Revista Art-emis
Schituri si chilii româneşti de la Muntele Athos (4) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu & Prof. Maria Petre   
Joi, 15 Noiembrie 2012 01:22
Muntele Athos
Chiliile româneşti de la Muntele Athos

Monahii români, prezenţi la Muntele Athos încă din secolul al XIV-lea, trăiau în cadrul aşezămintelor monahale existente, fără să-şi fi constituit lăcaşuri exclusiv româneşti. Din deceniul al treilea al secolului al XIX-lea au izbucnit la Muntele Athos conflicte cu caracter naţional. Rând pe rând, ruşii, apoi sârbii şi bulgarii au obţinut reprezentare în Chinotita de la Careia (ruşii - mânăstirea Rusicon, sârbii - mânăstirea Hilandar, bulgarii - mânăstirea Zografu). Călugărilor români athoniţi nu li s-a recunoscut de elementul grec majoritar dreptul de a se organiza distinct. Ei erau subordonaţi în continuare, în totalitate, atât eclesiastic, canonic cât şi economic mânăstirilor greceşti. Un rol însemnat în atitudinea grecilor faţă de români l-a avut secularizarea averilor închinate, realizată de Alexandru Ioan Cuza în anul 1863. Grecii pierdeau cele mai importante resurse pe care le primiseră până atunci din Ţările Române. În aceste condiţii, monahii români, indiferent că veneau din România, Transilvania, Basarabia, au început să-şi constituie chilii şi colibe prin cumpărarea fie a terenului, fie chiar a acareturilor de la mânăstirile greceşti. Comparând datele furnizate de ministrul plenipotenţiar al României la Constantinopol, Ghika Brigadier, în martie 1901, de superiorul schitului românesc Prodromu, Antipa Dinescu, în septembrie 1905 şi de memoriul istorico-statistic asupra Muntelui Athos şi situaţia călugărilor români athoniţi din anul 1908, rezultă că la începutul secolului al XX-lea existau 32 de centre româneşti athonite cu un număr de 628 de monahi români trăitori în cele două schituri româneşti, Lacu şi Prodromu, precum şi în 24 de chilii şi 26 de colibe.[104] Astfel, în anul 1850, doi ieromonahi români, Orest şi Ipatie de la mânăstirea Cheia-Prahova, au întemeiat chilia Sfântul Ipatie pe moşia mânăstirii Vatoped. Aceasta avea 25 de pogoane de pământ, cultivate cu vie, livezi, măslini şi fâneţe şi 2 izvoare pentru casă şi grădină. De asemenea, avea o biserică mare şi case încăpătoare, odoare bisericeşti şi o bibliotecă. Până în anul 1905 avusese 4 stareţi şi fiecare dintre ei plătise a treia parte din preţul chiliei, încât ea fusese până atunci răscumpărată de două ori. Plătea mânăstirii Vatoped un bir anual de 5 napoleoni, iar ieromonahul Teodosie Duhovnicul făcuse „un act faţă de mânăstirea chiriarhică ca niciodată să nu aibă dreptul viitorii moştenitori a înstrăina această chilie la alte naţiuni, ci veşnic a fi stăpânită şi locuită de monahi români." În anul 1905, în această chilie trăiau 6 monahi români din Transilvania.[105]

În anul 1864 monahii basarabeni Cosma, Domiţian şi Corg au cumpărat ruinele fostei chilii Adormirea Maicii Domnului pe moşia mânăstirii Xiropotam şi o refăceau din temelii. Plăteau un bir anual de 2 lire şi aveau 6 pogoane de teren. După decesul părintelui Cosma, ajung stareţ Gherasim Stratan.[106]

Chilia Turlutiu a fost întemeiată în anul 1867 de schimonahul român Sava, retras de la schitul Prodromul. Era aşezată pe moşia mânăstirii Lavra, avea biserica cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi 5 pogoane de pământ, cultivat cu vie, măslini şi o parte cu fâneaţă şi pădure. Până în anul 1902 a avut ca stareţ pe întemeietor şi apoi pe monahul Clement Popescu, care a plătit mânăstirii Lavra „rizimul de 30% şi a obţinut alt act cu dreptul de superior şi alţi 2 moştenitori, obligat a plăti 5 napoleoni bir anual". Şi această chilie avea bibliotecă cu cărţi bisericeşti şi puţine odoare. În anul 1905 trăiau acolo 3 monahi din România, casele erau vechi şi necesitau reparaţii, iar ei se întreţineau din „lucrul mâinilor şi cultivatul pământului".[107]

Numărul monahilor de la chilia Adormirea Maicii Domnului / Xiropotam a crescut şi aceştia au cumpărat în anul 1869 ruinele fostei chilii Cucuvinu–Provata de pe moşia mânăstirii Lavra, cu hramul Sfântul Ioan Teologul, iar în anul 1870 au pus temelia bisericii cu acelaşi hram. Această chilie era condusă la început de ieromonahul Domiţian apoi de nepotul lui, Teodosie Soroceanu. Avea 60 de pogoane de pământ şi 20 de monahi. Aici va fi nucleul viitoarei Comunităţi a fraţilor români - Provata.[108] Tot pe moşia mânăstirii Lavra, în anul 1869 schimonahul român Visarion din judeţul Tecuci a înfiinţat chilia Sfântul Artemie, care avea 2 pogoane de pământ, cultivat cu vie, măslini şi grădină. În anul 1908 trăia încă bătrânul stareţ împreună cu câţiva ucenici.[109]

