Revista Art-emis
Schituri şi chilii româneşti de la Muntele Athos (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu & Prof. Maria Petre   
Miercuri, 24 Octombrie 2012 21:14
Prof. Univ. Dr. Adina Berciu Drăghicescu-art-emisSchitul Prodromu - 1

De la jumătatea secolului al XIV-lea şi până în secolul al XIX-lea, nenumărate documente greceşti, slavone şi româneşti demonstra că toate mânăstirile Sfântului Munte au beneficiat de întreţinere, refacere şi înzestrare prin contribuţia voievozilor, boierilor şi credincioşilor români. Începând cu Vladislav I şi sfârşind cu ultimii domnitori români din secolul al XIX-lea, mânăstirile athonite au primit ajutoare în bani, le-au fost închinate moşii, sate, mânăstiri, păduri, podgorii, bălţi, vămi, vaduri de mori etc. La jumătatea secolului al XIX-lea, toate aceste proprietăţi aduceau un venit anual de aproximativ 7 milioane de piaştri, în timp ce bugetul Ţărilor Române era atunci de 50 de milioane de piaştri, prin urmare reprezenta din bugetul lor. Făcând atâtea danii, poporul român, voievozii şi biserica lui au fost, după împăraţii bizantini, cei mai de seamă sprijinitori ai aşezămintelor Sfântului Munte. Documentele athonite atestă prezenţa elementului românesc la Muntele Athos încă din secolul al IX-lea, prin prezenţa vlahilor sud-dunăreni (a aromânilor). Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, documentele încep să ateste daniile domnitorilor români dar şi existenţa la Sfântul Munte a unor monahi români. Numărul monahilor români, athoniţi a sporit în timp, înregistrându-se la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea un proces de afirmare a vieţii monahale la Sfântul Munte. Ei au vieţuit alături de călugării greci, ruşi, bulgari, sârbi sau în chilii şi colibe proprii. La mijlocul secolului al XVIII-lea ei au pus bazele schitului românesc Lacu, pe moşia mânăstirii Sfântul Pavel, iar la mijlocul secolului al XIX-lea se ridica din temelii schitul românesc Prodromu pe moşia mânăstirii Lavra.

După ce, în anul 1820, călugării moldoveni Justin şi Patapie au cumpărat de la mânăstirea Lavra chilia Ianucopole, datorită evenimentelor de la 1821 au revenit în ţară şi chilia a reintrat în proprietatea originară. În aprilie 1852, călugării moldoveni Nifon şi Nectarie, cu sprijinul domnitorului Grigorie Ghica şi al Mitropolitului Sofronie, au recumpărat chilia Ianucopole cu 7.000 de lei aur şi au încheiat cu mânăstirea Lavra un nou act, prin care aşezământul primea denumirea de schit chinovial moldovenesc. În iunie 1853, Grigorie Ghica atribuia schitului un fond anual de 3000 de galbeni, iar în iunie 1856, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol dădea un singhiliu, întărind actul încheiat de Lavra cu părinţii Nifon şi Nectarie. În martie 1857, stareţul schitului Prodromu, Nifon, solicita Mitropolitului Ungrovlahiei, Nifon, să binecuvânteze zidirea noii biserici a schitului şi să încuviinţeze o condică pentru strângerea de milostenii, cerere care a fost acceptată. În august 1857 şi în aprilie 1858, mitropolitul Moldovei, Sofronie, îi trimitea stareţului schitului câte 500 de galbeni, iar în septembrie 1857, caimacamul Alexandru D. Ghica aprobă suma de 15.000 de lei vechi pentru zidirea noii biserici a schitului, cu hramul Botezul Domnului. Ministrul Cultelor din Ţara Românească îndeamnă şi el poporul să contribuie la zidirea acestui aşezământ ce se va înălţa „în onoarea tuturor românilor".[23] Sfinţirea bisericii era făcută la 20 mai 1866 de arhiereul Isaia Vicol Dioclias, superiorul mânăstirii Golia din Iaşi.

La 19 iunie 1871, domnitorul Carol I recunoştea dreptul schitului românesc Prodromu de a se bucura de protecţia legilor ţării, iar în sigiliul său era înscris „Sigiliul Chinoviului Român" în loc de moldovenesc, în semn de recunoaştere a contribuţiei tuturor românilor şi a schimbării intervenite după Unirea din 1859. În locul stareţului Nifon, care demisionase în anul 1870, a fost ales Damian, sub conducerea căruia schitul adăpostea 120 de călugări şi se construia un spital cu 4 etaje, o bibliotecă, o prescurărie, o brutărie.
Între monahii moldoveni ai schitului Prodromu, în frunte cu fostul stareţ Nifon, sprijinit de Nectarie şi Antonie, şi monahii munteni a izbucnit un conflict care s-a derulat între anii 1870–1890, şi în care au fost antrenaţi mitropoliţii Moldovei şi Ungrovlahiei, Ministerul Cultelor, mânăstirea Lavra şi Patriarhul de la Constantinopol.[24] Între timp, numărul călugărilor prodromiţi ajunsese de la 20 la 100, iar resursele necesare întreţinerii lor, dar şi a numeroşilor vizitatori ai schitului, se dovedeau insuficiente. Noul stareţ, Damian, a reuşit să facă ordine în schit, însă înlăturarea lui Nifon şi Nectarie, împreună cu alţi cinci călugări moldoveni, duce la acutizarea conflictului. Venit în ţară, fostul stareţ Nifon va fi îndemnat de mitropolitul Moldovei, Calinic, să se întoarcă în schit. De asemenea, mitropolitul va adresa la 16 noiembrie 1870 „schitului moldo-român" o carte pastorală în care îndemna la reprimirea lui Nifon ca stareţ, iar alegerea monahului Damian „să rămână nulă şi desfiinţată ca şi când n-ar fi fost".[25] Se pare că de declanşarea acestui conflict nu a fost străină mânăstirea suzerană Lavra, care era nemulţumită de faptul că au fost încălcate contractele încheiate în anii 1852 şi 1856, în care se stabilea ca numărul călugărilor schitului să fie de 20. La aceasta se adăuga faptul că în decembrie 1863 avusese loc în România secularizarea averilor mânăstireşti, ceea ce adusese pagube uriaşe mânăstirilor greceşti de la Muntele Athos. De asemenea, la 17 iunie 1871 domnitorul Carol I, la propunerea ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Christian Tell, şi cu binecuvântarea mitropolitului Ungrovlahiei, schimba denumirea schitului Prodromu în Chinovie Românească.[26]

