Revista Art-emis
Eugen Cristescu - Omul de taină al Mareşalului (1) PDF Imprimare Email
General Br. (r) Prof. univ. dr. Cristian Troncota   
Duminică, 04 Noiembrie 2012 18:15
Eugen Cristescu & Amiral Wilhelm Canaris
Schimbul de informaţii şi cooperarea S.S.I. - Abwher

Imediat după actul de la 23 august 1944, comentatorii de presă, fie din interese politice, fie din neştiinţă, au confundat Serviciul Secret Român (S.S.I.) cu S.S.-ul german, iar Eugen Cristescu - considerat şeful „Gestapo-ului românesc" - era prezentat ca un „personaj odios", „total devotat intereselor germane". Documentele întocmite de „Tribunalul poporului" (atât rechizitoriul cât şi actul de acuzare) pentru procesul din mai 1946, au insistat pe colaborarea între S.S.I. şi Serviciile de Informaţii germane, pentru a se justifica probabil acuzaţia de „trădare naţională". Numeroase documente păstrate în arhiva S.S.I., precum şi declaraţiile făcute ulterior de Eugen Cristescu şi colaboratorii săi mai apropiaţi din Serviciu, sau de unii foşti înalţi demni¬tari ai regi¬mului antonescian, au adus o serie de clarificări asupra problemei. Era vorba de colaborarea S.S.I. cu Abwehr (Serviciul de Informaţii al Armatei Germane) ce nu reprezenta o invenţie a lui Cristescu, ci fusese preluată ca practică a muncii de informaţii din vre¬mea predecesorului său. Se cuvine o scurtă incursiune în această problemă, nu din dorinţa de a spori gradul de credibilitate asupra declaraţiilor lăsate de fostul şef al S.S.I., sau de a-i co¬recta unele afirmaţii în ce priveşte detaliile, ci mai degrabă de a explica stadiul real al raporturilor româno germane în domeniul informaţiilor. E bine ştiut că încă de la numirea sa în funcţia de şef al Abwehrului - la 1 ianuarie 1935 -, legendarul amiral Wilhelm Frantz Canaris a reorganizat şi reorientat întreaga activitate informativă cu caracter militar strategic, în beneficiul Wehrmachtului. În scurt timp, Abwehrul reuşise să-şi organizeze o vastă reţea de agenţi şi colaboratori, atât pe teritoriul marilor puteri, care într un viitor război se puteau confrunta cu armata germană, cât şi în ţările mai mici, care, din interese economice sau geopolitice, puteau juca un rol important în contextul în care Germania reuşea să le atragă în sfera ei de influenţă. Canaris se conducea după doctrina potrivit căreia Serviciile Secrete trebuie să fie întotdeauna cu un pas înaintea oamenilor politici şi a diplomaţiei oficiale. Tot el a aplicat şi principiul: „vând ce ştiu pentru a cumpăra ce nu ştiu despre inamic", adică schimbul de informaţii cu Serviciile Secrete similare Abwehrului. Scopul era unul singur: lărgirea mozaicului informaţional de care Reichul avea atâta nevoie în confrunta¬rea cu cei ce i se puteau opune planului de cucerire a „spaţiului vital".

Încă din sep­tem­brie 1935, Canaris se în­tâl­nise cu ge­ne­ra­lul Mario Roatta, şe­ful Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ţii Mi­litar Ita­lian, cu care a per­fectat o ali­anţă în­tre cele două ser­vicii, deci cu mult îna­inte ca Hitler şi Mussolini să pună ba­zele Axei. Tot atunci a sta­bilit ali­anţa de ace­eaşi na­tură şi cu Ser­vi­ciul Se­cret Un­gar, pre­cum şi cu cel ja­po­nez, deci cu 5 ani îna­inte de in­tra­rea Ja­po­niei în Axă[1]. Începînd cu fe­bru­a­rie 1937, în sfera de in­te­rese a lui Canaris a in­trat şi Ser­vi­ciul Se­cret de In­for­ma­ţii al Ar­matei Ro­mâne, con­dus de Mihail Moruzov. Din fe­bru­a­rie 1937 şi până la 6 sep­tem­brie 