Revista Art-emis
Reţeaua „Lucy” PDF Imprimare Email
Michael Nicholas Blaga   
Duminică, 28 Octombrie 2012 19:31
A man called Lucy-ART EMIS„A Man called Lucy" 1939-1945 (Un bărbat numit Lucy), de Pierre Accoce şi Pierre Quet, Editura Coward-McCann din New York, 192 pagini

- Cum l-au trădat generalii germani pe Hitler -

„Lucy a avut în mâinile sale firele care duceau la trei mari Comandamente ale Forţelor Armate Germane. Efectul comunicaţiilor sale asupra strategiei Armatei Roşii şi asupra înfrângerii Wehrmacht-ului a fost incalculabil" (Alexander Foote, în Handbook for Spies)

Despre Lucy

„Sovieticii au exploatat o sursă fantastică în Elveţia, unul Rudolf Roessler (nume de cod «Lucy»). Prin mijloace neidentificate până azi, Roessler din Elveţia a fost capabil de a obţine informaţii de la înaltul Comandament German din Berlin pe o bază continuă, adesea în mai puţin de 24 de ore de la emiterea deciziilor zilnice privind Frontul Răsăritean" (Allen Dulles, directorul general al C.I.A. în perioada 1953-1961, în The Craft of Intelligence). Dintre toate reţelele de spionaj active în Al Doilea Război Mondial, cea care a primit admiraţia cea mai respectuoasă din partea profesioniştilor a fost cea condusă din Lucerna, între anii 1939-1943, de către Rudolf Roessler, sub numele de cod „Lucy". Nici Sorge, nici Cicero, pentru a menţiona cele mai bune exemple, nu au putut egala realizările sale.

Cartea de faţă, A man called Lucy (Un bărbat numit Lucy), apărută la editura americană Coward-McCann din New York, este rezultatul unor ani de cercetări intense şi interviuri cu 150 de persoane, precum şi de călătorii care însumează peste 50.000 de km, în urmărirea unui bărbat numit Lucy. Acest bărbat este cel care i-a făcut lui Stalin un cadou neaşteptat de Crăciunul anului 1940: dosarul complet al Planului Otto (rebotezat „Barbarossa") de invadare a URSS. Numai nouă copii ale planului existau atunci şi i-au trebuit lui Roessler peste 12 ore de muncă pentru descifrarea codului şi încă 48 de ore pentru a radiotelegrafia Kremlinului toate paginile planului. Stalin a reţinut în secret, la biroul său din Kremlin, acest dosar şi nu l-a discutat decât cu Lavrenti Beria, ministrul poliţiei politice secrete cunoscute sub numele de N.K.V.D. Şeful Marelui Stat Major al Armatei Roşii era atunci Gheorghi Jukov, care scrie în cartea sa de memorii că nici el, nici ministrul Apărării, Timoşenko, n-au ştiut că Stalin primise planul Barbarossa cu 6 luni înainte de invazia nazistă. În favoarea faptului că Stalin avea de ceva vreme acest document stă înregistrarea în care îi spune şefului spionajului extern al Armatei Roşii (GRU): „Nu-mi spune mie ce crezi. Mie dă-mi faptele şi sursa!" În cazul lui Rudolf Roessler nu se ştia sursa pentru că asta era precondiţia pusă de el celor care primeau rapoartele sale (guvernul Elveţiei, Angliei şi URSS) - nedivulgarea sursei. Roessler a dus cu el în mormânt numele surselor sale de la înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (O.K.W.). La început însă, Stalin n-a crezut autencitatea informaţiilor lui Roessler, pe care îl bănuia un agent provocator al naziştilor.