În timp ce Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice îl sprijinea pe noul stareţ Damian, mitropolitul Moldovei îl susţinea pe vechiul stareţ Nifon. Acesta, sprijinit la rândul lui de Nectarie şi Antonie, antrenează în acest conflict mânăstirea suzerană Lavra şi Patriarhia de la Constantinopol, ambele nemulţumite de întărirea elementului românesc athonit şi de faptul că nu puteau anula efectele secularizării. Între timp, în anul 1875, Mitropolitul Calinic al Moldovei a ajuns Mitropolit Primat al României şi ministrul Cultelor, Titu Maiorescu, conta pe schimbarea atitudinii acestuia.[27] În martie 1876, Patriarhul Ioachim al Constantinopolului constata în Protocolul nr. 1468, că mânăstirea Lavra a admis tacit încălcarea protocoalelor, iar păstrarea denumirii schitului ca „moldovenesc", aşa cum doreau Nifon şi Nectarie, „va fi pricinuitoare a multe tulburări şi intrigi şi în viitor, pentru că toţi petrecătorii în schit fiind români nu suferă numirea aceea veche, pentru că au intrat şi s-au călugărit în schit, care de mult se numeşte românesc". De asemenea, se constata că Damian fusese ales stareţ conform canoanelor şi că revenirea asupra demisiei a fostului stareţ Nifon nu era legală. Damian fusese ales de „cei 100 de monahi, din felurite patrii, adică valahi şi transilvăneni şi alţii" şi ei aduseseră la schit banii lor proprii şi însemnate contribuţii „de la cei de un neam cu dânşii adunate pentru schit, silindu-se şi cu cuvântul şi cu lucrul pentru înaintarea schitului".

Plângerea călugărului Nectarie privind izgonirea a 35 de monahi din schit s-a constatat a fi neadevarată, şi „din cercetarea făcută s-a adeverit că numai 5 părinţi: Calinic, Gherontie, Vartolomeu, Theona şi Antonie, dovedindu-se ca tulburători, au fost izgoniţi de chiriarhiceasca mânăstire cu ştiinţa Chinotitei şi a Bisericii Mari". Din singhiliul din 1856 dintre schit şi Lavra, nu mai rămînea valabilă decât plata unui tribut anual de 1000 de lei şi dreptul de a lua din pădure lemne şi var. Schitul nu era scutit de „dajdiile împărăteşti şi locale din Sfântul Munte" şi putea purta în continuare denumirea de schit românesc, stareţ rămânând ieromonahul Damian. Pecetea purta în interior, săpată, icoana Botezului Domnului iar împrejur scris româneşte „Pecetea Schitului Chinoviu Român din Sfântul Munte al Athosului".[28] Între timp, în ţară, între anii 1872-1878 se desfăşurau mai multe procese intentate de Ministerul Cultelor fostului stareţ Nifon, care „deţinea cu rea credinţă o parte din bunurile schitului". Avocatul poporului constata că acţiunea împotriva lui Nifon „care a făcut atâta zgomot în presă şi în societate, provocând chiar conflicte regretabile între înaltele autorităţi ale ţării..." nu era fondată şi că schitul Prodromu avea personalitate juridică, iar statul român nu-l putea reprezenta ipso-jure, căci acesta se afla pe teritoriul altui stat, şi adăuga: „pentru că Ministerul Cultelor dă o subvenţie anuală schitului, el nu poate să-şi aroge dreptul de a-l reprezenta, precum nu ar putea să-l reprezinte nici particularul care din sentimente pioase face o donaţie schitului". Prin urmare, în conflictul dintre Mitropolia Moldovei (care-l susţinea pe Nifon) şi Ministerul Cultelor (care-l susţinea pe Damian) nu vedea un interes al statului de a lua averea schitului din administrarea lui Nifon şi a o da lui Damian, „pentru că Nifon a contribuit cu mari sacrificii la întemeierea schitului şi nu e permis să se presupună, până la proba contrarie, că un om care se supune la sacrificii şi abnegaţie ar putea fi de rea credinţă".[29]