1940, cu unele mici în­tre­ru­peri, di­rect sau prin in­terpuşi, Moruzov a rea­li­zat mai multe con­tacte in­for­ma­tive cu Abwehr[2]. Această co­la­bo­rare a fost ca­racte­ri­zată de Eu­gen Cristescu ca fiind „pe baze strict se­crete şi neautorizate de or­ga­nele com­pe­tente de con­du­cere ale sta­tu­lui ro­mân. De ase­me­nea, Cristescu îşi mai amin­tea că această co­la­bo­rare din vre­mea lui Moruzov „ar fi fost tăi­nuită lui Armand Călinescu, în acel mo­ment prim‑mi­nis­trul ţării, dar s‑ar fi fă­cut cu şti­rea lui Ernest Urdăreanu, ma­re­şa­lul Pa­la­tu­lui". Va tre­bui să co­rec­tăm această afir­ma­ţie, în­tru­cât, aşa cum re­zultă din Ra­portul asu­pra Ro­mâ­niei" în­toc­mit la 28 iu­nie 1940 de von Killinger - pentru a in­forma Ber­li­nul de re­zul­ta­tele în­tre­ve­de­ri­lor pe care le avu­sese cu Moruzov şi re­gele Carol al II‑lea -, se men­ţio­nează la un mo­ment dat afir­ma­ţia su­ve­ra­nu­lui ro­mân: „Eu am ajutat ca or­ga­ni­zaţia Canaris să lu­creze în bune con­diţii, aici în România"[3], ceea ce do­ve­deşte fără pu­tinţă de tă­gadă că re­laţi­ile S.S.I. - Abwehr fu­se­seră au­to­ri­zate la cel mai înalt ni­vel. Din stu­diul altor do­cu­mente de ar­hivă re­zultă că, încă de la sfâr­şitul anului 1939, se crease în Ser­vi­ciul Se­cret de In­for­ma­ţii al Ar­matei Ro­mâne o „secţie spe­ci­ală de le­gă­turi ex­terne". Aceasta avea ca prin­ci­pală mi­si­une co­la­bo­ra­rea cu Serviciile de Informaţii si­mi­lare ale altor ţări care in­trau în zona de in­te­res strate­gic a Ro­mâ­niei, în sco­pul ne­u­tra­li­zării agen­ţilor ce des­fă­şu­rau ac­ţi­uni po­triv­nice sta­tu­lui ro­mân. Pre­ci­zări în acest sens în­tâl­nim într‑o de­cla­raţie a lui Ionescu‑Micandru: „Mi­siu­nea Sec­ţiei de Le­gă­turi Ex­terne din SSI era de a face le­gă­tura di­rect sau in­di­rect cu Serviciile de Informaţii ale sta­telor ali­ate, sau pri­e­tene, in­di­cate de gu­ver­nul ro­mân. Până în 1940 această le­gă­tură s‑a fă­cut în sco­pul de a ob­ţine un schimb de in­for­ma­ţii cu Serviciile de Informaţii: po­lo­nez (di­rect), ce­hoslo­vac (di­rect), en­glez (prin de­le­gat), fran­cez (prin de­le­gat) şi în ul­ti­mul rând şi cu cel ger­man (prin de­le­gat).

Din 1940, o dată cu schim­ba­rea po­liti­cii ex­terne a Ro­mâ­niei şi cu sosi­rea în ţară a mi­siu­ni­lor mi­li­tare ger­mană şi itali­ană, le­gă­tura in­for­ma­tivă s‑a fă­cut nu­mai cu or­ga­nele de re­sort ale aces­tor mi­si­uni, prin câte un ofi­ţer de le­gă­tură"[4]. Cu toate aces­tea, Eu­gen Cristescu stă­ruie în afir­ma­ţiile sale că o co­la­bo­rare ofi­ci­ală şi au­to­ri­zată în­tre Serviciile Secrete ro­mâ­neşti şi cele ger­mane s‑a rea­li­zat după ve­ni­rea la pu­tere a ge­ne­ra­lu­lui Ion Antonescu. Pentru a resta­bili ade­vă­rul, chiar în cele mai mici de­talii, se cu­vine să ape­lăm din nou la do­cu­mente. După cum re­zultă din ra­portul în­toc­mit la 6 sep­tem­brie 1940 de lo­co­te­nent‑colo­ne­lul Ionescu‑Micandru, ul­tima în­tre­ve­dere în­tre Canaris şi Moruzov a avut loc din ini­ţi­a­tiva şe­fu­lui Abwehrului, ime­diat după ar­bi­trajul de la Viena (30 au­gust 1940). Ple­ca­rea din Bucureşti s‑a fă­cut la 1 sep­tem­brie ora 9,30, iar în ziua de 3 sep­tem­brie, în­soţit de Ionescu‑Micandru, „ca ex­pert teh­nic", Moruzov a avut două runde de con­vor­biri cu ami­ra­lul Canaris, la Ve­neţia - în ho­lul Ho­te­lu­lui Da­nieli. S‑au dis­cutat pro­bleme le­gate de for­ţele mi­li­tare so­vie­tice des­fă­şu­rate în Ba­sa­ra­bia şi