21 sunt româneşti, au câte unu şi două pogoane loc împrejurul casei, sunt şi câteva care n-au nici o palmă de loc ci numai curtea casei, se numesc pustniceşti". Numărul monahilor athoniţi era indicat ca fiind următorul: 3280 greci, 4896 ruşi, 586 români, 370 bulgari, 25 sârbi, 51 georgieni şi 20 albanezi.[158] Antipa Dinescu aprecia că „toate naţiunile ortodoxe ce locuiesc în Sfântul Munte, în rasa monahală se bucură de drepturile lor privilegiate, sub protecţia mânăstirilor lor naţionale, numai românii, georgienii şi albanezii sunt desconsideraţi şi fără nici un drept şi protecţie şi speculaţi şi rău trataţi, după placul celor din mânăstiri, din care cauză ei sunt foarte smeriţi şi supuşi la tot ce li se impune şi cei mai mulţi trăiesc în mare lipsă întreţinându-se cu lucrul mâinilor şi cu căpătatul de la schitul românesc Prodromu şi de la ruşi. Dintre români, afară de monahii de la schitul românesc Prodromu şi câteva chilii româneşti mai de consideraţie, ceilalţi sunt consideraţi de greci ca cei mai de jos oameni, când au necesitate a-şi apăra vre-un drept al casei lor sau a cere voie pentru vre-o îmbunătăţire de la mânăstirea respectivă, sunt siliţi să meargă de câte 5-6 ori la mânăstire spre a-şi arăta necesitatea şi cere voie, ducându-le multe cadouri si la cele din urmă sau i se respinge cu totul cererea sau ceva foarte puţin i se admite, tratându-l cu vorbe şi ponoase înjositoare ca paleo-vlah şi altele, şi dacă ar voi ca să se facă apel la Chinotită, aici găseşte tot greci, mai departe alergând îşi pierde tot dreptul".[159] De asemenea, Antipa Dinescu expunea situaţia schitului Prodromu, care a solicitat în mai multe rânduri mânăstirii chiriarhice Lavra să le mai dea un izvor de apă de la locul Kir-Isaia, întrucât în timpul verii duceau lipsă. Deşi în acel loc erau mai multe izvoare, mânăstirea Lavra „a fost imposibil a-şi arăta umanitatea şi a învoi cererea cu toate făgăduinţele şi cadourile ce li s-a dat, au refuzat hotărâtor, sub pretext că apa este trebuincioasă mânăstirii, deşi curge în zadar, fără nici o întrebuinţare, şi că poate schitul cândva să aibă şi alte pretenţiuni mai mari care ar putea aduce greutăţi mânăstirii şi astfel trebuie ţinut în respect". În final, mânăstirea Lavra i-a propus lui Antipa Dinescu să intervină pe lângă guvernul român să le plătească din veniturile moşiilor secularizate suma de 200.000 de franci, pe care să-i depună pe numele mânăstirii la băncile greceşti din Atena şi „poate numai aşa va putea da acel izvoraş de apă".

