Revista Art-emis
Schituri si chilii româneşti de la Muntele Athos (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu & Prof. Maria Petre   
Sâmbătă, 13 Octombrie 2012 21:02
Adina Berciu+Drăghicescu-art-emisConform tradiţiei, originile vieţii monahale athonite s-ar afla în timpul împăraţilor Constantin cel Mare (313-337) şi Teodosie (408-434), când se crede că s-au aşezat aici primii călugări. După ocuparea Palestinei (638) şi Egiptului (640) de către arabi, unii călugări din aceste ţări s-au refugiat la Muntele Athos, iar în secolele VIII-IX, în timpul disputelor iconoclaste, alţi călugări din Imperiul bizantin s-au retras tot aici. Cea mai veche mânăstire este Marea Lavră, întemeiată de Atanasie Athonitul (963), urmată de Iviru (972), Vatoped, Filoteu, toate datând înainte de anul 1000. În secolul al XI-lea iau fiinţă mânăstirile Esfigmenu, Dohiar, Xenofon, Xiropotam, Caracalu, Costamonitu şi Zografu, în secolul al XII-lea Rusicon şi Hilandar, iar în secolul al XIV-lea Cutlumuş, Pantocrator, Sfântul Pavel, Grigoriu, Simonpetra. În decursul vremii, numărul mânăstirilor a variat, după cum au evoluat evenimentele istorice. În timp ce unele au dispărut, altele au fost asimilate iar ordinea lor ierarhică s-a schimbat. În prezent la Athos sunt aceste 20 de mânăstiri mari, cărora le aparţine teritoriul şi conducerea. Pe lângă acestea se mai găsesc 8 schituri, circa 200 de chilii, multe colibe şi câteva mici sihăstrii. Schiturile, chiliile, colibele şi celelalte aşezări monahale se găsesc sub controlul şi administraţia mânăstirilor pe teritoriul cărora se află.. Ele nu dispun liber de averea lor şi nici nu participă la conducerea Sfântului Munte.

Condusă până în secolul al XVII-lea de un Protos, comunitatea athonită începe să fie îndrumată treptat de adunarea colectivă a celor 20 de egumeni ai marilor mânăstiri, denumiţi iniţial proistoşi şi apoi epistaţi. Aceştia, împărţiţi în cinci grupe de către patru epistaţi, a alcătuit Epistasia, care exercită conducerea prin rotaţie, în fiecare an de la 1 iunie până la sfârşitul lunii mai a anului următor. Cei patru epistaţi ai fiecărui grup, aleg din sânul lor un preşedinte care ţine cârja Primatului şi poartă titlul de Protoepistat sau Protosul Sfântului Munte. Ca organ administrativ permanent superior Epsitasiei, funcţionează Adunarea Extraordinară sau Sfânta Sinaxă, formată din reprezentanţii celor 20 de mânăstiri, iar ca organ legislativ şi judecătoresc, Dubla Adunare Bianuală sau Sinaxa Dublă Extraordinară, care se întruneşte de două ori pe an în orăşelul Careia, capitala Athosului. Comunitatea athonită s-a bucurat din secolul al IX-lea şi până la cucerirea Constantinopolului de către otomani (1453), de autonomie teritorială şi administrativă din partea împăraţilor bizantini. Sultanii otomani au confirmat şi au întărit aceste privilegii iar cele 8 tipicoane I (972), II (1046), III (1394), IV (1406), V (1574), VI (1783), VII (1810), VIII (1911), au asigurat autonomia administrativă, politică şi religioasă a Sfântului Munte. După cucerirea Constantinopolului în anul 1453 şi până la mijlocul secolului al XIX-lea, susţinerea Muntelui Athos a revenit Ţărilor Române. Fără ajutorul masiv material şi moral al românilor, aşezămintele Sfântului Munte, cu toată autonomia dată de turci nu s-ar fi putut menţine.