Bu­co­vina, ac­ţiu­nea co­mu­nistă în Ro­mâ­nia şi în Bal­cani, pre­cum şi si­gu­ranţa zo­ne­lor pe­troli­fere şi a transpor­tu­rilor pe căile fe­rate şi pe Du­năre. De ase­me­nea, s‑au sta­bilit noi mă­suri con­crete de coo­pe­rare în vi­itor a ce­lor două ser­vicii de in­for­ma­ţii. Având în ve­dere că la una din în­tre­ve­deri a par­ti­ci­pat şi ge­ne­ra­lul Carboni - şe­ful Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ţii al Ar­matei Ita­li­ene -, pu­tem con­chide că în­tâl­ni­rea de la Ve­neţia a pus ba­zele coo­pe­rării in­for­ma­tive a Ser­vi­cii­lor de In­for­ma­ţii ale ţă­rilor Axei în ve­de­rea apă­rării şi pro­mo­vării in­te­re­se­lor aces­tora în zo­nele strate­gice de in­te­res. Do­cu­men­tele ne mai spun că Micandru şi Moruzov au pă­răsit Ve­ne­ţia la ora 17,17, iar în ziua de 5 sep­tem­brie, ora 23 au sosit la Bucureşti[5]. Aici eve­ni­men­tele po­li­tice se pre­ci­pi­tau. Miş­ca­rea Le­gio­nară aţâ­ţase ma­sele îm­po­triva lui Carol al II‑lea, făcându‑l răs­pun­ză­tor de pră­buşi­rea gra­ni­ţelor. Câ­teva zeci de mii de le­gio­nari şi sim­pati­zanţi ocu­pa­seră pi­aţa din faţa Pa­la­tului Re­gal, ce­rând „ca­pul lui Vodă şi al me­tre­sei sale". Se des­fă­şura ceea ce isto­ri­cii şi me­mo­ria­liştii le­gio­nari nu­mesc „re­vo­luţia le­gio­nară"[6]. La 6 sep­tem­brie Re­gele Carol al II‑lea a ab­di­cat în fa­voa­rea fi­ului său Mihai, iar ge­ne­ra­lul Ion Antonescu a pre­luat în­treaga pu­tere în stat. Moruzov a fost arestat de Poli­ţia le­gio­nară şi in­ternat la Ji­lava, fiind fă­cut răs­pun­ză­tor de „unele atro­ci­tăţi co­mise de re­gi­mul carlist asu­pra le­gio­na­rilor".

În lipsa lui Moruzov, din or­di­nul ge­ne­ra­lu­lui Ale­xan­dru Ioaniţiu - de­ve­nit şe­ful Ma­re­lui Stat Major al ar­matei ro­mâne -, co­lo­ne­lul N. Vlădescu urma să gi­reze func­ţia de şef al Ser­vi­ci­ului Se­cret, până la o nouă nu­mire prin de­cret re­gal. Colo­ne­lul Vlădescu pri­meşte un ra­port în ziua de 7 sep­tem­brie din partea lo­co­te­nent‑colo­ne­lu­lui Ionescu‑Micandru, prin care era anunţat că în ziua ur­mă­toare „va sosi la Bucureşti ami­ra­lul Canaris, care va ră­mâne trei zile"[7]. „Am ra­portat dom­nu­lui Prim‑mi­nis­tru (ge­ne­ra­lu­lui Ion Antonescu) - spune co­lo­ne­lul Vlădescu în ra­portul său adre­sat M.St.M. - des­pre aceasta, şi mi‑a or­do­nat ca dom­nul ami­ral Canaris să nu ia con­tact cu ni­meni de­cât cu Dom­nia Sa"[8]. În nota de con­vor­biri în­tre ami­ra­lul Canaris şi ge­ne­ra­lul Ion Antonescu, în­toc­mită la 11 sep­tem­brie 1940 se con­sem­nează ur­mă­toa­rele: „Dom­nul ge­ne­ral Antonescu a ac­cen­tuat că dom­nul lo­co­te­nent‑colo­nel Ionescu (Micandru - n.n.) va primi toate ce­re­rile ofi­ţe­ru­lui ger­man de le­gă­tură - von Stransky - şi că le va sa­tis­face spre de­plina noas­tră mul­ţu­mire. În tim­pul dis­cu­ţii­lor, dom­nul ge­ne­ral Antonescu a ac­cen­tuat de mai multe ori că, din partea or­ga­ne­lor ro­mâ­neşti, se va face to­tul pen­tru a sa­tis­face sută la sută in­te­re­sele ger­mane. Noul re­gim din Ro­mâ­nia s‑a alătu­rat Axei Ber­lin‑Roma şi va conti­nua această cale, fără a se lăsa abă­tută de la ea. Mai de­parte, Pri­mul‑mi­nis­tru a spus tex­tual: «Ge­ne­ra­lul Antonescu este sol­dat şi merge drept îna­inte, fără a privi la dreapta sau la stânga. Este de la sine în­ţeles că noua con­du­cere a Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ţii ia asu­pra sa toate obli­ga­ţiile pentru care s‑a fă­cut în­ţele­ge­rea de la Ve­neţia.»"[9].