Cine e Rudolf Roessler, cunoscut drept Lucy

Rudolf Roessler s-a născut în anul 1897, în orăşelul Kaufbeuren din Bavaria. Tatăl său era un demnitar în Guvernul Bavariei, la Ministerul Apelor şi Pădurilor. Pe frontul Primului Război Mondial, Rudolf RoesslerRoessler şi-a cunoscut camarazii care vor deveni prietenii şi sursele de bază din spionajul lui de mai târziu. Aceşti camarazi erau absolvenţi ai academiilor militare, unde tinerii cadeţi erau educaţi să devină ofiţeri loiali Germaniei imperiale. Roessler va deveni liderul lor intelectual. După terminarea Primului Război Mondial, Germania era o ţară proscrisă în Europa, fără permisiunea de a avea o armată şi obligată să plătească învingătorilor despăgubiri înrobitoare. La 17 aprilie 1922, Germania restabileşte relaţiile diplomatice cu Rusia Sovietică şi semnează la Rapallo un tratat de colaborare prin care îşi acordă reciproc prioritate în toate tranzacţiile lor de comerţ exterior. U.R.S.S. va cumpăra maşini şi utilaje de la firme germane. Tehnicieni germani vor primi slujbe bune în minele sovietice şi la marile lor centrale electrice. Dar peste aceste convenţii comerciale, Tratatul de la Rapallo a permis Germaniei şi URSS-ului să spargă carantina impusă asupra lor de către celelelte naţiuni europene, mai concret, blocada militară asupra U.R.S.S. şi restricţiile impuse Germaniei de Tratatul de la Versailles.

Armata Roşie nu avea trupe şi metode de instruire a acestora şi nicio şcoală militară europeană nu a acceptat să le dea instrucţia necesară. De cealaltă parte, armata germană era limitată la 100.000 de infanterişti, incapabilă de a-i instrui pentru război, fără tancuri, aviaţie sau marină militară. Tratatul de la Rapallo a permis acestor două ţări să dezvolte relaţii strânse, care ar fi îngrozit Europa acelor vremuri, dacă s-ar fi cunoscut în profunzime. Avioane Junkers vor fi fabricate în Rusia, la Samara, obuze la Tula, gaze de luptă la Krasnogvardeisk, submarine şi crucişătoare la Leningrad. În plus, mari baze de instrucţie militară vor fi pregătite de sovietici pentrul uzul armatei germane. La Lipetsk şi Voronej bazele erau echipate pentru aviaţia germană. La Kazan, pe Volga, pentru tancuri. A fost o întreprindere gigantică cu zeci de mii de militari germani dintre cei mai talentaţi combatanţi ai Primului Război Mondial, care au fost radiaţi de pe listele armatei germane înainte de a pleca în U.R.S.S. şi reîncorporaţi la întoarcerea în ţară. Aşa au ajuns prietenii militari ai lui Rudolf Roessler din tranşeele Primului Război Mondial printre cei selectaţi să plece în U.R.S.S. pentru a deveni mai târziu generalii de la înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (O.K.W.). Pentru aceşti generali, invazia lui Hitler contra U.R.S.S. echivala cu un război fratricid! Ei au cerut „civilului" Roessler, emigrat din 1933 în Elveţia, să găsească contacte la englezi, care să primească informaţii strategice de la Marele Stat Major al armatei germane, unde lucrau cei zece amici ai lui Roessler.

Un om cât 12 bombe atomice

Cele mai multe cazuri de spionaj se bazează pe un incident singular, adesea crucial, dar scurt ca durată. De exemplu, măiestria lui Richard Sorge a constat în obţinerea informaţiei că Japonia nu va ataca U.R.S.S. . Enorma valoare a lui Rudolf Roessler şi a celor zece generali germani din reţeaua Lucy s-a bazat pe un munte de informaţii echivalente ca mărime cu 40 de volume, la fel de senzaţionale, ca informaţia lui Richard Sorge, dar care a durat timp de cinci ani! Nu întâmplător, un general britanic a declarat că valoarea lui Roessler este egală cu cea a 12 bombe atomice! Una dintre problemele lui Roessler era că întreaga clasă avută a Elveţiei era pro-germană. Aşa a ajuns la colonelul Karel Sedlacek, care era ceh şi care s-a oferit voluntar să acţioneze ca o curea de transmisie a informaţiilor lui Roessler către guvernul britanic. Acest ceh a intrat în istoria artei militare mondiale pentru alertarea guvernelor europene privind iminenta lor invazie de către Hitler: Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda şi Franţa. Primii contactaţi de Sedlacek au fost britanicii, pentru că sursele lui Roessler indicau prioritatea absolută acordată de germani lichidării Angliei ca principal risc de război pe două fronturi. Pare de necrezut azi, dar niciuna dintre ţările menţionate mai sus n-a luat măsurile necesare şi a ignorat informaţiile transmise din Elveţia, spre consternarea celor care-şi riscau viaţa şi avutul lor: Sedlacek, Roessler şi generalii germani de la OKW, care reprezentau sursele lui Lucy. Se oferă o singură explicaţie aplicabilă tuturor acestor ţări: o trufie incredibilă în forţele proprii şi un dispreţ pentru spionajul elveţian.