Consiliul de avocaţi recomanda Ministerului Cultelor, prin avizul 278 din 31 mai 1878, renunţarea şi retragerea apelului făcut la sentinţa Tribunalului Iaşi, nr. 605, prin care era respinsă acţiunea statului contra ieromonahului Nifon, pentru restituirea averii schitului, deţinută de monah.[30] Din documentele consultate de noi în fondul Ministerul Cultelor. Direcţia Contabilităţii, rezultă că schitul Prodromu primea în anul 1873 o subvenţie de 4000 de lei, în timp ce celălalt schit românesc de la Muntele Athos, Lacu, primea 1173 lei.[31] Din împuternicirea dată de schit, în septembrie 1874, stareţului Damian, de a administra averea acestuia din Turcia şi din România, aflăm despre „procentul anual de la Onor Generala Epitropie a Casei Sf. Spiridon din Iaşi", unde schitul avea un fond.[32] Deşi Patriarhia de la Constantinopol constata în martie 1876 că plângerile monahilor Nifon şi Nectarie conţineau neadevăruri, Mitropolitul Primat al României, Calinic, intervenea în decembrie 1876 la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi cerea „a nu elibera numitului stareţ (Damian) subvenţiunea de care se bucură acel schit din partea guvernului precum şi legatul care-l primesc de la Casa Sf. Spiridon de la Iaşi, dacă nu se va îndatora formal a primi pe acei monahi în schit şi de a le arăta respectul ce li se cuvine".[33] Acest lucru se petrecea în urma unui nou memoriu al lui Nectarie către Mitropolitul Calinic, în care solicita „ca schitul să devină în starea de mai înainte spre a ni se da drepturile noastre recunoscute chiar de justiţia ţării".[34]

În ianuarie 1877, Mitropolitul Calinic mulţumea ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice pentru măsura de a sista subvenţia schitului Prodromul şi cerea recunoaşterea lui Nectare ca reprezentant al acestuia, şi dreptul lui de a administra „zestrea metocului din Bucureşti" (Schitul Icoana-Darvari), fapt care se şi întâmplă la 14 februarie 1877.[35] În martie 1877, stareţul Damian înainta un memoriu agentului diplomatic al României la Constantinopol, prinţul Ioan Ghica, în care expunea evoluţia conflictului dintre schit, Nifon şi Nectarie şi refuza primirea călugărilor expulzaţi ca fiind „oameni primejdioşi, niciodată nu-i putem primi, că făcând noi aceasta, nu numai că ne vom arăta singuri pricinuitori ruinării acestui schit, dar ne vom primejdui chiar şi viaţa noastră".[36] Măsura de suprimare a veniturilor din ţară a schitului rămâne în vigoare până în noiembrie 1878, când Mitropolia Ungrovlahiei anunţa Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice că „în urma înscrisurilor ce ne-au dat ambele părţi ... prin care, pe de-o parte, Nifon şi Nectarie renunţă la toate drepturile lor, iar, pe de alta, ieromonahul Damian, actualul stareţ al schitului, se obligă a da cele necesare pentru întreţinerea lor şi a ucenicilor lor", subvenţia de la stat şi legatul domnitorului Ghica de la Casa Sf. Spiridon din Iaşi puteau fi reluate.[37] Cei doi ani în care schitul s-a întreţinut numai din veniturile metocului ce-l avea în insula Thassos au fost grei „dând ocazie tuturor a grăi şi a crede că românii nu-şi cunosc interesele lor naţionale în acest Sfânt Loc din Macedonia şi că părăsesc monumentul lor religios ridicat în Sfântul Munte, care credem că nu aduce onoare poporului român".[38] Abia la 23 noiembrie 1878, stareţul Damian primea subvenţia de 4000 lei a schitului pe anul 1877.[39]

La 26 martie 1879 se semna la metocul din Bucureşti al schitului (Icoana-Davari) actul de împăcare între stareţul Damian şi Nectarie, împuternicitorul fostului stareţ Nifon. Se făcea cunoscut că „de astăzi înainte în sânul frăţiei noastre nu mai este nici o sămânţă de discordie".[40] În octombrie 1879, într-un memoriu adresat ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, stareţul Damian arăta că „s-au chemat bătrânii părinţi Nifon şi Nectarie şi s-au instituit epitropi pe viaţă".[41] Liniştea din schitul Prodromul nu durează mult, căci în octombrie 1880, stareţul Damian se plângea ministrului Cultelor că părinţii Nifon şi Nectarie „nu voiesc a respecta condiţiile prevăzute în actul de împăcare, voind nu numai ca comunitatea aceasta română să fie umilită de străini şi să se supuie la toate absurdele lor pretenţiuni ... Prin urmare Onor. Domnule Ministru, ne vedem siliţi a declara că pe cât timp vor fi în schit cele două persoane, iară mai ales ieromonahul Nectarie, care este instrumentul tuturor intrigilor şi perturbărilor trecute şi prezente, ne este cu totul imposibil a urma sentimentelor noastre de români adevăraţi şi intenţiunilor de prosperitate comună, deoarece numiţii părinţi contrariează şi trădează proistoşilor greci toate demersurile comunităţii noastre, atât în privinţa intereselor casei, cât şi a nobilelor intenţii patriotice ale înaltului nostru guvern român".[42]