Deci ge­ne­ra­lul Ion Antonescu nu a fă­cut al­tceva de­cât să au­to­ri­zeze co­la­bo­ra­rea in­for­ma­tivă în­tre Ser­vi­ciile Se­crete de in­for­ma­ţii ale ar­ma­telor ro­mână şi ger­mană, aşa cum fă­cuse şi Carol al II‑lea. În ce‑l pri­veşte pe Eu­gen Cristescu, după in­stala­rea sa ca di­rector ge­ne­ral al SSI la 15 no­iem­brie 1940, a re­or­ga­ni­zat Sec­ţia de le­gă­turi ex­terne, că­reia, mai întâi i‑a dat o nouă ti­tu­la­tură: „Secţia III - „G". Amă­nunte in­te­re­sante în acest sens ne oferă fra­tele său, Gheorghe Cristescu: „Secţia spe­ci­ală «G» a fost în­fi­in­ţată în ca­drul SSI la in­tervenţia pu­ter­nică fă­cută de Ma­rele Car­tier Ge­ne­ral al lui Hitler, prin Mi­siu­nea Mi­li­tară Ger­mană din Ro­mâ­nia, di­rect pe lângă Antonescu, indicându‑se to­to­dată atât ofi­ţe­rul care va con­duce le­gă­tura dintre «Abwehrstelle» (secţia din Ro­mâ­nia a Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ţii al ar­matei ger­mane) în per­soana maio­ru­lui Stransky Ale­xan­dru – ofi­ţer ac­tiv din ar­mata ger­mană -, dar şi a ofi­ţe­ru­lui ro­mân, în per­soana lo­co­te­nent-co­lo­ne­lu­lui de stat major Ionescu‑Micandru. (...) Ber­li­nul, res­pec­tiv Carti­e­rul Ge­ne­ral de la Berchesgarden, a in­sistat spe­cial pentru nu­mi­rea aces­tui ofi­ţer la con­du­ce­rea Sec­ţiei spe­ci­ale «G», scoţându‑se de la con­du­ce­rea ve­che un ofi­ţer de stat major foarte ca­pa­bil - co­lo­ne­lul Con­stan­tin Antonescu –, că­ruia i s‑a dat co­mandă de uni­tate ac­tivă"[10].

În ca­drul schim­bu­lui de in­for­ma­ţii şi a coo­pe­rării dintre S.S.I. şi Abwher un rol im­por­tant l‑au ju­cat con­fe­rin­ţele pe care ofi­ţerii de in­for­ma­ţii ger­mani le ţi­neau la se­diul SSI ori al MStM în pre­zenţa ofi­ţe­ri­lor ro­mâni cu sar­cini in­for­ma­tive pe Fron­tul de Est. În urma aces­tor con­fe­rinţe, Eu­gen Cristescu în­toc­mea am­ple ra­poarte pe care le îna­inta di­rect la Ca­bi­ne­tul Mi­litar al ma­re­şa­lu­lui Ion Antonescu. Din conţi­nu­tul lor aflăm că erau ana­li­zate: con­fi­gu­raţia fron­tu­rilor, in­tenţi­ile de ma­ne­vră ale co­man­da­men­telor ar­ma­telor bri­ta­nice, ame­ri­cane şi so­vie­tice, ne­ce­si­tatea mă­su­rilor de pro­tec­ţie contrainformativă etc. În urma aces­tor ac­ţi­uni de in­for­mare se sta­bi­leau de re­gulă sar­ci­nile in­for­ma­tive pentru struc­tu­rile celor două ser­vicii, S.S.I. şi Abwher. De exem­plu, la con­fe­rinţa din 10 aprilie 1942, co­lo­ne­lul Kintzel, din Sec­ţia a II‑a a Sta­tu­lui Major al Ar­matei de Us­cat, şe­ful Fron­tu­lui de Est s‑a re­ferit la faptul că, până în acel mo­ment, Co­man­da­men­tul ger­man a subes­ti­mat va­loa­rea Ar­matei So­vie­tice. Prin­tre cau­zele acestei erori, ofi­ţe­rul ger­man a men­ţio­nat: „Con­clu­zii­lor trase de că­tre Ser­vi­ciul de In­for­ma­ţii ger­man în urma răz­bo­iu­lui ruso‑fin­lan­dez, răz­boi în care Ar­mata So­vie­tică s‑a pre­zentat slab din punct de ve­dere al con­du­cerii ope­ra­ţiu­ni­lor, in­struc­ţiei, dis­ci­pli­nei, mo­ra­lu­lui, do­tării şi ser­vi­cii­lor de apro­vi­zio­nare. Aceste con­sta­tări le‑a fă­cut şi Co­man­da­men­tul So­vie­tic care, drept con­se­cinţă, a în­lo­cuit pe ma­re­şa­lul Voroşilov de la con­du­ce­rea ar­matei prin ma­re­şa­lul Timoşenko. Acesta din urmă, în baza mi­siu­ni­lor pri­mite, a luat mă­suri de re­dre­sa­rea lip­su­rilor con­sta­tate în toate do­me­niile şi în spe­cial pentru com­plec­ta­rea dis­ci­pli­nei, do­ta­rea ar­matei şi re­fa­ce­rea mo­ra­lu­lui sol­da­tu­lui so­vie­tic". In­te­re­santă este şi o altă ca­uză a ero­rilor de evalu­are fă­cute de ger­mani: „Prin