În anul 1870 a fost cumpărată şi refăcută chilia Catafighi din Provata cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul de pe moşia mânăstirii Lavra, având ca stareţ pe ieroschimonahul basarabean Teodorit Hodorogea retras aici de la schitul Prodromul. După decesul acestuia în anul 1886 urmase monahul Antonie Saghin până în anul 1896, după care urmează Ilarion Mârza. Această chilie avea în anul 1906 un număr de 23 de camere bine întreţinute şi 40 de pogoane de pământ cultivat jumătate cu vie, măslini şi restul cu fâneaţă şi pădure. Stareţul Ilarion Mârza a construit alte două clădiri de locuit şi magazii, a înzestrat biserica cu cărţi şi mai multe rânduri de veşminte, sfinte vase şi 2 evanghelii legate cu argint, cutii cu moaşte şi o bibliotecă cu 250 de volume. În anul 1906 în această chilie vieţuiau 16 monahi basarabeni care plăteau un bir anual de 5 napoleoni.[110]

Tot în anul 1870 ieromonahul basarabean Carion Mirăuţ cumpăra de la mânăstirea Lavra chilia Sfântul Prooroc Ilie din Provata, cu 180 de lire turceşti. Chilia avea biserică şi case de locuit cu 10 încăperi, magazii şi grajd pentru vite şi 25 de pogoane de pământ cultivat cu vie, măslini, iar restul cu fâneaţă şi pădure. Chilia a fost condusă până în anul 1890 de întemeietor, după decesul acestuia, timp de un an de monahul Iosif, iar din 1891 de monahul Spiridon Daşchievici, care o conducea încă în anul 1905 alături de alţi 3 monahi basarabeni. Biserica chiliei avea două evanghelii şi o bibliotecă cu 50 de cărţi bisericeşti şi plătea un bir anual de 5 napoleoni.[111]

În anul 1870 ieromonahul Antim de la Craiova cumpăra de la mânăstirea Lavra chilia cu hramul Acoperământul Maicii Domnului. Avea 1 pogon de pământ, plătea bir 2 lire turceşti anual şi era condusă în anul 1908 de schimonahul basarabean Toma, ajutat de fratele lui, Vichentie schimonahul.[112] În acelaşi an, 1870, monahul Ghedeon Bucovineanul cumpăra de la mânăstirea Lavra chilia cu numele Schitul Sfântul Vasile, pe care o reclădeşte. Monahul trăia încă în anul 1908 şi plătea un tribut anual mânăstirii Lavra.[113]

Chilia Adinu de pe moşia mânăstirii Dionisiu a fost cumpărată în anul 1875 de ieroschimonahul român Serapion. Avea o biserică cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, 7,5 pogoane de pământ cultivat cu vie, măslini, fâneţe, grădină de zarzavat şi apă adusă pe o conductă de plumb. Plătea un bir anual de 5 napoleoni. După moartea stareţului Serapion în anul 1904, ajunsese superior Mihail Nicolăescu şi avea, în anul 1905, 6 monahi basarabeni „care se întreţin cu cultura pământului şi alte mici produse."[114]
În anul 1877 monahii macedoneni din Molovişte, Macedonia, Sava şi Neofit Dimitrescu primeau ca „recompensă a ascultării noastre de 19 ani şi prin decedarea predecesorului nostru ieromonahul Onufrie", bunicul lor, chilia Sfântul Ierarh Nicolae din Careia pe moşia mânăstirii Simon Petru. Cultivau ¾ de ha pământ arabil şi aderau în anul 1899 la Comunitatea Fraţilor Români din Provata, Muntele Athos, solicitând şi un mic ajutor pentru „întâmpinarea călătorilor români ce ar poposi într-însa". În anul 1900 vieţuiau aici 5 monahi.[115]

În anul 1894, ieromonahul Ilie Hulpe cumpăra cu 260 de lire chilia cu hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, Colciu, de pe moşia mânăstirii Vatoped. Avea biserică şi mai multe case de locuit bine întreţinute, 20 de pogoane de pământ cu vie, măslini, fâneţe şi pădure, grădină şi un izvor de apă. La mare avea arsana, unde fusese construită o casă şi port cu bărci pentru pescuit. Avea, deasemenea, bibliotecă de cărţi bisericeşti, odoare, plătea bir anual de 5 napoleoni şi era locuită în anul 1905 de 8 monahi basarabeni.[116]

În anul 1895, schimonahul basarabean Ioachim Bărcănescu cumpărase cu 330 de lire de la mânăstirea Cutlumuş chilia cu hramul Sfinţii Mari Mucenici Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, care avea biserică şi case de locuit, 15 pogoane de pământ cultivat cu vie, măslini, precum şi pădure şi grădină şi două izvoare de apă. Poseda bibliotecă şi odoare bisericeşti precum şi 2 evanghelii, una legată în argint masiv şi una suflată cu aur. Plătea un bir anual de 5 napoleoni şi era locuită în anul 1905 de 10 monahi basarabeni.[117]