Un memoriu al călugărilor prodromiţi Ghimnasie, Zinovie şi David, din 27 iulie 1881 arăta: „Vechiul stareţ Nifon şi părinţii Nectarie şi Antonie, au intrigat contra noilor aşezăminte care ridica schitul în ochii românilor şi străinilor la rangul ce trebuia să ocupe acolo asemenea aşezământ. El întreprinse o luptă înverşunată şi antinaţionalistă servindu-se de felurite intrigi atât în ţară cât şi la Constantinopol unde mai ales a susţinut că este de mare necesitate ca grecii să se împotrivească schitului cum ar şti, căci în caz contrar acolo ca şi la metocul schitului din Thassos, se va face şcoală şi punct de agitaţie pentru întreaga Macedonie. Sub impresiunea unor asemenea manipulări ce se făceau chiar de români ca Nectarie şi alţii, s-a desfiinţat din nou Sinodul, singhiliul din 1876 şi a redus acest mare aşezământ pentru care Ţările Române au cheltuit sume însemnate, „la un aşezământ grecesc, fiindcă părinţii amintiţi mai sus, români cu numele, dar străini prin sentimente, au promis grecilor Lavrei totul, dacă ei îi vor ajuta să strice starea lucrurilor de faţă din schit, numai ca ei să-şi satisfacă oarba ambiţiune de a se reîntoarce în capul unei biserici, umilită şi înjosită, în puterea vechilor documente pe care ei se sprijineau".[43] În această situaţie, mânăstirea Lavra, în anul 1880, intervenea la Patriarhia de la Constantinopol şi cere revenirea schitului Prodromu la statutul aprobat în 1857. Dintr-un raport al Legaţiei României la Constantinopol, din 11 iunie 1881, aflăm că însărcinatul cu afaceri al acesteia, dl Olănescu, a avut o întrevedere cu Patriarhul căruia i-a arătat că: „Singhiliul din 1876 dintre Prodromu şi Lavra consfinţeşte libera şi de sine administrare a schitului nostru, fără amestec din partea cuiva, decât acela firesc şi spiritual al Patriarhiei, de sub a cărei ascultare nu a căutat să iasă niciodată. Am accentuat că toate actele şi toate mişcările făcute pentru întreţinerea şi înfiinţarea Chinoviei române s-au făcut cu voia şi binecuvântarea Patriarhiei şi că Soborul de la 1876 le-a dat puterea deplină pe viitor, contra căreia astăzi nu se mai poate reveni". În răspunsul său, Patriarhul arăta că Lavra, în actul încheiat cu întemeietorii schitului în 1857, a limitat numărul monahilor la 20 „astăzi însă, în urma celor petrecute şi mai cu seamă în faţa unui fapt îndeplinit, nu mai poate să ridice nici o pretenţiune asupra punctului acestuia, deci numărul călugărilor va rămâne pe viitor acelaşi ca astăzi. Asemenea se va păstra sigiliul întocmit cu exerga românească purtând icoana Botezului Domnului în loc de aceea a Sf. Ioan Botezătorul pe care o purta la început. În ce priveşte singhiliul de la 1876, P.S.S. mi-a spus că el poate să fie schimbat, şi fără a-mi preciza nici modul, nici partea în care el va primi vreo schimbare, cu toate insistenţele ce am pus întru aceasta, mi-a declarat că nu-mi poate lămuri mai mult, dar mă încredinţează că schitul românesc nu-şi va pierde din drepturile sale şi că acelea din beneficiile acordate prin singhiliul menţionat care vor putea fi acum modificate nu au să fie nici multe, nici atât de importante precum ne temem că ar putea să fie. În tot cazul, mi-a adăugat P.S.S. ,Marea Lavră nu are să câştige mare lucru".[44]

La încheierea raportului, dl Olănescu arăta: „L-am rugat pe P.S.S. să aibă în vedere credinţa şi temeinicia pe care românii îndeosebi şi călugării petrecători la Prodromu în particular au avut şi au încă în hotărârile şi aşezămintele morale, decretate de Sf. Sinod sub luminata şi cea de sus purtătoare de iubire ocârmuire a P.S.S.... Am arătat cât de grea ar putea să fie poziţiunea acestor monahi, văzându-se după atâta curgere de vreme scoşi din unele drepturi şi avantaje exercitate de atâta timp cu nădăjduita încuviinţare de către P.S.S., spre a fi lăsaţi pradă unor neorânduieli şi unor rătăciri mai de căpetenie decât acelea pe careS.S. voieşte să le stăpânească acum".[45]

La 30 mai 1881 era amânat procesul dintre mânăstirea Lavra şi schitul Prodromu sub pretext că avocatul Lavrei era bolnav, „cauza reală pare a fi slăbiciunea vădită şi recunoscută de însuşi avocatul acesteia faţă de drepturile şi actele schitului nostru", arăta ataştatul Legaţiei României la Constantinopol. Acesta continua arătând „...am primit multe plângeri din partea schitului nostru contra călugărului român Antonie, care depărtându-se de datoriile lui s-a aliat cu Marea Lavră şi a adus Patriarhiei o procură din partea Comunităţii moldoveneşti a Prodromului, plus o cerere din parte-i spre a fi primit să se judece contra fraţilor săi împreună cu Lavroţii... Călugării cer trimiterea acestuia în ţară de Mitropolie şi oprirea sa de a mai intriga şi înmulţi tot felul de vrajbe pe aici, contra lăcaşului naţional, pe care s-a fost legat, acum câţiva ani, prin jurământ, că nu-l va tulbura şi nu-i va aduce pagubă de orice fel".[46]