mă­su­rile de or­din contrainformativ lu­ate de că­tre or­ga­nele so­vie­tice, agenţii Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ţii ger­man nu au pu­tut pă­trunde în in­terio­rul U.R.S.S. pentru a cu­lege in­for­ma­ţii într‑o zonă mai adâncă de 100-150 km de la fronti­eră. În această zonă s‑au pu­tut ob­ţine date pre­cise de or­din in­for­ma­tiv, însă nu s‑au pu­tut şti ce se pe­trece în in­terio­rul U.R.S.S.. Dato­rită aces­tui fapt, nu s‑a pu­tut cu­noaşte care sunt po­si­bi­li­tă­ţile in­dus­tri­ale ale U.R.S.S., cu atât mai mult că majo­ri­tatea sta­telor ca­pi­ta­liste erau dis­puse să subes­ti­meze dez­vol­ta­rea in­dus­triei so­vie­tice, con­si­de­rând‑o nu­mai ca o crea­ţie a pro­pa­gan­dei so­vie­tice, ea neexistând în rea­li­tate"[11].

Pen­tru exem­pli­fi­care se men­ţio­nează că îna­inte de în­ce­pe­rea răz­bo­iu­lui contra URSS, Co­man­da­men­tul ger­man apre­cia că ar­mata so­vie­tică dis­pu­nea de circa 10 000 care de luptă. În rea­li­tate însă s‑a vă­zut mai apoi că, de la în­ce­pu­tul răz­bo­iu­lui şi până în aprilie 1942 au fost dis­truse 26 000 care de luptă şi to­tuşi So­vi­e­tele mai dis­pun de 80 Bri­găzi care de luptă[12]. De ase­me­nea, ofi­ţe­rul ger­man, că­ruia se pare nu‑i scăpa nici un amă­nunt din ana­liză, mai men­ţiona că: „So­vi­e­tele au în­tre­bu­inţat mij­loace de in­du­cere în eroare a in­for­mato­rilor ofi­ciali cu oca­zia di­fe­ri­telor parăzi şi fes­ti­vi­tăţi mi­li­tare, fă­când să de­fi­leze ace­leaşi uni­tăţi de mai multe ori şi păs­trând un de­să­vâr­şit se­cret asu­pra no­ilor mij­loace de luptă, ca­mu­flajul şi con­spi­ra­ti­vi­tatea fiind un spe­ci­fic al So­vi­e­telor. Abia după în­ce­pe­rea răz­bo­iu­lui ac­tual, s‑a pu­tut cu­noaşte gra­dul de pre­gă­tire al Ar­matei Ro­şii"[13].

Un alt as­pect ex­trem de in­te­re­sat pre­zentat în ca­drul con­sfă­tui­rilor se re­feră la multe din ne­cu­nos­cu­tele Ar­matei Ro­şii, care au sur­prins Co­man­da­men­tul Ar­matei Ger­mane, ceea ce a dus în cele din urmă la eşe­cul cu­ceri­rii Mos­co­vei. Iată cum este pre­zentat de ana­liştii ger­mani: „În ceea ce pri­veşte ar­mata so­vie­tică, Co­man­da­men­tul ger­man a fost sur­prins de apa­riţia: ca­ru­lui de luptă de 52 de tone; tu­nu­lui ra­chetă; cum şi de te­na­ci­tatea în luptă a sol­da­tu­lui roşu care, chiar în­cer­cuit, a re­zistat fără apro­vi­zio­nări, mâncându‑şi ca­ma­razii morţi, fiind în cele din urmă ca­pa­bili să atace şi să scape de în­cer­cu­ire. De ase­me­nea, Co­man­da­men­tul ger­man a mai fost sur­prins la data de 4 de­cem­brie 1941, de apa­riţia pe front în re­giu­nea Mos­co­vei, a ur­mă­toa­re­lor noi MU: 80 Di­vizii In­fante­rie; 80 Bri­găzii In­fante­rie; 10 Bri­găzi care de luptă; 25 Di­vizii Ca­va­le­rie. Toate aceste MU au apă­rut pe front în mo­men­tul când ger­ma­nii erau în plină ofen­sivă pentru cu­ceri­rea Mos­co­vei. Această ac­ţi­une a fost în­tre­prinsă da­to­rită fap­tu­lui că tru­pele so­vie­tice din li­nia I‑a erau com­plet epui­zate şi efec­ti­vele com­pletate cu ci­vili şi co­pii. Exis­tenţa MU sem­na­late mai sus, nu a fost cu­nos­cută ger­ma­ni­lor prin nici un mijloc"[14]. Iată şi con­clu­zia for­mu­lată de co­lo­ne­lul Kintzel: „Tre­buie să nu mai că­dem în gre­şeala de a subes­tima forţa com­ba­tivă a ar­matei so­vie­tice şi po­tenţi­alul de răz­boi al URSS. Tre­buie să ne aş­tep­tăm că vom mai în­tâlni încă re­zis­tenţe se­rioase în ofen­siva din pri­mă­vara aces­tui an. Nu tre­buie să con­tăm pe fră­mân­tări de or­din in­tern în URSS şi nici pe o dezagre­gare a ar­matei so­vie­tice"[15].