În jurul anului 1895 era cumpărată chilia Sf. Gheorghe, Colciu, pe moşia mânăstirii Vatoped de către schimonahul Mihail, român din Oltenia, care se stabilise anterior la schitul Prodromu însă, din cauza conflictului apărut între monahii moldoveni şi munteni , „m-am convins că aceşti oameni nu o să poată face nimic în folosul naţiunii noastre, ci numai îmi pierd timpul în zadar". În unire cu alţi monahi români a cumpărat această chilie cu o suprafaţă de 6 pogoane teren cultivabil şi 30 de pogoane râpe şi pădure, însă cum aceasta era ruinată şi neavând „mijloace mai mult a o reclădi din temelie precum neapărat cere trebuinţa, am mai reparat ruinele pe cât s-au putut." Ulterior a ajuns superior monahul Gavriil Mateescu.[118]
Pe moşia mânăstirii Iviru exista în 1901, dar şi în 1908, chilia Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, cu 4 pogoane de pământ, condusă de monahul basarabean Zosima împreună cu trei ucenici.[119]

În acelaşi an, 1901, exista, chilia Sfinţii Cosma şi Damian a monahului Antonie Constantinescu, pe moşia mânăstirii Grigoriu, cu 3 călugări, precum şi chilia părintelui Irodion pe moşia mânăstirii Pantocrator, cu 8 monahi.[120]

Pe moşia mânăstirii Vatoped, în anul 1902, monahul Calist cumpăra chilia Sfântul Nicolae de la Iufta cu 280 de lire. Aceasta avea două biserici, una cu hramul Sfântul Nicolae şi alta cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, avea case de locuit în bună stare şi 20 de pogoane de pământ cultivat cu vie, măslini, pădure şi un izvor adus pe conducta de plumb „cu multă cheltuială". În anul 1905, superiorul Calist s-a retras şi l-a lăsat în locul său pe ucenicul său, monahul Veniamin, care i-a plătit datoriile şi trimirul de 30% prevăzut în actul de cumpărare şi a scos act nou pe numele său şi a doi moştenitori, plătind un bir anual de 5 napoleoni. Chilia avea odoare şi cărţi bisericeşti şi era locuită de 6 monahi din România. În anul 1908 ,chilia era trecută sub îngrijirea schitului Prodromu, care avea detaşaţi acolo mai mulţi monahi.[121]

Pe moşia mânăstirii Pantocrator exista şi în 1901 şi în 1908 chilia cu hramul Sfântul Mucenic Gheorghe în Capsala, superior fiind duhovnicul Gherasim, român din Sălişte, Transilvania, împreună cu 7 monahi din România şi Transilvania. Avea 4 pogoane de pământ, plătea un tribut anual de 5 lire pe an şi închiriau camere altor monahi care veneau în Careia.[122]

Chilia cu hramul Izvorul Tămăduirii din Capsala - Valea Plângerii, pe moşia mânăstirii Vatoped, era condusă în 1901, dar şi în 1908, de schimonahul Ghemnasie din Ploieşti, care avea, în 1901, 7 monahi, iar în 1908, 2 ucenici. Deţinea 1,5 pogoane de pământ cultivat cu vie şi măslini.[123]

În anul 1904 era cumpărată de la mânăstirea Stavronichita, cu 186 de lire, chilia cu hramul Sfinţii Trei Ierarhi de către monahul Ioachim Iosifescu. Aceasta avea 5 pogoane de pământ „stâncos şi neproductiv, pe care sunt sădiţi câţiva măslini, portocali şi lămâi", avea biserică şi case bune construite de curând şi plătea un bir anual de 5 napoleoni.[124]

Pe moşia mânăstirii Pantocrator exista în 1908, chilia Varvara cu hramul Intrarea în Biserică, condusă de schimonahul român venit din judeţul Tutova, şi care vieţuia cu încă un ucenic. Chilia avea 3 pogoane de pământ, iar monahii se mai ocupau şi cu cismăria.[125]

În zona schitului grecesc Capsocalivia de pe moşia mânăstirii Lavra exista chilia Paraclisul Toţi Sfinţii, unde vieţuia în 1908, stareţul Nicodem din Galaţi şi ucenicii săi, care erau greci. Nicodem era unul dintre cei mai cunoscuţi sculptori în lemn de la Muntele Athos, icoane făcute de el fuseseră dăruite suveranilor români de către ieromonahul Teodosie Soroceanu de la chilia Cucuvinu-Provata.[126]

Tot pe moşia mânăstirii Lavra în localitatea Catunache, se găsea chilia cu hramul Naşterea Maicii Domnului, condusă de stareţul Marcu din Basarabia. Aceasta stăpânea 4 pogoane de pământ şi plătea un bir anual de 2 lire turceşti.[127]
Pe moşia mânăstirii Pantocrator exista, în 1908, chilia Sfântul Ioan Teologul, condusă de monahul basarabean Isaia, care avea doi ucenici. Deţinea un pogon de pământ şi se ocupau şi cu croitoria.[128]

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, monahii români athoniţi au început să manifeste interes pentru apărarea drepturilor lor în faţa abuzurilor la care erau supuşi din partea mânăstirilor greceşti, cărora le erau subordonaţi şi care le interziceau cultivarea pământului, ridicarea de noi chilii, folosirea pădurilor şi a surselor de apă, împiedicau primirea de noi monahi români, hirotonisirea sau înaintarea lor pe scară ierarhică. Nu în ultimul rând, aceştia încep să solicite protecţie din partea statului român pentru proprietăţile pe care le deţineau şi subvenţii pentru întreţinerea lor.