Ţările vizate nu au reacţionat: nu aveau încredere în spionajul elveţian

Roessler avea permisiunea guvernului elveţian pentru activitatea sa secretă, sub condiţia ca Elveţia să aibă prima dreptul de acces la informaţiile primite din Germania. Ca urmare, serviciile elveţiene de informaţii au notificat ataşaţilor militari acreditaţi în Elveţia de ţările ameninţate (mai puţin U.R.S.S.) că sunt în posesia unor secrete militare alarmante culese de elveţieni în Germania. Niciuna dintre ţările menţionate mai sus nu punea mare preţ pe spionajul elveţian. Edificator în acest context este uluitoarea dezvăluire a acestei cărţi, cum că Rudolf Roessler a impresionat aşa de puternic guvernul elveţian, încât el a fost angajat cu normă întreagă şi cu salariu pe măsură pentru a sorta, evalua şi analiza noianul de informaţii private, strânse de contraspionajul Elveţiei de la sursele avute de-a lungul şi de-a latul Europei. Asta l-a pus pe Roessler într-o situaţie neobişnuită pentru un spion, de a nu pretinde bani pentru rapoartele sale de la ceilalţi beneficiari (Anglia, U.R.S.S. etc). În acelaşi timp, acest lucru l-a făcut imediat suspect în ochii beneficiarilor săi, ca având informaţii fără bona fide. În plus, Roessler refuza orice indicaţii privind sursele sale din Germania, fapt care-l punea implicit în postura de posibil agent provocator.

În ochii lui Stalin, Lucy era un agent provocator plantat în Elveţia de către nazişti. Nici cu sovieticii n-a avut Roessler o viaţă mai uşoară la început. Şandor Rado (nume de cod „Dora"), şeful reţelei de spionaj a G.R.U. în Elveţia, reţea cunoscută ca „Orchestra Roşie", primise de la Moscova drept „răsplată" pentru trimiterea Planului Barbarossa, furnizat de Roessler, următorul ordin: „Încetaţi orice contact cu Lucy şi oamenii lui!". În ochii lui Stalin, Lucy era un agent provocator plantat în Elveţia de către nazişti. Asta l-a pus pe Şandor Rado şi pe telegrafistul său, Alexander Foote, într-o situaţie disperată, neştiind dacă să expedieze sau nu raportul ce îl avea de la Lucy, în care scria că: „În zorii zilei de duminică, 22 iunie 1941, ora 3:15 dimineaţa, Germania va ataca U.R.S.S. pe un front lung de 1600 km, de la Marea Baltică la Marea Neagră cu 3 milioane de soldaţi, 750.000 de cai, 600.000 de camioane, 7.200 de tunuri, 3.000 de tancuri şi 1.800 de avioane" (pag. 71). Rado şovăia dacă să trimită sau nu Kremlinului acest document, din cauza ordinului de a înceta orice contact cu Lucy. Îl convocase la Lucerna pe Alexander Foote de la Geneva, dar tremura cu dosarul lui Roessler în mână şi nu se putea hotărî să încalce ordinul primit, deşi totul era descris în cele mai mici detalii.