În finalul memoriului, arhimandritul Antipa Dinescu concluziona: „În vederea celor arătate, monahii români au cea mai grea situaţie din Sfântul Munte. N-au nici o protecţie, nici o autoritate, nici un drept, nu sunt consideraţi decât cei mai de jos şi de pe urmă dintre cei din Sfântul Munte". El propunea guvernului român „să recunoască schitul sub numele său propriu de Comunitatea română Prodromu din Sfântul Munte Athos, reprezentantul şi protectorul monahilor români în Sfântul Munte Athos şi Orient", să se negocieze cu guvernul otoman acest statut şi să-l determine să-l recunoască şi să-l publice. „Cu acest drept şi titlu va putea schitul să protejeze pe români în orice împrejurări grele iar prestigiul şi onoarea va fi mult mai ridicată, cu toate că grecii negreşit vor protesta, însă o hotărâre deja dată şi aprobată, rămâne valabilă şi cu timpul mult puternică, până ce cu aşa fortificări, se va împlini şi (dorinţa) visul cel de aur ce medităm".[160] Soluţia propusă de arhimandritul Antipa Dinescu, care reprezenta dorinţele monahilor români athoniţi, urmărea ocolirea autorităţii Patriarhiei de la Constantinopol şi a Chinotitei de la Careia şi impunerea drepturilor monahilor români prin intermediul guvernului otoman. Ea nu era însă viabilă din cauza statutului special al Muntelui Athos şi opoziţiei înverşunate a statului grec, care se afla în plin conflict diplomatic cu statul român. Soluţia punerii în faţa faptului împlinit prin negocieri directe româno-otomane, ca în cazul Iradelei de la 9 mai 1905, (dată cu trei zile înaintea redactării acestui memoriu), prin care se recunoşteau drepturi şcolare şi religioase aromânilor din Imperiul Otoman, nu se putea repeta. Conţinutul acestui memoriu dovedeşte însă puternicul impact avut de Iradea asupra monahilor români athoniţi care, influenţaţi de victoria diplomatică a statului român în sprijinirea menţinerii limbii şi religiei minorităţii române din Imperiul Otoman, vor fi socotit că momentul era favorabil şi pentru obţinerea dreptului lor de reprezentativitate în Chinonul de la Careia.

În cadrul Comunităţii fraţilor români de la Muntele Athos apar nemulţumiri, determinate de conducerea autoritară a preşedintelui acesteia, Teodosie Soroceanu, şi de modul în care era administrată subvenţia acordată de statul român. În anul 1906, se constituie Societatea Coloniei monahilor români din Sfântul Munte Athos, condusă de superiorul schitului Prodromu, Antipa Dinescu. La ea aderă în noiembrie 1906 şi chiliile Catafighi şi Sfântul Ilie-Provata, ce făcuseră parte din Comunitatea Fraţilor Români de la Muntele Athos. Motivele pentru care cele două chilii părăseau Comunitatea erau expuse în memoriile celor doi stareţi Ilarion Mârza, şi Spiridon Daschievici, din 14 octombrie 1906: „după trecerea de peste 11 ani, văzând că toată osteneala noastră este zadarnică şi fără nici un folos ... şi suntem cu desăvârşire asupriţi de părintele Teodosie; că subvenţia de 2.500 franci, care se dă de onor. guvernul român în numele Comunităţii Fraţilor Români din Provata, părintele Teodosie şi-a însuşit-o numai pentru comunitatea sa Sf. Ion Teologul şi pre noi toate celelalte trei comunităţi ne-au părăsit; că din suma de peste 36.000 franci ce a luat până acum de la Ministerul Cultelor din România, cu chitanţe false, în numele nostru de obşte, nu ne-au dat nimic şi când l-am întrebat şi i-am cerut să împartă şi nouă din subvenţie, fiecărei comunităţi cât i se cuvine, ne-au răspuns că noi nu avem parte, că subvenţia se dă numai pentru comunitatea sa."[161] Plângerea celor doi monahi este confirmată de memoriul ieromonahului Teodosie Soroceanu de la chilia Cucuvinu, adresat ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice în iunie 1906. Preşedintele Comunităţii fraţilor români-Provata se arată surprins că superiorii chiliilor Catafighi, Sfântul Ilie-Provata şi Adormirea Maicii Domnului-Xiropotamu „au pretenţia de a li se da şi lor din această subvenţie". Şi lămureşte situaţia, arătând că scopul comunităţii a fost „să se primească în acest lăcaş ... români care doresc a îmbrăţişa cariera monahală ... şi să lupte pentru ca toţi românii chilioţi din Sfântul Munte Athos să formeze o singură societate. Până în prezent nu s-a putut realiza acest scop deoarece dânşii înclină mai mult şi acceptează chiar intereselor ruseşti. Acum ne miră faptul cum părintele Ilarion spune că împreună cu cele două chilii arătate fac parte din comunitatea noastră, când ei se administrează aparte, având fiecare peceţile patronaje şi fără a avea vreun amestec în afacerile comunităţii noastre a fraţilor români Sfântul Ioan Teologul şi aceasta dovedesc chiar actele justificative de subvenţiune."[162]