Dintre chiliile româneşti existente, s-a remarcat, prin buna organizare şi prin asiduitatea promovării intereselor monahilor români, chilia Sfântul Ioan Teologul–Cucuvinu–Provata, condusă de superiorul Teodosie Soroceanu. Aşa cum rezultă dintr-un document din noiembrie 1906, în anul 1895, în jurul acestei chilii se constituie Comunitatea Fraţilor Români din Provata, care cuprindea, pe lângă chilia Cucuvinu şi chiliile Adormirea Maicii Domnului-Provata, condusă de Gherasim Stratan, Sfântul Ioan Botezătorul-Catafighi, condusă de Ilarion Mârza şi Sfântul Prooroc Ilie-Provata, condusă de Spiridon Daschievici. Scopul acestei comunităţi era „ca în înţelegere şi frăţească dragoste, pentru folosul de obşte, să lucrăm împreună ... şi să ne ajutăm la nevoile noastre unul pe altul".[129] Comunitatea a început să fie subvenţionată de statul român cu suma de 5.000 de lei anual. În anul 1899 primea în rândurile ei şi chilia Sfântul Gheorghe-Colciu, condusă de Gavriil Mateescu.[130] Dintr-un memoriu din noiembrie 1899, al monahilor români din Oltenia, care vieţuiau la chilia Sfântul Gheorghe-Colciu, rezultă că în rândul monahilor athoniţi existau mai multe orientări. Monahii care formau Comunitatea fraţilor români din Provata îl considerau pe ieromonahul basarabean Teodosie Soroceanu „om foarte capabil şi vrednic conducător... un Columbus spre descoperirea românismului din Athos", dar „ne socotim şi ne gândim că această chestiune trebuia neapărat să să înceapă şi să să lucreze de către adevăraţii fii ai României, de majora comunitate prodromită, care numai ei se laudă pretutindenea cu drepturile de români, ei ar fi trebuit să introducă un element de naţionalitate mai înaintea tuturor în locul acesta strein. Dar ei nevrednici s-au arătat, nepurtând nici o grijă pentru chestiunea patriotismului."[131]

Comunitatea fraţilor români de la Provata a început o acţiune de atragere „a celorlalţi români ce mai sunt risipiţi prin Sfântul Munte, spre unire la un gând şi întrunire de naţiune. Şi, după încercarea ce am făcut, deocamdată toţi s-au retras, câtă osteneală am făcut n-a fost posibil a-i întruni, puind înainte fel de fel de pricinuiri, unii zicând: că nu să cuvine nouă, români din Regat fiind noi, ca prin basarabeni să ne facem cunoscuţi patriei noastre, aceasta nu o voim cu niciun chip şi dacă voieşte, guvernul nostru să trimeată om al ţării şi să ne caute pre toţi de-a dreptul iar nu prin basarabeni. Alţii zic că nu voiesc pe părintele Teodosie să fie începător Comunităţii. Alţii nu primesc să să zică Comunitatea Fraţilor Români Provateni, ci să să zică Comunitatea fraţilor români din Athos, iar alţii să îndoiesc şi pentru pomenirea familiei regale, neprimind a-i pomeni. Şi aşa, mult ne-am pricit şi ne-am combătut şi nu s-a putut ca să-i scoatem din părerile acestea, pentru aceea sunt silit a mă adresa către P.S.V. şi a vă ruga să binevoiţi a ne da oarecare consultaţie şi sfătuire în privinţa aceasta."[132]

Se pare că exista o lipsă de unitate în rândul monahilor români athoniţi, pentru că, din documentele consultate, în urma conflictului izbucnit între călugării moldoveni şi cei munteni ai schitului Prodromu, desfăşurat între anii 1870-1890, a avut de suferit întreaga comunitate românească din Sfântul Munte. Prin urmare, ieromonahul Gavriil Mateescu de la chilia Sfântul Gheorghe-Colciu, care se pare că este autorul acestui memoriu, cerea îndrumare din partea Mitropolitului Primat al României în privinţa constituirii unei comunităţi româneşti athonite puternice, aşa cum se constituiseră comunităţile rusă, bulgară, sârbă şi, mai ales, cea greacă. Asupra dezbinării ce exista între călugării români athoniţi insista şi superiorul chiliei Sfântul Gheorghe-Colciu, Mihail schimonahul, care a vieţuit o perioadă la schitul Prodromu, însă, pentru că între conducătorii acestuia „să ivise o neunire nevindecată, care pricinuia mare tulburare între toţi fraţii, pricinuindu-se unul cu altul, cum că unul ar fi muntean şi celălalt moldovean", a plecat şi s-a stabilit la schitul grecesc Capsocalivia, unde a constatat atitudinea naţionalistă a monahilor greci: „când e vorba de naţionalitatea lui, să facă vreun progres, ori pe ce cale ar fi, el... primeşte a-şi sacrifica chiar şi întreaga viaţă, numai şi numai să-şi dobândească scopul său". Vieţuind între ei 35 de ani, schimonahul Mihail mărturiseşte: „mi-au trebuit să am răbdare mucenicească... văzând atâta de nimicită naţionalitatea română între dânşii, că nu suferea să audă pronunţându-să nici măcar un cuvânt românesc, pentru care pricină mult mă zdrobeam ... văzând atât defăimată de dânşii glorioasa noastră naţiune ... şi să fim persecutaţi în tot chipul de către noii aceştia fanarioţi". Drept pentru care, schimonahul Mihail împreună cu alţi fraţi din Oltenia au cumpărat de la mânăstirea Vatoped chilia Sfântul Gheorghe şi s-au alipit Comunităţii Fraţilor Români din Provata. Schimonahul constata însă: „pentru această comunitate multe se svoană şi chiar şi astăzi se aud critici nenumărate de la toţi aceia care le place dezordinea".[133]