„Understood. Over"

Alexander FootePrintre detalii apare şi informaţia că, în România, erau masaţi la graniţa cu U.R.S.S. 650.000 de militari germani (pag. 67). Foote era furios pe Rado că l-a chemat de la Geneva ca să plângă pe umărul lui. „Este treaba celor de la Moscova de a accepta responsabilitatea acestei situaţii. Cine ştie, mai târziu ai putea fi acuzat de neglijenţă criminală. Şi n-aş vrea să fiu în pielea ta atunci. Imaginează-ţi situaţia ta când Moscova va afla că ai avut acest dosar şi nu l-ai transmis!" (pag. 73). Aceste cuvinte l-au făcut pe Rado să-i dea dosarul telegrafistului pentru transmitere imediată. Din ziua de 14 iunie 1941 până pe 18 iunie Foote a fost neîntrerupt în contact radio cu Moscova. „Singurul răspuns venit de acolo după terminarea transmisiei dosarului au fost două cuvinte: «Understood. Over.» (Înţeles. Terminat.) După ce a terminat de ars toate paginile dosarului şi codurile utilizate, Foote s-a prăbuşit în pat epuizat şi a dormit 24 de ore. Ar fi vrut să păstreze o copie a acestei excepţionale lovituri de spionaj pentru utilizare mai târziu, dar ordinele N.K.V.D. erau că totul trebuia distrus" (pag. 73).

Se cunoaşte faptul că data invaziei germane a U.R.S.S. fusese comunicată Kremlinului de către cel mai bun agent sovietic, Richard Sorge, infiltrat în ambasada Germaniei la Tokio. În plus, Cordell Hull, ministrul de externe american, îl avertizase pe Umanski, ambasadorul sovietic în SUA, că toate misiunile diplomatice americane din Europa telegrafiau la Washington despre iminenta invazie a U.R.S.S. de către germani. Iar în final, Churchill a confirmat şi el data invaziei obţinută de la spionii lui din Reich.
Dar toate aceste nume n-au făcut altceva decât să trimită Moscovei semnale de alarmă. Roessler şi sursele sale de la O.K.W. au trimis lui Stalin un întreg dosar ale cărui detalii uimesc pe istoricii militari.

O declaraţie de război făcută pe genunchi

Cartea „A man called Lucy" publică şi declaraţia de război concepută de ministrul de externe von Ribbentrop şi trimisă ambasadorului german la Moscova, pentru a o prezenta lui Molotov. „Informaţii recente primite zilele trecute de către guvernul Reich-ului nu lasă nicio îndoială asupra naturii agresive a mişcărilor de trupe sovietice. Mai mult, informaţii de la o sursă britanică au confirmat existenţa negocierilor conduse de ambasadorul britanic, sir Stafford Cripps, pentru stabilirea unei strânse colaborări militare între Marea Britanie şi Uniunea Sovietică. Guvernul Reich-ului declară că în violarea angajamentelor sale solemne guvernul sovietic se face vinovat de:
a. Continuarea şi intensificarea manevrelor sale în vederea subminării Germaniei şi a restului Europei;
b. Concentrarea la frontiera germană a tuturor forţelor sale armate în stare de război;
c. Efectuarea de pregătiri evidente de atacare a Germaniei şi cu violarea Pactului de Neagresiune Germano-Rus. Ca urmare, Fuhrerul a ordonat forţelor armate ale Reich-ului să răspundă acestei ameninţări cu toate mijloacele avute la dispoziţie" (pag. 75).