Am citat în extenso din aceste do­cu­mente pentru a subli­nia că ofi­ţerii ger­mani ofereu co­le­gi­lor lor din SSI şi Sec­ţiei a II‑a a M.St.M. nu nu­mai o in­for­ma­ţie des­pre va­loa­rea şi tă­ria for­ţelor ina­mi­cu­lui co­mun, dar mai ales mo­de­lul unei ana­lize reci, obi­ec­tive şi cri­tice, fără cosmetizări şi ex­pli­ca­ţii po­li­tice, în care nu era omisă evi­denţi­e­rea pro­pri­ilor slă­bi­ci­uni şi li­mite în cu­noaş­tere. Me­sa­jul era foarte clar: ne­cu­noaş­te­rea ina­mi­cu­lui poate duce la sur­prin­dere, erori de co­man­da­ment şi, prin ur­mare, la ine­vi­ta­bile eşecuri. De aici, ro­lul ex­trem de im­por­tant al in­for­ma­ţii­lor în timp de cam­pa­nie. La fel de in­struc­tive pen­tru ofi­ţerii SSI s‑au do­ve­dit in­for­ma­ţiile fur­ni­zate de co­lo­ne­lul Rödler cu oca­zia consfăturirii din 23 iulie 1942. Prin­tre al­tele, ofi­ţe­rul ger­man atră­gea atenţia – la 41 de zile după pri­mul bom­bar­da­ment al avi­a­ţiei ame­ri­cane supra Ro­mâ­niei[16] -, că: „În Ori­en­tul Apro­piat se gă­sesc circa 150 de avioane ame­ri­cane, care, pro­ba­bil, vor fi uti­li­zate pentru ata­cul zo­nei pe­troli­fere din Ro­mâ­nia". As­tăzi ştim că ata­cul s‑a pro­dus peste mai bine de un an, la 1 au­gust 1943. Dato­rită mă­su­rilor lu­ate din timp, res­pec­tiv în­tări­rea ar­tile­riei anti­a­e­ri­ene ger­mane şi ro­mâne din zonă şi su­pli­men­ta­rea sis­te­mului de pro­tec­ţie contrainformativă, re­zul­ta­tele ata­cu­lui au fost li­mi­tate. Pro­duc­ţia de pe­trol nu a fost afec­tată în mod ho­tă­râ­tor, iar pa­gu­bele de par­tea avi­a­ţiei ame­ri­cane au fost în­sem­nate. Din 177 de bom­bar­di­ere care au ata­cat Valea Pra­ho­vei, 162 au ajuns în zona pe­troli­feră, 41 au fost do­bo­râte, 88 s‑au îna­poiat la bază, din care 55 cu ava­rii (unele au ate­ri­zat pe parcurs), iar 147 avi­a­tori au mu­rit în ac­ţi­une, 116 fiind luaţi pri­zo­ni­eri[17]. Şi tot cu oca­zia con­fe­rin­ţei din 23 iulie 1942, ace­laşi co­lo­nel Rödler atră­gea atenţia că ar­mata ame­ri­cană este destul de pu­ter­nică „pen­tru a în­tre­prinde o ac­ţi­une, fie în Ves­tul Eu­ro­pei (în Ir­landa se află as­tăzi circa 100 000 ame­ri­cani), fie în Ori­en­tul Apro­piat"[18]. Eva­lu­are co­rectă, în­tru­cât ac­ţiu­nea se va pro­duce peste doi ani, la 6 iu­nie 1944, cu­nos­cută sub nu­mele de „Ope­ra­ţiu­nea Overlord" sau „Ma­rea de­bar­care".