Din memoriul înaintat de membrii Comunităţii Fraţilor Români din Provata către ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în 27 ianuarie 1900, aflăm că aceştia s-au întrunit în zilele de 21-22 ianuarie „în scop de a ţine un sobor duhovnicesc ca să discutăm jalnica stare şi poziţiunea tristă în care ne aflăm noi românii, care suntem cu locuinţa presăraţi prin văile adânci şi pre coastele stâncoase ale acestui Sfânt Munte Athos". Constatau „faptul că, cam de vreo 30 şi mai bine de ani, între fraţii noştri români aflaţi aici domneşte o oarbă neînţelegere, adică: neunire şi dezordine nemaipomenite, clevetindu-se unul pe altul cum că cutare ar fi basarabean şi altul mai ştiu eu cum? etc. etc." Se afirma că această lipsă de unitate a românilor era cunoscută la Muntele Athos şi că ea fusese indusă de „fraţii prodromiţi". Şi chiar străinii care vizitau Muntele Athos „privind la neînţelegerile şi groasele prostii ale fraţilor noştri, stau ca uimiţi şi cuprinşi de mirare nepricepându-se ce să zică şi cu feluri de defăimare râd de noi".[134] Se arata că membrii comunităţii pomeneau la slujbe pe membrii Sinodului şi ai familiei regale, fapt ce a determinat „un război cumplit de duşmănie şi o neîmpăcată ură din partea tuturor confraţilor aflaţi în aceste localităţi". Cei care se opuneau Comunităţii fraţilor români proveneau „din partea derbedeilor cerniţi, care-şi dau şi nume de români; felul acestor derbedei, sunt mai toţi imigranţi, unii din armata Regatului, alţii de prin curţile boiereşti şi de prin prăvăliile comersanţilor, ca nişte nedemni de serviciile lor", care s-au retras la Muntele Athos „ca în mijlocul străinilor şi în mijlocul ortodoxiei să poarte un nume sfânt de români". Constatând „această stare înjosită a fraţilor noştri, din care se cauzează multe nenorociri", adunarea generală a comunităţii „după mai multe chibzuinţe, pentru a stârpi acest mare rău, au găsit de cuviinţă ca mai cu energie să se lupte în contra neînţelegerilor frăţeşti, mai întâi de toate vrând a asigura viitorul, crezând mai nimerit ca Comunitatea fraţilor români Provateană din Muntele Athos să fie cu totul pusă sub protecţia statului nostru român, adică în direct sub auspiciile şi numele M.S. Carol I, regele României, pentru care scop am făcut şi o cerere la onoratul guvern al statului". O comisie a Comunităţii, compusă din ieromonahii Gavriil Mateescu, Gherman Popovici şi Marchian Mârza, în ziua de 23 ianuarie 1900 au mers la schitul Lacu, unde au informat pe dichiul Iustin, superiorul schitului, şi pe epitropii Isaac şi Visarion asupra obiectivului urmărit, de unire a tuturor monahilor români într-o comunitate mai puternică. Propunerile lor au fost respinse, „ei hotărât au zis să nu mai ispitească satana cu slugile lui de a le mai băga erezii în mijlocul lor", iar la propunerea de a solicita protecţia statului român au răspuns că „nu le trebuie... numai aceasta declarând, cum că ajutoruri băneşti din România îi folosesc, dar cât despre familia regală a României nici nu vreau să audă, ca şi de popa Teodosie, care, zic ei că este începătorul acestor izvodiri, tot atât şi pentru formalităţile Sfântului Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Române, nu primesc nici măcar să audă".[135]