Fără să ţină cont de disensiunile dintre membrii celor două comunităţi, statul român a plătit în continuare subvenţiile către comunitatea Fraţilor Români Cucuvinu-Provata a ieromonahului Teodosie Soroceanu şi a acordat o subvenţie de 3000 lei anual Societăţii Coloniei monahilor români din Sfântul Munte Athos. În urma cutremurului de pământ din noaptea de 26 spre 27 octombrie 1905, s-au produs pagube mari la schiturile Prodromu şi Lacu, dar şi la chilia Cucuvinu. Statul român a acordat o subvenţie de 48300 lei pentru reconstruirea bisericii schitului Prodromu,[163] iar chiliei Cucuvinu suma de 20000 lei pentru reclădirea bisericii acesteia.[164] La 26 decembrie 1907, societatea solicita mărirea subvenţiei, întrucât era insuficientă pentru cele 22 de comunităţi „ce avem până acum grupate în jurul nostru, pe lângă care mai avem de înregistrat şi altele, care s-au rezervat la începutul fondării acestei colonii plus şi altele noi proprietăţi ce voim a mai cumpăra din nou prin îndemnul şi încurajarea ce facem şi altor monahi români, buni patrioţi, spre a mări cât mai mult numărul proprietăţilor româneşti în Sfântul Munte, care vor servi la timp şi pentru câştigarea a mai mari drepturi, faţă de numărul proprietăţilor".[165]

La 14 februarie 1907, Gavriil Mateescu era împuternicit să ridice subvenţia Societăţii Coloniei monahilor români de la Administraţia casei bisericii şi să o verse în casa societăţii, „de unde se va distribui fiecărei chilii asociate după cât li se va cuveni, luându-se chitanţă".[166] La 10 iunie 1909, ieromonahul Gavriil Mateescu de la chilia Sfântu Gheorghe-Colciu adresa un memoriu Administraţiei casei bisericii, în care se arăta că monahii greci ai mânăstirii chiriarhice Vatoped atacaseră chilia românească Sfântul Ioan Botezătorul, condusă de ieromonahul Ilie Hulpe şi-i distruseseră două clădiri până la temelie: „răcnind ca fiarele sălbatice şi strigând cu mare urgie şi zicând «veniţi să-i distrugem pe vlahi că s-au înmulţit şi ne strică mânăstirea. Ei ne-au luat metoacele şi au gonit pe ai noştri din România, acum este timpul să-i izbândim, că avem putere şi nu este nimenea să ne stea împotrivă»". La 29 mai, monahii mânăstirii Vatoped au atacat şi chilia Sf. Gheorghe-Colciu şi au distrus o clădire. La rugăminţile făcute „cu mare umilinţă, cerând să facă milă cu noi şi să o lase pe aceea că ne este de locuinţă", au renunţat să distrugă şi chilia mare. La 4 iulie au fost chemaţi la mânăstirea Vatoped şi au fost amendaţi cu 30 kg de ceară „că ne face hatâr" şi nu le distruge casa. Şi pe viitor „să nu mai facem nimic mai mult din ce avem, şi nici oameni pentru călugărie să nu mai primim pe nimenea, lângă care avem, şi să cunoaştem pe mânăstire că are stăpânire şi putere mare, împărătească, orice voieşte face şi nimenea nu poate să-i stea împotrivă şi aşa am pus metanie să potolesc tulburarea lor".[167] ieromonahul Gavriil Mateescu relatează în continuare că monahii greci s-au dus şi la Calimiţa,unde locuiau pustnici români în 8 colibe şi i-au ameninţat că o să le strice şi o să-i gonească, „iar bieţii călugări auzind, şi-au scos de prin colibe fieşte-care tot ce au avut şi au ascuns în pădure şi adastă să vie de la mânăstire urgia".[168]