Se pare că spe­cia­liştii S.S.I. au de­prins re­pede sis­te­mul de ana­liză şi acri­bia ofi­ţe­rilor ger­mani, aşa în­cât în evalu­a­rea pre­zen­tată Pre­şe­dinţiei Con­sili­ului de Miniştri, la sfâr­şitul lu­nii martie 1943, des­pre situa­ţia şi po­si­bi­lită­ţile Ar­matei So­vie­tice, se for­mu­lează ur­mă­toa­rea con­clu­zie: „Ar­mata So­vie­tică în urma ofen­si­vei de iarnă a su­ferit pier­deri foarte mari în efec­tive şi mate­ri­ale. Gu­ver­nul şi co­man­da­men­tul so­vie­tic, ju­de­când po­si­bi­lită­ţile sale în per­so­na­lul de co­mandă, forţe vii şi mate­ri­ale, a ajuns la ho­tă­râ­rea de a lupta cu mase de uni­tăţi blin­date şi me­ca­ni­zate, prin care speră a da lo­vi­tura de­ci­sivă tru­pe­lor ali­ate. Pentru aceasta face toate efor­tu­rile în ve­de­rea fa­bri­cării în masă de tancuri şi or­ga­ni­za­rea nu­me­roa­se­lor uni­tăţi blin­date şi mo­to­me­ca­ni­zate, pe care le an­ga­jează în luptă până la com­pleta lor ni­mi­cire, for­mând însă me­reu uni­tăţi noi. Sursa prin­ci­pală de fa­bri­caţie a mij­loa­ce­lor şi or­ga­ni­za­rea uni­tă­ţilor blin­date o for­mează re­giu­nea Urali. Des­fă­şu­ra­rea ac­tu­ală a ofen­si­vei de iarnă a So­vi­e­telor dusă cu un im­por­tant nu­măr de M.U. şi în spe­cial de blin­date se pare că a mar­cat din partea Axei o ten­dinţă de a su­praes­tima po­si­bi­lită­ţile so­vie­tice, fe­no­men cu to­tul con­trar ce­lui de la în­ce­pu­tul răz­bo­iu­lui, când forţa Ar­matei Ro­şii a fost subes­ti­mată"[19]. Pro­ba­bil că la aceste as­pecte se re­fe­rea Eu­gen Cristescu atunci când a afir­mat că „în fapt, această co­la­bo­rare (din­tre S.S.I. şi Abwher - n.n.), s‑a sol­dat cu reale câş­ti­guri pentru Ser­vi­ciul de In­for­ma­ţii Ro­mân". Fie şi prin aceste ates­tări do­cu­men­tare, se conturază pentru isto­rio­gra­fia do­me­ni­ului teza con­form că­reia schim­bul de in­for­ma­ţii şi coo­pe­ra­rea dintre ofi­ţerii S.S.I. cu pro­fe­sio­niş­tii ger­mani ai fron­tu­lui se­cret a fost o ex­pe­ri­enţă ex­trem de utilă. Din ne­fe­ri­cire, acesta nu a pu­tut fi va­lori­fi­cată în pe­rioada care a ur­mat, da­to­rită pier­de­rilor dezastruoase pe Fron­tul de Est, iar în do­me­niul in­for­ma­ţi­i­lor ast­fel de eşecuri se plă­tesc une­ori foarte scump.

După ac­tul de la 23 au­gust, din or­di­nul Co­man­da­men­tu­lui Ar­matei So­vie­tice de ocu­paţie, struc­tu­rile in­for­ma­tive ale S.S.I. care ac­ti­va­seră pe Fron­tul de Est au fost des­fi­in­ţate, iar asu­pra ofi­ţe­rilor şi a do­cu­men­telor in­for­ma­tive în­toc­mite de ei, s‑a de­clan­şat o ade­vă­rată „vâ­nă­tore de vră­ji­toare". Do­cu­men­tele din ar­hiva Fron­tu­lui de Est au fost fie dis­truse, fie au luat ma­siv dru­mul Mos­co­vei. În tim­pul re­gi­mului co­mu­nist, majo­ri­tatea ofi­ţe­rilor S.S.I. au fost con­dam­naţi la ani grei de tem­niţă, fiind acu­zaţi de „ac­ti­vi­tate in­tensă contra cla­sei muncitoare". O ast­fel de abe­raţie ve­nea să aco­pere ade­vă­rul, şi anume ex­pe­ri­enţa co­ple­şi­toare acu­mu­lată în tim­pul cam­pa­niei de re­în­tre­gire na­ţio­nal‑sta­tală din cel de‑Al Doi­lea Răz­boi Mon­dial. În schimb, după cum se cu­noaşte foarte bine, ofi­ţe­rii Abwherului din struc­tu­rile Fron­tu­lui de Est - în frunte cu Reinhard Gehlen[20] şi în­treaga sa ar­hivă -, au avut o altă soartă[21]. Au fost re­cu­pe­raţi de ame­ri­cani şi puşi ime­diat la lu­cru, ex­pe­ri­enţa lor in­for­ma­tivă contra so­vie­ti­cilor fiind fo­lo­sită, nu nu­mai la fun­da­men­ta­rea struc­tu­rilor in­for­ma­tive ale re­gi­mului de­mo­cra­tic din