Propuneau ministrului să li se interzică „acestor derbedei ascunşi prin zidurile româneşti şi hrăniţi cu bucăţica bietului român" să mai intre în România să mai strângă milostenii, căci dacă „pierzându-şi ei odată existenţa, poate că prin foame, îşi vor aduce vreodată aminte a cunoaşte o cale curat românească, aşa numai poate li se vor deschide ochii ca să cunoască şi profitul de progresuri al celorlalte naţiuni, care sub diferite forme îl capătă zilnic". Se solicita intervenţia ministrului „cum veţi crede de cuviinţă, numai şi numai să se poată înlătura această ură otrăvită dintre fraţii români din Sfântul Munte, căci această intrigă ruşinoasă ieşită din gura unora din fraţi, pentru un biet român, este foarte grea, aşa că roşeşte în faţa străinului fără ca să poată răspunde ceva".[136] Din documentele cercetate rezultă că într-adevăr în rândul comunităţilor româneşti de la Muntele Athos se refugiaseră dezertori din armata română şi chiar oameni care-şi părăsiseră familiile. Un astfel de memoriu este cel al dezertorului Constantin Neagoe Dogariu, din 22 decembrie 1899, înaintat ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, care vizitase Muntele Athos în octombrie-noiembrie 1899, în care-l denunţa pe Teodosie Soroceanu de la chilia Cucuvinu-Provata că foloseşte subvenţia de 5.000 de lei în interes personal, iar celorlalţi membri „... le dă numai câte 2 sau 3 saci de grâu, 10-15 oca de peşte şi 5-6 napoleoni spre a-şi plăti fiecare contribuţiile sale către mânăstire".[137]

Dintr-un raport al ieromonahului Teodosie Soroceanu, din 1897, rezulta modul cum fusese întrebuinţată subvenţia de 5.000 de lei. Astfel, pentru anul menţionat, 3.960 de lei fuseseră folosiţi pentru cumpărarea a 12.000 ocale de grâu, 471 de lei pentru 157 de cărţi date la legat şi 569 de lei pentru birurile împărăteşti şi locale.[138] La 1 aprilie 1900, se întruneau la chilia Cucuvinu-Provata, cu hramul Sfântul Ioan Teologul, de la Muntele Athos, monahii români ai chiliilor Cucuvinu, Catafighi şi Adormirea Maicii Domnului, pentru a întemeia Comunitatea fraţilor români de la Muntele Athos. Deşi, din documentele consultate, din Comunitatea fraţilor români făceau parte şi chiliile Sfântul Ilie şi Sfântul Gheorghe-Colciu, ele nu apar în această adunare. Ieromonahul Teodosie Soroceanu, superiorul chiliei Sfântul Ioan Teologul, Cucuvinu-Provata, arăta în cuvântul său scopul întrunirii: „Ca să votăm legea care ne stă înainte, lege care de mult era aşteptată de unii dintre noi." Acest monah depusese cele mai multe străduinţe pentru constituirea acestei comunităţi, de aceea insista: „se poate foarte bine ca unii din Sfinţiile Voastre să nu fie tocmai bine convinşi despre trebuinţa unor asemenea, iar alţii care să nu le înţeleagă rostul". Spre „a lumina deplin pe toţi", Teodosie Soroceanu face un scurt istoric al evoluţiei vieţii monahale athonite, de la Petru Athonitul şi Sfântul Atanasie până în secolul al XIX-lea, accentuând rolul Ţărilor Române în susţinerea Sfântului Munte, îndeosebi după căderea Imperiului Bizantin şi instaurarea dominaţiei otomane. Domnitorii români erau consideraţi „noi ctitori ai Muntelui, noi reîntemeietori. Ei au cunoscut ce însemnează Sfântul Munte, au ştiut că aici va fi focarul adevăratei credinţe, şi-au dat seama ce însemnează a proteja şi a ajuta Sfântul Munte, de aceea îi vedem ridicând lavre. Pe toţi îi vedem ca mari ctitori ai Sfintei Agore şi dictatori. Insignele ţărilor şi în timpul de faţă, după cum vedem, împodobesc toate monastirile existente, ceea ce dovedeşte, precum şi numele ctitorilor, participarea României ca ţară ortodoxă la ajutarea şi sprijinirea Sfântului Munte atâtea secole."[139]

Teodosie Soroceanu aprecia faptul că monahii români athoniţi „şi-au dat seama de importanţa cea mare care e în a exista în Munte români, de aceea vedem pe mulţi încă în zilele noastre ridicând frumoase locaşuri româneşti" şi dă exemplul ieromonahului Nifon, întemeietorul schitului Prodromu (1856), precum şi al schimonahului Cosma, „moş al nostru şi suntem şi noi, aceştia de acum". Apreciază, de asemenea, faptul că monahii români s-au stabilit la Muntele Athos din vremuri îndepărtate, „că existăm şi că trebuie să existăm în Munte ca naţiune ortodoxă".[140] În continuare, Teodosie Soroceanu a făcut un scurt istoric al chiliilor ce urmau să facă parte din Comunitatea fraţilor români de la Muntele Athos. Monahii basarabeni Cosma Spătaru, Domiţian şi Corg cumpăraseră în anul 1864 ruinele fostei chilii Adormirea Maicii Domnului de pe moşia mânăstirii Xiropotamu şi o refăcuseră din temelii. Numărul monahilor a crescut. Aceştia au cumpărat în anul 1869 ruinele fostei chilii Cucuvinu cu hramul Sfântul Ioan Teologul. În anul 1870 au pus temelia bisericii chiliei Cucuvinu cu hramul Sfântul Ioan Teologul şi a caselor, stareţ fiind ieromonahul Domiţian. Ulterior au cumpărat ruinele fostei chilii Catafighi cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, pe care au refăcut-o, stareţ fiind ieroschimonahul Teodorit Hodorogea. Chiliile de la Cucuvinu şi Catafighi erau pe moşia mânăstirii Lavra şi fuseseră cumpărate şi reconstruite de moşii lui Teodosie Soroceanu: Ştefan, Iordache şi Costache Soltani, toţi din Basarabia, care s-au călugărit sub numele de Sava, Gherasie şi Calinic. Aceşti trei schimonahi au lăsat pentru urmaşii lor ca obiectiv: „cât va fi Sfântul Munte aceste case să fie unite între dânsele şi la un fel să trăiţi, căci toţi se vor folosi de voi şi vor veni şi alţii să se unească la frăţia voastră şi aşa, dacă nu cum a fost, să ţineţi cinstea neamului ca drept credincios." Teodosie Soroceanu arăta că monahii celor trei chilii au păzit cu sfinţenie aceste sfaturi, au fost bucuroşi de izbânda în războiul pentru obţinerea Independenţei şi au suferit când sudul Basarabiei a fost realipit Rusiei. În anul 1881, când a fost proclamat Regatul României, s-au bucurat şi au fost fericiţi, ca români, să pomenească la slujbe numele familiei regale în bisericile lor, conform dispoziţiilor Sinodului Bisericii Ortodoxe Române. Urmând politica statului român, monahii acestor chilii au primit o subvenţie din partea guvernului României.