Pagubele provocate chiliei Sfântu Gheorghe-Colciu erau apreciate de stareţ la peste 2000 franci „numai plata bănească, dar osteneala şi truda cea peste măsură, potrivit greutăţii poziţiei locului la zidirea acestui acaret, cine poate să o preţuiască?... Noi alta nu putem face, fără numai rugăciune către Milostivul Dumnezeu că de nicăirea nu avem nici o protecţie".[169] Preşedintele Societăţii Coloniei monahilor români din Sfântul Munte Athos, Antipa Dinescu, adresa la 1 septembrie 1910 un memoriu ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în care solicita ajutor material pentru chilia Sfântu Gheorghe-Colciu, membră a Societăţii, care trebuie să refacă clădirea distrusă de monahii greci ai mânăstirii Vatoped şi să construiască un terasament pentru a evita surparea terenului pe care era construită chilia, situaţie care apăruse în urma unor ploi abundente.[170]
În urma solicitării arhimandritului Teodosie Soroceanu de la Chilia Cucuvinu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Pimen, aprobă la 23 septembrie 1911 construirea în comuna Buciumi, judeţul Iaşi, a unei case cu paraclis pentru primirea oaspeţilor, îndeosebi a celor veniţi din Basarabia.[171]

Primul război balcanic avea să modifice profund situaţia politică din zonă, inclusiv regimul pe care-l avusese până atunci comunitatea athonită în raport cu Patriarhia de la Constantinopol sau pe plan internaţional. În luna noiembrie 1912, armata greacă ocupa peninsula Calcidică şi introducea starea de asediu. Autorităţile otomane erau înlăturate, era asigurată păstrarea autonomiei locale, iar oficialităţile greceşti anunţau intenţia încorporării întregii peninsule. Situaţia călugărilor athoniţi devenea astfel o problemă internaţională. Erau avansate mai multe soluţii privind viitorul Muntelui Athos: rămânea în cadrul statului otoman cu vechiul regim; încorporarea la statul grec cu regim aparte de autonomie sau crearea unei organizaţii distincte, independente, sub garanţie internaţională. Aceste soluţii au fost discutate în capitalele europene, precum şi la Conferinţa de la Londra, după încheierea armistiţiului. În aceste condiţii, cercurile diplomatice româneşti şi-au sporit eforturile privind îmbunătăţirea situaţiei călugărilor români athoniţi. Au fost purtate discuţii cu diplomaţi ruşi, austrieci, greci. La 12 decembrie 1912, arhimandritul Antipa Dinescu înainta un memoriu primului ministru Titu Maiorescu, în care cerea „putinţă de vieţuire fără supărare şi necaz pentru noi... Cerem să fim scoşi de sub arbitrajul actual şi puşi în drepturi egale cu toţi cei de acolo. Să se facă act de morală elementar aducându-se aminte stăpânitorilor arbitrari de azi, că recunoştinţa e datoare să urmeze binefacerii care cu atâta lux de calitate le-a fost făcută în vremuri".[172]

În acelaşi an, monahii români athoniţi au propus un proiect privind drepturile lor, în care solicitau ridicarea schitului Prodromu la rang de mânăstire, iar chiliile româneşti „să fie libere de orice control din partea mânăstirilor, având dreptul de a întreţine câţi călugări vor putea şi a călugări cu singură alegerea superiorului chiliei. Libere a cultiva terenul, a zidi biserici şi case câte vor avea necesitate". De asemenea să aibă un reprezentant în Chinotita de la Careia pentru apărarea drepturilor lor, să li se dea „apă şi lemne din abundenţă din păduri", care să devină proprietate comună pentru toţi monahii athoniţi. Chilia Cucuvinu-Provata să fie recunoscută ca schit cu un reprezentant în Chinotită, la fel schitul Lacu să-şi poată trimite un reprezentant.[173] Toate aceste cereri punctuale, expuse în acest proiect, erau solicitate ca urmare a unei experienţe dificile, parcursă de călugării români athoniţi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primul deceniu al secolului al XX-lea.