La 6 iunie 1881, când are loc şedinţa de judecată a Sinodului, Antonie şi Nectarie nu au fost primiţi, iar călugării români au prezentat „40 de acte prin care dovedeau că Marea Lavră recunoştea atât numele cât şi pecetea şi numărul părinţilor de azi ai schitului românesc... Lavra a insistat asupra unui protest ce ar fi făcut la 20 mai 1866, cu ocazia sfinţirii bisericii schitului, însă a fost înlăturat, fiindcă Patriarhul le-a zis că de vreme ce, când au făcut protestul, biserica şi schitul existau şi se clădise sub ochii lor, fără să zică nimic, apoi acest protest ulterior nu mai poate însemna nimic. După o discuţie asupra pecetei făcută de schit în 1871 în care se afla şi pajura ţării (discuţie uneltită de Antonie spre a dovedi oarecum reaua credinţă a călugărilor noştri şi dorinţa lor de a se emancipa de sub autoritatea patriarhală), călugării români declarând că de la 1876 nu se mai servesc de astfel de pecete, Patriarhul a ordonat părinţilor ca până pe 13 iunie să prezinte actele invocate".[47]

La 24 iulie 1881, Sinodul de la Constantinopol a hotărât: „1. singhiliul din 1871 este desfiinţat; 2. actele cele vechi ale Lavrei pentru schitul moldovenesc cu 20 de călugări este sfânt şi în putere şi să se aplice; 3. tot ce s-au urmat între schit şi Lavră de la 1857 şi până astăzi, aceasta rămâne la dispoziţia Lavrei; să vă duceţi şi să vă împăcaţi cu ea; 4. nu aveţi voie a mai reclama la nici o altă autoritate, ci să vă mulţumiţi cu hotărârea Sinodului". Şi cei doi reprezentanţi ai schitului Prodromu, monahii Isaia şi Ghedeon, concluzionau: „După cum se vede,chestia noastră faţă cu Patriarhia este pierdută, acum nu a mai rămas decât să luăm hotărârea şi apoi să protestăm contra ei prin legaţiune şi să luăm chestia pe calea politică, că nu mai este de trăit sub jugul fanariot, însă dacă ne va ajuta ţara, iar de nu, apoi vom fi de jaf grecilor şi noi şi schitul acesta la care s-au cheltuit până la 150000 lire de la toţi fraţii români şi de la guvernul român, pe care l-a întreţinut guvernul şi-l întreţine până astăzi". Cei doi călugări români constatau cu durere: „acum Patriarhul Ecumenic şi-au arătat maniera că este numai patriarh grecesc şi persecutor al românilor şi al tuturor naţiunilor ortodoxe din Orient. Acum s-au văzut promisiunile lui cele false care au promis guvernului şi lui Bordeanu şi la alţii mai mulţi... pentru că nu numai nu ne-au recunoscut drepturile câştigate, ba le-au şi desfiinţat şi ni le-au anulat toate şi pe noi ne pune în risipă şi schitul în ruinare. Părinţilor, arătaţi acestea şi la alte persoane înalte ce ar putea a se convinge şi a ne da mână de ajutor ca români şi a nu ne lăsa în prada grecilor că ruşinea noastră este a toatei Ţări Româneşti".[48]

Într-adevăr, monahii Ghirvasie, Zinovie şi David de la schitul Prodromu adresează la 27 iulie 1881 un memoriu Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice: „Cu inima zdrobită de durere, venim a vă comunica Excelenţei Voastre... cele întâmplate la Patriarhia de la Constantinopol, chinoviului românesc de la Sf. Munte şi vă rugăm să ridicaţi puternica şi autorizata domniei voastre voce, în numele prea cinstitului guvern român, ca să se reguleze în mod definitiv acest diferend, făcând prin Înalta Poartă, acest schit independent, de a scăpa de pieirea cu care este ameninţat din partea grecilor pizmaşi şi vrăjmaşi vecini ai românilor... Ar fi dureros ca după suferinţe îndelungate, cheltuieli nenumărate şi în timpul în care patria mamă s-a ridicat în ochii lumii aşa de sus, singurul şi unicul aşezământ de felul acesta care-l are ţara la Sf. Munte să se coboare atât de jos, unde vor să-l pună hotărârea Înaltei Patriarhii, care fără să ştie poate, servind cauza intriganţilor îşi servă propria sa cauză, căci acea Patriarhie nu este Ecumenică cum trebuie să fie, ci numai curat grecească".[49]