Stareţul Teodorit Hodorogea decedase, aşa cum s-a întâmplat şi cu urmaşul său, Antonie Saghin, iar în 1900 stareţ era Ilarion Mârza. La chilia Adormirea Maicii Domnului, Cosma Stratan decedase şi stareţ era Gherasim Stratan. La Cucuvinu trăia încă fostul stareţ Domiţian şi ajunsese stareţ Teodosie Soroceanu.[141] Acelaşi Teodosie Soroceanu mai arată că trecerea timpului a dus la îmbătrânirea monahilor şi că a sosit vremea să se gândească la ce vor lăsa urmaşilor lor. Prin urmare, propune adunării să fie citită Legea Comunităţii Fraţilor Români de la Muntele Athos. Gherasim Stratan, stareţul chiliei Adormirea Maicii Domnului, constata că şi înainte de această dată existase o lege nescrisă după care se ghidaseră, însă pentru a evita ca, după dispariţia lor, această lege să fie încălcată „din zavistie sau alte pricini" şi pentru ca să „nu se strice ceea ce noi am făcut cu deplină chibzuinţă şi învoire între noi", a fost elaborată această lege scrisă, care urma să fie discutată şi adoptată, lăsând posibilitatea ca în viitor să fie îmbunătăţită.[142]

Legea propusă spre dezbatere celor 51 de monahi români ai chiliilor Adormirea Maicii Domnului, Catafighi şi Cucuvinu avea 32 de articole. Primele articole stabileau denumirea de „Comunitatea Fraţilor Români de la Muntele Athos" şi se preciza că scopul ei e acela de a apăra drepturile fraţilor de acelaşi neam, de ajutor reciproc, de a ridica moralul naţional la „nivelul trebuincios unei naţiuni" pentru reprezentarea corespunzătoare a ei şi de a câştiga „drepturile ce se cuvin românilor". Articolul 4 prevedea înfiinţarea unei biblioteci „pentru luminarea fraţilor de un neam". Comunitatea îşi propunea să susţină interesele celor care o sprijineau material şi să câştige drepturile monahilor români, ca naţiune ortodoxă persecutată în Muntele Athos. Membrii comunităţii urmau să se ajute între ei „la toate trebuinţele" şi să se poarte cu respect faţă de monahii greci, ruşi, bulgari, sârbi dacă aceştia „nu vor atinge şi vătăma interesele naţionale ale comunităţii". Toate aşezămintele componente urmau să se conducă după acelaşi regulament în administrarea internă şi să se conformeze ordinelor „Bisericii Mame". Oficiul divin urma să se desfăşoare numai în limba română. Nu puteau fi primiţi în comunitate decât fraţi români şi nu puteau fi adăpostiţi membri dovediţi că lucrează împotriva acesteia. Se forma un consiliu, compus din superior şi câte un ucenic din fiecare aşezământ al comunităţii. Biroul consiliului era compus dintr-un preşedinte, ce era în acelaşi timp şi superiorul întregii comunităţi, ales pe viaţă, un vicepreşedinte, un secretar şi un raportor, aleşi pentru câte un an. Preşedintele trebuia să fie unul dintre superiorii celor trei chilii, să aibă pregătirea corespunzătoare, să nu fie „egoist şi pasionat". Alegerea lui se făcea prin vot. În urma alegerii trebuia să depună un jurământ prin care să se angajeze că va contribui la dezvoltarea comunităţii şi va respecta legea votată. Membrii comunităţii depuneau, la rândul lor, un jurământ de supunere necondiţionată faţă de preşedintele ales, „atât cât se va conduce de legea votată". Preşedintele avea o putere absolută în dirijarea administrativ-politică a comunităţii, putea cere înlăturarea oricărui frate sau călugăr din orice chilie, „dacă s-ar dovedi că acela ar vătăma comunitatea". În problemele externe, preşedintele putea fi învestit a reprezenta comunitatea printr-o împuternicire semnată de toţi membrii. În lipsa lui, conducerea o prelua vicepreşedintele. Consiliul putea fi convocat „de câte ori trebuinţa va cere" de către preşedinte, iar şedinţele urmau să se desfăşoare acolo unde vieţuia acesta. Orice aşezământ care ar fi aderat la comunitate trebuia să recunoască această lege, care urma să se completeze cu „cele ce vor fi de trebuinţă".[143] Legea a fost votată în această formă de cei 51 de monahi ai celor trei chilii. Cei care ar fi încălcat-o ar fi fost afurisiţi.