În perioada următoare, sub regimul ocupaţiei militare greceşti, situaţia călugărilor români athoniţi s-a înrăutăţit. Numeroase scrisori ale acestora, trimise la Bucureşti, relatau despre persecuţiile la care erau supuşi. În urma intervenţiilor ministrului român la Atena, Djuvara, pe lângă ministrul de externe grec Cormilos, călugării greci au început să manifeste o anumită moderaţie în atitudinea faţă de călugării români. Aceştia şi-au continuat activitatea lor petiţionară, adresându-se concomitent la Atena şi la Bucureşti. În iunie 1913, Antipa Dinescu înainta un nou memoriu, în limba română şi franceză, premierilor Titu Maiorescu şi E. Venizelos, în care reitera cererile expuse anterior privind ridicarea schitului Prodromu la rang de mânăstire, cu reprezentant în Chinotită şi „completa lor liberare de tutela care le e impusă pe nedrept de diferitele mânăstiri şi în acelaşi timp, recunoaşterea unei perfecte egalităţi cu celelalte instituţiuni religioase din ţinut".[174]

Într-un raport din 8 august 1913, ministrul României la Londra, N. Mişu, îl informa pe Titu Maiorescu asupra viitorului statut al Muntelui Athos şi sugera: „Cred că soluţiunea cea mai favorabilă a intereselor româneşti la Sfântul Munte se va obţine prin înţelegerea, pusă la cale de Excelenţa Voastră cu Grecia, care dispune de toate mijloacele de a influenţa atât Patriarhia de la Constantinopol cât şi superiorii mânăstirilor greceşti, care sunt în majoritate zdrobitoare. Grija noastră de căpetenie trebuie să fie de a obţine cel puţin un vot la adunarea de la Careia, fie prin cumpărarea drepturilor autonome ale unei mânăstiri părăsite, sau prin recunoaşterea chiliilor noastre ca mânăstiri independente, ceea ce va fi mai greu".[175] Sfârşitul războaielor balcanice şi încheierea păcii de la Bucureşti, prin care se recunoşteau drepturi şcolare şi religioase pentru românii din Peninsula Balcanică, determina Sinodul Bisericii Ortodoxe Române să înainteze, la 7 septembrie 1913, un memoriu Ministerului Afacerilor Externe. În el se solicita intervenţia acestuia „în ceea ce priveşte recunoaşterea şi executarea unei stări echitabile de egalitate şi neatârnare a aşezămintelor noastre bisericeşti (de la Muntele Athos) faţă de celelalte naţiuni şi state şi în special faţă de greci". Se aminteau abuzurile la care erau supuşi călugării români athoniţi din partea mânăstirilor chiriarhice şi se solicita ca schiturile Prodromu, Lacu şi Chilia Cucuvinu „să aibă un reprezentant al lor în marele sfat obştesc, numit Chinon". Se recomanda „să profităm de buna ocazie când ne aflam bine cu grecii şi aveam atâta acces în Peninsula Balcanică, ca ocaziune a stabilirii unei noi ordini de lucruri în Muntele Athos... Guvernul nostru să grăbească a lua măsuri serioase, pentru ca în raport cu bisericile altor naţiuni ortodoxe proprietare acolo, nici noi românii să nu rămânem mai prejos, şi să se revendice sau să se răscumpere toate istoricele noastre drepturi asupra câtorva mânăstiri mari, întemeiate şi înzestrate cu moşii şi odoare preţioase".[176]