Acest mesaj cinic a fost înmânat lui Molotov în noaptea de 22 spre 23 iunie 1941, la ora 4:45 a.m., de către contele Friederich Werner von Schulenburg, ambasadorul Germaniei. Stenograma întâlnirii acestor doi demnitari menţionează că Molotov l-a întrebat pe ambasador: „«Asta trebuie interpretată ca o declaraţie de război?» Von Schulenburg era fără grai. A ridicat trist din umeri. Furia lui Molotov a învins starea sa de şoc: «Acest mesaj pe care tocmai l-am primit nu poate semnifica altceva decât o declaraţie de război întrucât trupele germane au trecut deja graniţa şi oraşe sovietice ca Odessa, Kiev şi Minsk sunt bombardate de aviaţia germană de o oră şi jumătate». Molotov ţipa acum: «Asta este o încălcare a încrederii fără precedent în istorie. În mod sigur noi n-am meritat asta». Contele von der Schulenburg, care va fi spânzurat de Hitler pentru participarea lui la complotul din iulie 1944, a strâns mâna lui Molotov şi a plecat. Molotov a dat buzna în biroul lui Stalin unde a anunţat: «Germania ne-a declarat război»".

„De azi, orice informaţii comunicate de Lucy vor fi... transmise imediat"

În aceeaşi noapte de 22 spre 23 iunie 1941, Alexander Foote şi-a pornit radio-emiţătorul pe lungimea de undă folosită de obicei de Ministerul Securităţii Statului din Moscova. Nu era o zi desemnată lui Foote pentru transmisiuni şi se temea că nu va primi vreun răspuns la apelul lui. Foote ca şi alţi spioni ca el simţeau nevoia de a fi în contact cu Moscova în acele ore grele. „Deodată, Foote a fost speriat de un fluierat ascuţit şi prelung în căştile de pe urechile sale. Era centrala de la Moscova a cărei semnătură-radio o recunoscuse instantaneu. O avalanşă de cifre şi litere a urmat ca de obicei. Apoi linişte. Foote a profitat de răgaz ca să decifreze radiograma: «Către toate reţelele. Apel către toate reţelele. Bestiile fasciste au invadat patria muncitorilor. A sosit momentul să facem totul în puterea noastră de a ajuta U.R.S.S. în lupta sa cu Germania. Semnat: Directorul».
După o scurtă pauză transmisia Centralei a continuat: «NDA... NDA... NDA... Mesaj special.» NDA însemna Foote. «NDA... Centrala a decis ca de acum încolo mesajele tale vor fi împărţite în trei categorii: MSG va desemna comunicaţii obişnuite, RDO mesaje urgent, iar VYRDO va prefaţa orice mesaj de maximă importanţă. De azi, orice informaţii comunicate de Lucy vor fi clasificate ca VYRDO şi transmise imediat. Centrala va fi în alertă pentru comunicaţii 24 de ore zilnic. Numai NDA singur va transmite comunicările lui Lucy». Foote se gândi că lucrurile iau o întorsătură serioasă. Avea să se convingă imediat. I s-a ordonat să-l contacteze imediat pe Lucy. «Moscova aşteaptă cu înfrigurare toate comunicările lui. Lucy va primi un salariu lunar de 7.000 de franci elveţieni (cca 1.600 de dolari), la care se adaugă plăţile adiţionale pentru informaţii excepţionale». În 1941, un salariu de 7.000 de franci elveţieni echivala cu o mică avere".(pag. 76).

Românii şi ungurii, gata să se încaiere între ei la Cotul Donului

Pe 18 aprilie 1942, Roessler a primit de la Berlin detaliile suplimentare cerute de Stalin pentru luptele grele de la Cotul Donului. Radiograma trimisă imediat lui Stalin includea şi aceste secrete militare: „Linia lungă a frontului care va fi cucerită de Wehrmacht va fi încredinţată pentru apărare unor trupe ne-germane. Vor fi 52 de divizii străine: 27 divizii româneşti, 13 ungureşti, 9 italiene, 2 cehoslovace şi o divizie spaniolă. Pentru că românii şi ungurii se urau unii pe alţii şi erau în stare să se bată între ei, vor fi separaţi prin 9 divizii italiene şi una spaniolă. Înaltul Comandament German nu se baza prea mult pe aceste întăriri ne-germane, fiind îndoielnică valoarea lor militară" (pag. 99).