Ger­ma­nia Fe­de­rală ci mai ales la con­frun­ta­rea Est‑Vest din tim­pul răz­bo­iu­lui rece, al că­rui dez­no­dă­mânt, de ase­me­nea, îl cu­noaş­tem acum foarte bine. Con­ti­nui­tatea şi dis­conti­nui­tatea în ac­ti­vi­tatea de in­for­ma­ţii par să de­vină ast­fel ele­mente fun­da­men­tale în sta­bili­rea coe­fi­ci­en­ţilor de va­loare şi a efi­ci­enţei în do­me­niul ac­ti­vi­tă­ţii de in­for­ma­ţii, iar Eu­gen Cristescu are me­ritul de a fi in­tuit acest as­pect. În fi­na­lul ra­por­tu­lui său des­pre Or­ga­ni­za­rea şi acti­vi­ta­tea S.S.I, amin­teşte des­pre „fi­rul de conti­nui­tate şi tra­diţie in­for­ma­tivă", care în con­cepţia sa ar tre­bui să se spri­jine „pe spi­ritul de so­li­da­ri­tate şi de în­ţele­gere, ca şi pe suc­ce­siu­nea ge­ne­ra­ţi­i­lor". Fără în­do­ială că este un me­saj peste timp transmis de Eu­gen Cristescu no­ilor ge­ne­raţii de pro­fe­sio­nişti ai do­me­ni­ului.
-------------------------------------------------------------------------------------
[1] Vladimir Alexe, Abwehr contra FBI. Secrete bine păzite, Editura Românul, Bucu­reşti, 1992, p. 25.
[2]Vezi pe larg la Cristian Troncotă, Din istoria unei colaborări SS1‑Abwehr 1937‑1940, în „Magazin istoric", iulie‑septembrie 1994.
[3] Arh. NIC., fond. PCM –SSI, Politica externă a României, dosar nr. 2/1.037, f. 286.
[4] Arh. SRI, fond „p", dosar nr. 80 536, fila 9.
[5] Ibidem, fond „d", dosar nr. 3.717, f. 23‑27.
[6] Vezi pe larg la Horia Sima, Sfârşitul unei domnii sângeroase (10 decembrie 1939‑6 septembrie 1940), Ediţia a 11‑a, Colecţia „Omul nou", Madrid, 1990, p. 439 şi urm.
[7] Arh.SRI, fond „d", dosar nr. 3 717, f. 28.
[8] Ibidem, f. 30.
[9] Ibidem, f. 31.
[10] Ibidem, dosar nr. 88 438, f. 43‑44.
[11] Arh. NIC, fond PCM‑Cabinet Militar Ion Antonescu, dosar 383/1942, f. 3.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem, f. 5.
[14] Ibidem, f. 6.
[15] Ibidem, f. 8.
[16] Primul atac aerian american asupra României (şi Europei), având ca obiectiv zona Ploieşti s‑a petrecut la 12 iunie 1942. La raid au participat 13 bombardiere B‑24 (utilizate prima dată în operaţii militare) care au aruncat bombe la întâmplare, de la Constanţa la Ploieşti. În­che­iat cu un eşec total, bombardamentul nu a fost anunţat oficial de SUA, dar nici de autorităţile germane şi române, care nu erau interesate să se afle că aviaţia americană era capabilă să efec­tueze bombardamente asupra unor obiective din Europa. (Vezi Istoria României în date, coor­do­nator Dinu C. Giurescu, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 455).
[17] Ibidem, p. 457‑458.
[18] Arh. NIC, fond PCM‑Cabinet Militar Ion Antonescu, dosar 94/1941, f. 61‑62.
[19] Arh. SRI, fond „d", dosar nr. 6456, f. 1‑16.
[20] Născut în 1902, la Erfurt, după absolvirea şcolii de ofiţeri, în 1921, Gehlen a fost repartizat la arma artilerie. Numit la comanda Serviciului de Informaţii al forţelor germane de pe frontul de Est, în 1942, Gehlen a dovedit calităţi profesionale de excepţie, reuşind să pună bazele unei vaste reţele de agenţi pe teritoriul URSS. Evaluarea acestor informaţii, alături de cele provenite de la agenţii SSI, erau făcute, după cum atestă documentele, de către ofiţeri germani specialişti, în cadrul consfătuirilor periodice cu ofiţerii români.
[22] Vezi pe larg mai nou, cu referinţe bibliografice Cristian Troncotă, Ioan Bidu Horaţiu Blidaru, Serviciile Secrete ale Franţei, Germaniei, Italiei, Spaniei şi Portugaliei înainte şi după Războiul Rece, Editura Elion, Bucureşti, 2004, p.83‑84.
footer