La 30 iulie 1881, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice trimitea Ministerului Afacerilor Străine o notă în care arăta „...vă rugăm a face grabnice demersuri pentru susţinerea drepturilor acelui schit şi dacă nu se poate ajunge la un rezultat favorabil pe altă cale, conform angajamentului luat de guvern în şedinţa Adunării Deputaţilor de la 19 mai 1881, să binevoiţi a recurge la intervenţiunea diplomatică spre a recunoaşte de către autorităţile ecleziastice că nu mai este în Turcia supremaţia ecleziastică în urma Tratatului de la Berlin".[50] Năzuinţa călugărilor români de a li se recunoaşte dreptul distinct de comunitate naţională era justificată. Ideea pentru care s-au străduit multă vreme, aceea de a obţine recunoaşterea ridicării schitului românesc Prodromul la rang de mânăstire, cu toate drepturile aferente, alături de cele 20 existente, între care 17 greceşti, una rusească, una bulgară şi una sârbească, nu a exclus nici o eventuală altă soluţie care să le asigure un statut aparte, pe baze naţionale, recunoscut ca atare. Întreaga lor acţiune a urmărit doar aspecte de organizare şi regim de existenţă sau stare materială, nepunându-se în nici un fel în discuţie problemele de credinţă sau de autoritate religioasă. Această năzuinţă românească era îndreptăţită şi din cauza constrângerilor venite din partea clerului grec. Călugării români erau supuşi diverselor abuzuri în ceea ce priveşte contractele, taxele, dările, interzicerea culturilor, a ridicării de noi lăcaşuri sau locuinţe, a închinovierii unor călugări sau a împiedicării noilor veniţi de a se stabili ca monahi acolo. Mari greutăţi erau făcute cu hirotonisirea sau înaintarea în grade, în folosirea pădurilor şi a surselor de apă.[51] Astfel, într-un memoriu din 13 iunie 1881 al călugărilor români de la schitul Prodromul, adresat ministrului Cultelor, se arăta „ca numărul părinţilor să fie mărginit, ceea ce dă Lavrei motiv de a avea drept de autoritate înăuntrul schitului, care ar fi o mare înjosire pentru români ca monahii greci viind în schit să numere pe părinţii români ca pe nişte dobitoace, deoarece toate schiturile locale, atât chinoviale cât şi idiorithme (de sineşi) greci, ruşi, bulgari şi serbi, nu sunt constrânşi în număr hotărât de părinţi, ci numai chinoviul român, pretenţie ce nu corespunde cu spiritul actului de fondaţiune a schitului. Că cheresteaua pentru care am plătit până acum şi suntem datori a plăti totdeauna pe viitor câte 1000 lei vechi, ca să ni se dea pentru toate trebuinţile casei, ni se interzice".[52]

Un alt memoriu al monahilor de la schitul Prodromu, din 29 septembrie 1881, sublinia poziţia părtinitoare a Patriarhiei de la Constantinopol, care, pe de o parte, promitea reprezentanţilor României sprijin şi, pe de altă parte, nu recunoştea drepturile aşezămintelor româneşti, ba mai mult, le restrângea. Astfel, în urma unei noi audienţe la Patriarhie a consulului României la Constantinopol, Al. Fara, din însărcinarea Mitropolitului Primat român în privinţa situaţiei schitului Prodromu, Patriarhul a răspuns că: „hotărârea ce a dat-o contra drepturilor schitului nostru,prevăzută în singhiliul din 1876, a făcut-o nevrând şi că i-a promis că dacă schitul va intra în negocieri de pace cu Lavra, conform hotărârii ce a dat P.S.S. la 13 august a.c. şi neîmpăcându-se, atunci P.S.S. are să dea un singhiliu mai bun decât cel din 1876... Cu asemenea promisiuni P.S.S. Patriarhul din Constantinopol mai înainte de a elibera hotărârea P.S.S. din 13 august a.c, a asigurat pe onor. Dl Dimitrie Brătianu, pe onor. Dl N. Bordeanu precum şi pe onor. Dl Olănescu, prim secretar al legaţiunii române din Constantinopol, că P.S.S. nu va ataca drepturile schitului nostru român prin singhiliul din 1876. Care promisiuni s-au adeverit false, după cum se constată în menţionata hotărâre. De asemenea şi acum din câte a promis onor. Dl Fara, nici una va îndeplini, ci numai că voieşte să se profite de ocazie. Pentru aceasta fac toate tentaţiunile ca chestia schitului nostru român să nu intre pe canalul politic, spre a fi recunoscut formal de autoritatea guvernului otoman, că România cere un stabiliment de pioşi români în Muntele Athos; şi aşa să-şi piardă schitul toate drepturile recunoscute de Marea Biserică prin singhiliul din 1876, care este pus sub scutul european şi prin acest mod să înlăture dreptul guvernului român de a apăra acest sacru stabiliment, lăsându-l la dispoziţiunea Sanctităţii Sale şi a grecilor lavrioţi".[53]

Monahii români implorau autorităţile române să nu creadă „falsele promisiuni de la Fanar; nici una n-a admis şi nici că vor admite, ci numai că vor să profite de ocaziune (ceea ce este ruşinos pentru naţiunea română, a fi jucată ca o păpuşă de politica grecilor)... şi pierzând odată ocaziunea progresării sale, care i se oferă prin art. 62 al Tratatului de la Berlin, se pierde şi orice altă speranţă de prosperitate morală şi materială, de la care naţiunea noastră s-ar fi putut cândva nu puţin profita... Dacă Patriarhul a distrus acea nouă poziţiune deja creată, cum promite că ne va crea o alta mai bună contra deciziunii sale de acum?"[54] Articolul 62 al Tratatului de la Berlin, invocat de monahii români în memoriu, prevedea garanţii internaţionale pentru Sfântul Munte: „ecleziasticii, pelegrinii şi călugării tuturor naţionalităţilor... se vor bucura de aceleaşi drepturi, avantaje şi privilegii... Călugării din Muntele Athos, oricare ar fi ţara lor de origine, vor fi menţinuţi în posesiunile şi avantajele lor anterioare şi se vor bucura fără nici o deosebire de deplina egalitate de drepturi şi prerogative".[55] Conflictul declanşat de cei trei călugări: Nifon, Nectarie şi Antonie între schitul Prodromu şi mânăstirea Lavra se încheie prin actul de împăcare din 3 martie 1889. În perioada 1881-1889,ieromonahii Nifon şi Nectarie au vieţuit într-o chilie din afara schitului, asigurându-li-se întreţinerea, iar Antonie „a fost mărginit cu totul", acesta fiind considerat „principalul instrument al vrăjmăşiei contra voinţei obştei".[56]