La 3 octombrie 1913, s-a întrunit o adunare extraordinară la Careia, Sfânta Comunitate a Sfântului Munte Athos, alcătuită din conducătorii celor 20 de mânăstiri, în care şi-au afirmat hotărârea de a păstra neschimbate bazele sistemului existent până atunci, transferând însă drepturile legale ale Imperiului Otoman către regatul grecesc, considerat „eliberator". Au respins ideea internaţionalizării sau neutralizării, considerând că există o legătură indisolubilă cu Grecia, singura îndreptăţită să asigure protecţia Athosului. Cereau Conferinţei de la Londra să nu ia „o decizie hazardată, cu caracter politico-religios, primejdioasă pentru pacea Orientului", în caz contrar se afirma hotărârea de rezistenţă. Această decizie a fost trimisă la Londra şi difuzată şi în celelalte ţări interesate.[177] Contactele diplomatice româno-elene în problema rezolvării favorabile a situaţiei călugărilor români athoniţi au continuat şi în perioada următoare. Au fost avansate mai multe soluţii, printre care şi cumpărarea unei mânăstiri. La 31 ianuarie 1914, I.C. Filitti, înainta propunerea fie a cumpărării bunurilor schitului Prodromu de la mânăstirea Lavra, fie cumpărarea mânăstirii Morfono, urmând a se stabili preţul.[178] Între timp, începea să funcţioneze noul statut al Muntelui Athos sub autoritatea regatului grec, căruia i se împotriveau doar ruşii şi românii. Situaţia monahilor români athoniţi nu suferise nici o îmbunătăţire. Se pierduse astfel o situaţie politică favorabilă, în care s-ar fi putut obţine pentru aceştia un regim asemănător cu cel al monahilor ruşi, bulgari sau sârbi.
Izbucnirea primului război mondial şi toate distrugerile provocate de conflict au făcut ca situaţia materială a călugărilor români athoniţi să se înrăutăţească şi să devină dramatică, iar lipsa unui reprezentant al lor în Chinoul de la Careia, care să le apere drepturile şi să-i ferească de abuzuri şi rapturi de proprietăţi şi de bunuri, s-a reflectat negativ în evoluţia ulterioară a acestora.

În anul 1914, izbucnea la schitul Prodromu un conflict între o parte a călugărilor şi stareţul Antipa Dinescu, care era acuzat de nerespectarea regulamentului adoptat în anul 1891. Acesta a fost dat afară cu forţa din schit. Trimis să soluţioneze conflictul, consulul general al României, G.C. Ionescu, constata, în februarie 1915, că răzvrătirea era pusă la cale de mânăstirea Lavra, iar „dezordinea şi necinstea care domneşte în mânăstirile greceşti se va înrădăcina şi la Prodromu".[179] Conflictul de la cel mai important schit românesc de la Muntele Athos se va desfăşura între anii 1914-1917 şi va reizbucni în martie 1919, când călugării răzvrătiţi, care fuseseră exilaţi, au fost reinstalaţi în schit cu ajutorul autorităţilor elene.[180]

În anii primului război mondial, greutăţile materiale suportate de călugării români athoniţi se accentuează din cauza lipsei alimentelor şi a imposibilităţii de a primi subvenţii şi ajutoare din ţară. La 15 noiembrie 1914, superiorul chiliei Sfântu Gheorghe-Colciu solicita Administraţiei casei bisericii trimiterea subvenţiei anuale de 2000 lei, întrucât „toţi monahii români de aicea ne aflăm în mare strâmtoare, pentru lipsa celor necesare întreţinerii, fiindcă şi cele ce se găsesc pentru hrană sunt foarte scumpe şi nimenea nu ne dă pe datorie, aşa că ne aflăm în ajunul pericolului de moarte". În acelaşi raport, ieromonahul Gavriil Mateescu arăta că la Muntele Athos circula numai moneda grecească şi aurul, iar acesta fusese achiziţionat de ruşi cu dobândă de 10%. Referatul redactat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice arăta că subvenţia era prevăzută în buget, dar nu ştia pe ce cale să o trimită.[181]