Divulgarea acestor puncte slabe de pe frontul Donului îl va determina pe mareşalul Jukov să aleagă direcţia loviturii principale exact în sectorul de front apărat de diviziile ne-germane, reuşind spargerea frontului printr-o contra-ofensivă puternică. Întreaga operaţiune de încercuire a Armatei a VI-a germane de sub comanda feldmareşalului von Paulus n-ar fi reuşit fără detaliile trimise zilnic de Roessler. OKW a trimis în ajutorul lui von Paulus armatele blindate conduse de von Manstein şi a deturnat de la acţiunile lor de front alte mari unităţi pentru salvarea Armatei a VI-a. Fiecare din aceste ordine de luptă noi şi urgente erau trimise Moscovei prin radio de Roessler într-un interval de 6-10 ore de la emiterea lor la Berlin. Era ceva nemaiauzit deoarece s-a calculat de către specialişti militari că, în multe împrejurări, ordinele de luptă ale lui Hitler ajungeau la Stalin înaintea primirii lor de către comandanţii germani din linia întâia!

Roessler a divulgat Armatei Roşii slăbiciunea capitală a Wehrmacht-ului

Reţeaua „Lucy" s-a mândrit cu aportul ei la victoriile de la Stalingrad şi Kursk, unde detaliile furnizate Armatei Roşii sunt considerate fără precedent în istoria artei militare! Totul era inclus în radiogramele lui Roessler: sectoarele frontului care vor suferi lovitura principală a Wehrmarcht-ului, numărul soldaţilor şi tehnica de luptă folosită, poziţia exactă a centrelor de comandă germane şi a marilor depozite de muniţii, carburanţi, alimente etc. Doar grupul de armate „Centru" consuma zilnic 18.000 de tone de astfel de furnituri logistice necesare frontului, adică echivalentul a 36 de trenuri de marfă! Roessler a divulgat Armatei Roşii care era slăbiciunea capitală a Wehrmacht-ului: logistica de aprovizionare a fronturilor din URSS, adică asigurarea neîntreruptă a 3 milioane de soldaţi germani cu muniţii, carburanţi şi hrană în cantităţi de zeci de mii de tone zilnic. Pentru înaltul Comandament (OKW) era un coşmar constituirea şi apărarea acelor depozite gigantice, în condiţiile de acces ale Rusiei acelor vremuri, cu drumuri desfundate, magistrale feroviare sistematic distruse de partizani, dar mai ales cu bombardamentele aviaţiei sovietice care erau cu prioritate dirijate spre acele depozite. Rămase fără carburanţi, fie şi câteva zile, armatele de tancuri germane erau ţinte uşoare pentru artileria sovietică.

Elveţia i-a protejat pe Foote şi pe Roessler: i-a arestat, ca să nu ajungă la ei S.S.-ul

Contraspionajul militar german a sesizat că inamicul primeşte informaţii militare din interiorul Wehrmacht-ului, atunci când a descoperit cu stupoare în oraşe cucerite de germani în U.R.S.S. copii ale ordinelor de luptă ale O.K.W. traduse în ruseşte! Centrele de depistare a undelor radio de la Dresda au descoperit şi arestat în Germania pe toţi telegrafiştii „Orchestrei Roşii". Reţeaua „Lucy" transmitea zilnic din Elveţia şi germanii au putut identifica zona geografică. Şeful spionajului extern al Germaniei, generalul Walther Schellenberg, s-a dus de mai multe ori în Elveţia, unde s-a întâlnit de fiecare dată cu omologul său elveţian, generalul de brigadă Roger Masson. Sunt fascinante detaliile acestor întâlniri secrete descrise în cartea de faţă graţie interviurilor luate de autori lui Roger Masson şi, mai ales, stenogramelor anchetării de către englezi a lui Schellenberg, luat prizonier la sfârşitul războiului. (El a decedat în anul 1954, iar cheltuielile înmormântării sale au fost plătite de Coco Chanel).