În anul 1890, stareţul Damian Dimitrescu, „săturându-se de multiplele tulburări, inconveniente şi după o luptă de 20 de ani, a demisionat". A fost ales stareţ Ghedeon ieromonahul care l-a primit în schit şi pe Antonie, numindu-l chiar în comitetul de administrare.[57] Noul stareţ Ghedeon făcea o vizită în ţară, în 1892, şi intervenea pe lângă regele Carol I şi Mitropolitul Primat, solicitând ridicarea subvenţiei schitului de la 7000 franci la 10000 franci. „Şi ne-au promis Majestatea Sa şi Onorabilul guvern, că la bugetul anului curent ne va face o cifră mai mare".[58] Într-adevăr, din memoriul stareţului Ghedeon către ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Tache Ionescu, din iunie 1893, aflăm că subvenţia schitului ajunsese la 12000 franci anual. Se solicita eliberarea ei, „că neapărată nevoie avem a ne procura acum vara, necesarul nutriment şi celelalte pentru schit".[59] În septembrie 1893 Ghedeon confirma primirea subvenţiei şi arăta că începuse lucrarea pentru construirea unui apeduct care să aducă apă în schit de la o distanţă de 2500 m. În aprilie 1894, subvenţia schitului ajunsese la 14000 de franci, încasată în două tranşe în mai şi în noiembrie.[60] Subvenţia schitului era însă trimisă cu întârziere, fapt ce provoca greutăţi în procurarea hranei şi a celorlalte produse necesare traiului monahal.

Într-un memoriu din 20 februarie 1896, adresat de stareţul Ghedeon noului ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, se arăta că în anul 1893 fostul ministru, Tache Ionescu, îi propusese să cedeze metocul pe care-l avea schitul în Iaşi, din anul 1855, de la domnitorul Moldovei Grigore Alexandru Ghica, pentru construirea noului Seminar şi a apartamentelor Mitropoliei. În schimbul cedării acestui metoc solicitase mărirea subvenţiei, care fusese ridicată la 14000 lei anual „promiţându-se că în fiecare an, să ne înscrie treptat către o cifră până vom putea ajunge să acoperim cheltuielile ce avem îndoite mai mari decât veniturile schitului". Solicita noului ministru, Petre Poni, „adaosul ce veţi mai găsi de cuviinţă la subvenţia schitului, ca astfel să putem acoperi, dacă nu pe deplin, cel puţin într-un mod convenabil cheltuielile necesare ... cu atât mai mult, că noi aici, în Sfântul Munte, suntem focarul luminii şi ajutorul fraţilor noştri români din Macedonia, care ne cer cărţi, veşminte şi lucruri bisericeşti". Era relatat faptul că în urma unei furtuni, în ianuarie 1895, fusese avariată arsanaua de la mare, provocând o pagubă de peste 6000 lei. Se împrumutaseră cu dobândă, refăcuseră arsanaua „fără de care nu putem trăi" şi construiseră un nou canal pentru apă din „marmură, lucrat cu ciment şi var", pentru care cheltuiseră 25000 lei. Acoperişul bisericii, veche de 40 de ani, se stricase şi era necesară repararea lui şi aveau nevoie de 30000 de lei.[61] În perioada următoare ,schitul primea cu întârziere subvenţia, cea de-a doua tranşă a ei pe anul 1896 era încasată abia în ianuarie 1897.[62] Mai mult, existaseră tendinţe de diminuare a ei de la 14000 lei la 10000 lei, însă ministrul Spiru Haret o restabilise la valoarea iniţială.

La toate aceste greutăţi se adaugă în iunie 1898 o nouă plângere adresată de părinţii Nifon şi Nectarie către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în care reclamau calitatea produselor cu care erau aprovizionaţi de schit şi mai ales lipsa de bunăvoinţă cu care li se dă". Spiru Haret, atrăgea atenţia călugărilor prodromiţi să nu se mai împartă în tabere care să se lupte între ele, pentru că nu va tolera acest lucru.[63] Din raportul sosit de la schit, rezulta că cei doi monahi, Nifon şi Antonie, împreună cu doi ucenici trăiau în peştera Vigla de la Muntele Athos şi primeau provizii şi îmbrăcăminte în valoare de 5559 lei turceşti anual.