Pentru perioada anilor 1915-1918 nu am găsit suficiente documente care să ne permită cunoaşterea exactă a situaţiei călugărilor români athoniţi. Astfel la 16 mai 1916, arhimandritul Teodosie Soroceanu, stareţul chiliei Cucuvinu, aflat în ţară la aşezămîntul din comuna Buciumi lângă Iaşi, adresa un memoriu ministrului Afacerilor Străine în care arăta la că lucrările începute aici, în anul 1911, avansau greu din cauza lipsei de fonduri. Solicita protecţie asupra chiliei Cucuvinu prin intermediul Legaţiei de la Atena şi a Consulatului de la Salonic, deoarece el se afla în România.[182] Abia la 23 aprilie 1919, epitropii Societăţii Coloniei monahilor români din Sfântul Munte Athos, ieromonahii Ilie Hulpe de la chilia Sfântul Ioan Botezătorul-Colciu, Gherasim Sperchez de la chilia Sfântu Gheorghe-Capsala, Teodosie Domnariu de la chilia Sfântul Ipatie şi schimonahul Ioachim Bărcănescu de la chilia Sfinţii Teodor Tiron şi Teodor Stratilat înaintau un memoriu Administraţiei Casei Bisericii. Din el aflăm că deşi „nu s-ar cuveni ca tocmai noi monahii, să îngreuiem situaţia iubitei noastre patrii... Dar cea prea mare lipsă aproape şi de zilnica pâine, ne forţează a nu ne mai putea îngădui. Că în timp de 6 ani şi în datorii cu procente nemaipomenit de mari am căzut din cauza scumpetei tuturor celor necesare, aproape şi înzecit fiind preţurile ca înainte". Se solicita subvenţia anuală de 5000 lei acordată Societăţii pentru perioada 1914-1919, întrucât marile datorii contractate cu dobânzi de 12% îi „expune a ne pierde de tot comunităţile noastre româneşti, în derâderea grecilor; că de la dânşii ne-am împrumutat şi toţi nădăjduiesc că de nu vom dispune să-i achităm, ne vor vinde casele".[183] Memoriul mai era semnat de alţi 11 egumeni de chilii: Ilarion Mârza, chilia Sfântul Ioan Botezătorul-Catafighi; Veniamin Vasiliu, chilia Sfântul Nicolaie-Iufta; Ioachim Iosifescu, chilia Sfinţi Trei Ierarhi; Zossima Mateescu, chilia Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul; Mihail Niicolescu, chilia Intrarea Maicii Domnului în Biserică-Adinu; Macarie Ionescu, chilia Izvorul Tămăduirii-Capsala; Modest Caciuc, chilia Sfântul Prooroc Ilie-Provata; Clement Popescu, chilia Naşterii Maicii Domnului-Turlutiu; Doroftei Cristescu, chilia Naşterea Maicii Domnului-Catunache, precum şi monahul Ignatie Ionescu şi ieromonahul Callinic Pleşia.[184] În referatul întocmit pe memoriu se specifica faptul că Societatea Coloniei Monahilor Români nu mai primise subvenţia din anul 1914, întrucât din acel an ea „s-a suprimat din buget".