Deşi Elveţia era neutră, ea a trimis pe Frontul de Est un numar mare de medici elveţieni pentru a trata germanii răniţi. Cu toate acestea, conducătorii Elveţiei erau preocupaţi de faptul că spionajul lui Roessler putea servi germanilor drept un „casus belli", aceştia putând să-i invadeze. Dar, în acelaşi timp, Roessler era finanţat de statul elveţian şi păzit de serviciile de informaţii ale acestuia. Generalul Schellenberg ordonase lui Otto Skorzeny să-l răpească din Elveţia pe Alexander Foote, al cărui radio-emiţător fusese identificat de spionii S.S.. Servitoarea lui Foote era plătită de agenţii S.S. şi urma să le descuie uşa în ziua de 23 noiembrie 1943. Cu trei zile înainte, la ora 1:15 noaptea, Foote era arestat de poliţia elveţiană şi închis împreună cu Roessler la aceeaşi închisoare, în celule confortabile, cu tot ce aveau nevoie. Acolo nu mai putea ajunge S.S.-ul lui Schellenberg. O lună mai târziu, „Armata Roşie trecea graniţele Poloniei şi României, practic încheind eliberarea ţării lor" (pag. 164).

Generalii trădători din O.K.W. au rupt legăturile cu Roessler

După patru ani de război, guvernul elveţian a ridicat restricţiile de camuflaj pe timpul nopţii. După eliberarea Parisului au fost eliberaţi şi Roessler cu toţi oamenii lui. Şandor Rado şi Alexander Foote au plecat împreună la Paris, unde s-au dus direct la ambasada sovietică. Acolo au fost luaţi drept agenţi provocatori de către diplomaţii sovietici. S-a telefonat la Kremlin de unde s-a primit ordinul ca amândoi să se întoarcă la Moscova, aşa că au plecat cu primul avion. Rado s-a confesat lui Foote că îi este teamă de soarta care-l aştepta pentru că erau sume mari de bani pe care le primise ca director al „Orchestrei Roşii", sume pe care nu le putea deconta. Nu ştiuse să facă diferenţa dintre banii cuveniţi lui şi sumele destinate activităţii reţelei sale... La prima escală făcută de avion la Cairo, Şandor Rado a dispărut. Foote s-a întors singur la Moscova, unde a fost promovat maior în Armata Roşie şi trimis la Segodnia (o şcoală de perfecţionare a spionilor sovietici). I s-a spus, ca să-l sperie, că Rado a fost capturat, judecat şi executat în Egipt. Nu era adevărat, fusese capturat, dar în loc de pedeapsa capitală, Rado a făcut 11 ani într-un lagăr de muncă din Siberia împreună cu Rachel „Sissi" Duebendorfer, un alt nume legendar al „Orchestrei Roşii".

La data apariţiei cărţii de faţă, Şandor Rado era profesor de geografie la Universitatea din Budapesta, iar Rachel Duebendorfer trăia cu fiica ei, Tamara, în Germania. Alexander Foote a fost trimis în Mexic, unde urma să-i spioneze pe americani. A preferat să dezerteze la britanici, unde a scris cartea Handbook for Spies şi a trăit confortabil până la moartea sa din august 1957.

Rudolf Roessler a încercat de mai multe ori să-i contacteze în Germania pe generalii germani care i-au fost surse. Aparatul său de radio emisie-recepţie era intact, dar n-a primit niciun răspuns. Concluzia era evidentă pentru el: generalii au putut vedea cu ochii lor că venirea Armatei Roşii n-a însemnat renaşterea Germaniei anterioare venirii lui Hitler la putere. Ţara lor era dezmembrată de învingători. În plus, viaţa lor şi a familiilor lor era în constant pericol pentru că ei erau în bună parte răspunzători pentru milioanele de germani căzuţi în pe Frontul de Est. Neonaziştii din Europa încearcă şi azi să afle numele generalilor trădători de la O.K.W., chiar dacă sunt morţi. Rudolf Roessler, sărac şi deznădăjduit, a decedat la 61 de ani în anul 1958. Cheltuielile înmormântării sale la Lucerna au fost plătite de un necunoscut. footer