Într-un memoriu din 3 noiembrie 1898, adresat de stareţul Ghedeon ministrului Spiru Haret rezulta că „părintele Antonie umblă cu multe plângeri pentru că Nifon, fiind bătrân, aproape 100 de ani, având 3 ucenici şi nutriment din schit, nici nu se gândeşte la astfel de lucruri". Antonie se retrăsese din schit la Nifon şi făcuse o petiţie către Lavra în iulie 1897, în care afirmă că stareţul Ghedeon şi comitetul de la Prodromu „s-au ereticit, pentru că pomenise în biserică pe regele României şi membrii familiei regale". Lavra le atrăsese atenţia, dar răspunsul prodromiţilor a fost că „schitul niciodată nu poate renunţa a nu pomeni pe suveranii ţării noastre, din care facem parte, care ne protejază şi ne întreţine". Se adresaseră Ministerului Cultelor şi Mitropolitului Primat pentru a interveni pe lângă Patriarhia de la Constantinopol, „care au lăsat liberă pomenirea suveranilor în biserica Chinoviului românesc". Era amintit faptul că Antonie era cel care declanşase conflictul dintre Lavra şi Prodromu în perioada 1880-1890, şi aceasta „ne tăiase apa de băut, lemnele de foc, catârii de a ieşi pe poarta schitului afară, care lacune le-am plinit prin facerea unui rezervor în care adunam apa de ploaie după case pentru un an. Lemnele şi fânul îl cumpăram cu corabia de afară, făcându-ne toate dificultăţile cu tendinţa de a ceda drepturile câştigate la 1876. La toate aceste scene, părintele Antonie era alături cu grecii, călăuză intimă. În 1890, văzând părinţii lavroţi că cu atare intrigi mai mult se blamează în faţa lumii civilizate, au convenit la pace". Antonie fusese totuşi primit în schit în 1890, de noul stareţ Ghedeon, însă tot nu era mulţumit. Numărul călugărilor prodromiţi depăşise cifra 100 la care se adăugau peste 10000 de vizitatori anual care trebuiau hrăniţi, iar altora trebuia să le facă milostenii. Nu mai făceau faţă cheltuielilor „şi când le spunem că nu mai avem, ne răspund: ruşine pentru voi românii. O mânăstire are România în Sfântul Munte şi nu o poate întreţine? Până la 1860 trimitea milioane pentru mânăstirile străine din Orient şi acum pe acea mânăstire nu o întreţineţi spuneţi minciuni, sunteţi plini de bani şi tăgăduiţi".Cu toate lipsurile pe care le întâmpinau „cel de pe urmă posmag îl împărţeau cu dânşii, neştiind lumea că chiar subvenţia anuală de 14000 de franci nu ne vine la timp şi suntem siliţi să ne împrumutăm cu procente pe la greci şi pe la alţii, ca să ţinem prestigiul românesc sus. Să nu ştie lumea toată în ce stare suntem, şi suntem datori astăzi, 5000 de napoleoni. Semestrul subvenţiei de toamnă, în loc să-l primim în octombrie, îl primim în decembrie sau ianuarie şi cel de primăvară, în loc de aprilie pe la august sau septembrie". Solicitau ministrului trimiterea subvenţiei la timp şi anunţau că presa trimisă de guvern în 1897 „pentru a imprima cărţi şi muzică cu litere străbune" fusese confiscată de turci şi oprită în vama de la Salonic, pentru că părintele Antonie le-a spus turcilor că este tipografie pentru cărţi, iar Lavra a întărit că urmau să fie tipărite „cărţi şi jurnale contra guvernului otoman ... acestea sunt ofrandele aduse schitului de părintele Antonie".[64]
-----------------------------------------
[23] DANIC, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 268/1875 f.123-124.
[24] Ibidem, dosar 6/1881 , f. 70-178.
[25] Ibidem, dosar 268/1875 , f. 128
[26] Ibidem, f.17.
[27] Ibidem, f.26.
[28] Ibidem, f.86.
[29] Ibidem, f.62-63.
[30] Ibidem, f.67.
[31] Ibidem, fond Ministerul Cultelor. Direcţia Contabilităţii, dosar 145/1873, f.15,20.
[32] Ibidem, dosar 137/1875, f.7,22.
[33] Ibidem, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 268/1875, f.32.
[34] Ibidem, f.38.
[35] Ibidem, f.40-41.
[36] Ibidem, f.77-81.
[37] Ibidem, f.69.
[38] Ibidem, f.71-72.
[39] Ibidem, f.74.
[40] Ibidem, f.132.
[41] Ibidem, f.131.
[42] Ibidem, f.163-164.
[43]21 Ibidem, dosar 6/1881, f.10
[44] Ibidem, f.3.
[45] Ibidem, f.4.
[46] Ibidem, f.7.
[47] Ibidem, f.9.
[48] Ibidem, f.13.
[49] Ibidem, f.11.
[50] Ibidem, f.15.
[51] Gh. Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică . Secolul VIII-XX, Bucureşti, Ed. Biblioteca Bucureştilor, 1999, p.169.
[52] DANIC, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 6/1881, f.24.
[53] Ibidem, f.46.
[54] Ibidem, f.47.
[55] Gh. Zbuchea, op. cit, p.165.
[56] Ibidem, fond Ministerul Cultelor Direcţia Contabilităţii, dosar 4/1890, f.95.
[57] Ibidem, dosar 27/1878, f.95.
[58] Ibidem, dosar 296/1893, f.12.
[59] Ibidem, f.27.
[60] Ibidem, dosar 291/1894, f.5.
[61] Ibidem, dosar 44/1895, f.8.
[62] Ibidem, dosar 163/1897, f.5.
[63] Ibidem, dosar 27/1898, f.17.
[64] Ibidem, f.95. footer