Teodosie Soroceanu, care condusese interimar administrarea intereselor comune ale celor trei chilii, şi-a dat demisia şi a mulţumit pentru „patrioticul şi frăţescul sprijin pe care-n tot timpul mi l-aţi arătat şi care a dat roade: darea subvenţiunei, ridicarea moralului la fraţii comunităţii şi în fine această lege care era atât de mult aşteptată".[144] Gherasim Stratan, stareţul chiliei Adormirea Maicii Domnului, i-a mulţumit ieromonahului Teodosie Soroceanu pentru „modul cum aţi condus, administrat şi aţi desfăcut toate cestiunile comunităţii", iar Ilarion Mârza, stareţul chiliei Catafighi, propunea formarea unei comisii care să administreze comunitatea ,până la alegerea noului preşedinte. Această comisie a fost alcătuită din Gherasim Stratan şi părinţii Marchian şi Epifanie, urmând ca până la 9 aprilie să fie depuse candidaturile pentru funcţia de preşedinte, iar la 11 aprilie acesta să fie ales, la chilia Catafighi, prin votul tuturor monahilor. La şedinţa din 11 aprilie 1900, deoarece nu şi-a depus nimeni candidatura pentru funcţia de preşedinte, Gherasim Stratan îl propune tot pe Teodosie Soroceanu, „ca cel ce a înfiinţat această comunitate şi ca cel ce posedă calităţile cerute prin art. 18". Rezultatul votului a fost de 50 de voturi pentru şi 1 vot împotrivă. În consecinţă, Teodosie Soroceanu a fost ales preşedinte pe viaţă al Comunităţii fraţilor români de la Muntele Athos. Membrii comunităţii au rostit jurământul de supunere, iar consiliul s-a retras pentru alegerea noilor membri. Teodosie Soroceanu a propus, iar ceilalţi membri au votat ca vicepreşedinte pe Ilarion Mârza, superiorul chiliei Catafighi, ca secretar pe Gherasim Stratan, superiorul chiliei Adormirea Maicii Domnului, şi ca raportor pe părintele Epifanie. A fost formată o comisie, sub conducerea secretarului, compusă din Serafim Duhovnicu, Prohor Economu şi părintele Nicandru, care să elaboreze regulamentul comunităţii, urmând ca în ziua de 24 aprilie 1900 să aibă loc şedinţa de adoptare a acestuia, la chilia Cucuvinu.[145]

--------------------------------------------------------------
[104] Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre,op. cit., vol.I, Bucureşti, Editura Universităţii, 2004, p. 171-172, 195-202, 217-226.
[105] DANIC, fond Ministerul Cultelor, Direcţia Contabilităţii, dosar18/1900, f.52.
[106] Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit. p.197.
[107] Ibidem, p.200.
[108] DANIC, fond Ministerul Cultelor, Direcţia Contabilităţii, dosar. 18/1900, f.53.
[109] Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit. p.223.
[110] DANIC, fond Ministerul Cultelor, Direcţia Contabilităţii, dosar. 3975/1906, f.15.
[111] Ibidem, f.17.
[112] Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit. p.222.
[113] Ibidem, p.223.
[114] Ibidem, p.199.
[115] DANIC, fond Ministerul Cultelor, Direcţia Contabilităţii, dosar. 18/1900 f.85-90.
[116] Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit. p.196.
[117] Ibidem, p.198, 226.
118 DANIC, fond Ministerul Cultelor,Direcţia Contabilităţii, dosar. 18/1900 f.46-47.
[119] Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit. p.224.
[120] Ibidem, p.173.
[121] Ibidem, p.225.
[122] Ibidem, p.172, 224.
[123] Ibidem, p.225.
[124] Ibidem, p.200.
[125] Ibidem, p.224.
[126] Ibidem, p.222.
[127] Ibidem, p.223.
[128] Ibidem, p.224.
[129] DANIC, fond Ministerul Cultelor, Direcţia Contabilităţii, dosar. 3975/1906, f.13.
[130] Ibidem, dosar. 18/1900, f.46.
[131] Ibidem, f.43.
[132] Ibidem.
[133] Ibidem, f.47.
[134] Ibidem, f.7.
[135] Ibidem, f.12.
[136] Ibidem, f.10.
[137] Ibidem, f.45.
[138] Ibidem, dosar 27/1898, f.14.
[139] Ibidem,dosar 18/1900, f.52.
[140] Ibidem, f.53.
[141] Ibidem, f.54.
[142] Ibidem.
[143] Ibidem, f.56-60.
[144] Ibidem, f.61.
[145] Ibidem, f.62-65. footer