La 23 aprilie 1919, schimonahul Ilarion Mârza de la chilia Sfântul Ioan Botezătorul-Catafighi adresa superiorului schitului Prodromu, ieromonahul Pimen, o scrisoare, în care îl ruga să-i achite două bonuri de valoare depuse în casa schitului în valoare de 2000 lei sau, dacă nu era posibil, să le înapoieze, altfel „suntem în primejdie să ne pierdem casele, în derâderea grecilor cărora datorăm". În referatul întocmit pe scrisoare, superiorul schitului Prodromu, Pimen, nota: „Se va trimite spre informaţiune onorabilei Bănci Naţionale".[185] La 1 mai 1919, Pimen, superiorul schitului Prodromu, adresa un memoriu administratorului Băncii Naţionale a României, în care arată că schitul s-a împrumutat în ultimii 6 ani cu sumele de 11579 lire otomane şi 266317 franci şi solicita fie banii schitului depuşi în bancă, fie înapoierea bonurilor valorice.[186] În octombrie 1920, protosinghelul Simeon Ciomandra, împuternicitul schitului Prodromu, aflat la metocul acestuia din Bucureşti-schitul Icoana Darvari, înainta memorii Mitropolitului Primat şi ministrului Cultelor şi Artelor, în care arăta situaţia materială grea a acestuia şi pericolul de a-şi pierde metocul din insula Thassos, din cauza împrumuturilor neonorate. Ruga să fie ajutat să exporte, cu scutire de vamă, un transport de 10 vagoane de grâu, 5 vagoane de porumb, 5 vagoane de fasole, 2000 kg de peşte, 100 kg de caşcaval şi 2000 l de petrol lampant, „care vor sluji de hrană părinţilor noştri din mânăstirea Prodromu şi a celor din schitul Lacu, iar o parte o vom da în natură celorlalte mânăstiri creditoare mânăstirii noastre".[187] Produsele ajungeau la Muntele Athos în august 1921.[188]

După Primul Război Mondial, călugării români athoniţi, constrânşi de lipsuri materiale, strict controlaţi de mânăstirile greceşti şi împiedicaţi să aducă noi ucenici care să le succeadă, instigaţi unii împotriva altora, fără reprezentant în Chinotita de la Careia care să le apere drepturile, îşi vor pierde, rând pe rând, proprietăţile cumpărate şi întreţinute cu mari eforturi, iar numărul lor va scădea dramatic.
----------------------------------------------------
[146] Ibidem, f.66-68.
[147] Ibidem, f.69-71.
[148] Ibidem, f.78-79.
[149] Ibidem, f.75.
[150] Ibidem, f.77.
[151] Ibidem, f.82.
[152] Ibidem, f.83.
[153] Ibidem, f.85-90.
[154] Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit., p.16.
[155] DANIC, fond Ministerul Cultelor , Direcţia Contabilităţii, dosar. 3818/1905, f.9.
[156] Ibidem, f.10.
[157] Ibidem.
[158] Ibidem.
[159[ Ibidem, f.11.
[160] Ibidem, f.69-70.
[161] Ibidem, dosar. 3975/1906, f.11;13-17.
[162] Ibidem.
[163] Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit. P.216.
[164] DANIC, fond Ministerul Cultelor, Direcţia Contabilităţii, dosar. 3809/1907, f.1.
[165] Ibidem.
[166] Ibidem, dosar. 3809/1907, f.15.
[167] Ibidem, dosar.4156/1909, f.3.
[168] Ibidem, f.4.
[169] Ibidem.
[170]Ibidem.
[171] AMAE, fond Problema 15, vol.29, f.14.
[172] Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit. p.257.
[173] Ibidem, p.261.
[174] Ibidem, p.284.
[175] Ibidem, p.276.
[176] Ibidem, p.278.
[177] Gheorghe Zbuchea, Op.cit. p.175.
[178] Ibidem, p.177.
[179] Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit. p.293.
[180] DANIC, fond Ministerul Cultelor, Direcţia Contabilităţii, dosar. 956/1919, f.7.
[181] Ibidem, dosar. 4316/1914, f.1.
[182] AMAE, fond Problema 15, vol.29,f.138.
[183] DANIC, fond Ministerul Cultelor, Direcţia Contabilităţii, dosar. 956/1919, f.3.
[184] Ibidem, f.12.
[185] Ibidem, dosar. 956/1919, f.6.
[186] Ibidem, f.5.
[187] Ibidem, dosar. 1000/1920, f.5.
[188] DANIC, fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar. 11/1922, f.24. footer