Evenimentele politice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumatate a secolului al XX-lea au adus problema Sfântului Munte în atenţia Conferinţelor de pace europene. Astfel prin Tratatul de pace de la Berlin (1878), se întăreau privilegiile Sfântului Munte. Situaţia a rămas neschimbată până la Războaiele Balcanice (1912-1913). În noiembrie 1912 armata greacă a ocupat Muntele Athos iar puterile europene şi-au rezervat dreptul de a decide asupra Statutului acestuia în cadrul Conferinţei de pace de la Londra. În noiembrie 1913, Muntele Athos era declarat autonom, independent şi neutru. Primul Război Mondial a împiedicat aplicarea hotărârilor Conferinţei de la Londra. Guvernul grec a instalat la Careia funcţionari de poliţie pentru asigurarea ordinii. În anul 1918 Chinotita de la Careia în colaborare cu un consilier grec, întocmea un Statut în care se specifica autonomia, neutralitatea şi independenţa în condiţiile stipulate de Tratatul de la Londra din anul 1913. Grecia recunoştea autonomia Muntelui Athos şi prin Tratatul de la Sèvres (1920) iar la Conferinţa de la Lausanne (iulie 1923), în urma războiului greco-turc, Muntele Athos rămânea sub administraţie elenă cu titlu de teritoriu sub mandat. La începutul anului 1924 o comisie alcătuită din cinci călugări greci a alcătuit Statutul Muntelui Athos, semnat la 10 mai 1924 de reprezentanţii a 19 mânăstiri athonite, mânăstirea rusă Sfântul Pantelimon refuzând să-l semneze. În anul 1925, Patriarhia de la Constantinopol, şi-a dat adeziunea asupra statutului iar guvernul elen emitea la 16 septembrie 1926, decretul-lege intitulat Despre ratificarea regulamentului Sfântului Munte Athos. Prin acest statut, schiturile, chiliile şi colibele athonite erau declarate anexe ale celor 20 de mari mânăstiri; se stabilea numărul mânăstirilor mari la 20, se refuză dreptul de proprietate al celorlalte aşezăminte, cu excepţia celor 20; se prevedea obligativitatea cetăţeniei greceşti pentru toţi monahii athoniţi indiferent de naţionalitate; se declarau schiturile, chiliile, colibele, proprietate neînstrăinabilă a mânăstirilor tutelare; se interziceau transformarea schiturilor în mânăstiri sau a chiliilor în schituri şi a colibelor în chilii; se oprea vânzarea chiliilor şi colibelor fără aprobarea prealabilă a mânăstirilor tutelare, care erau declarate primul cumpărător; se limita la trei numărul monahilor cu drept de moştenire asupra unei chilii.

Constituţia elenă, elaborată în anul 1926 proclama suveranitatea statului grec asupra Muntelui Athos şi interzicea orice modificare a sistemului administrativ în ceea ce priveşte numărul mânăstirilor şi regulile ierarhice sau raportul lor cu aşezămintele dependente de ele. Statul elen era reprezentat de un guvernator iar puterea judecătorească era exercitată de autorităţile mânăstireşti şi Chinotită. Deşi constituţia Greciei a suferit după anul 1926 mai multe modificări, statutul Muntelui Athos a rămas neschimbat. Astfel Constituţia elenă din iunie 1975 stabileşte că Muntele Athos reprezintă o regiune care se autoadministrează, dar face parte din statul grec. Din punct de vedere spiritual, Muntele Athos se află sub jurisdicţia directă a Patriarhiei Ecumenice, iar monahii athoniţi primesc cetăţenia greacă. Statul elen asigură menţinerea ordinii şi securităţii publice în Sfântul Munte. Prin urmare prerogativele civile, politice şi bisericeşti ale organelor de conducere ale Sfântului Munte au fost transferate în competenţa statului grec care le exercită de fapt.

Schitul Lacu

Cel dintâi schit românesc înfiinţat la Muntele Athos a fost Schitul Lacu, pe moşia mânăstirii Sfăntul Pavel, in secolul al XVIII-lea. După unele informaţii el a fost întemeiat de câţiva călugări de la mânăstirile Neamţ, Căldăruşani, Cernica şi de la câteva mânăstiri din Basarabia. În anul 1760 a fost reînnoit de ieromonahul moldovean Daniil. În acea perioadă schitul avea în componenţa sa peste 30 de chilii, în care vieţuiau 80 de călugări. În secolul al XIX-lea călugării basarabeni, ieromonahul Nicolae şi schimonahul Iustin, revigorat schitul. Între dichiii şi duhovnicii care au vieţuit în acest schit în secolul al XVIII-lea s-au distins ieromonahii Daniil şi Nicolae şi schimonahii Iustin, Anastasie, Dositei şi Valasie, iar în secolul al XIX-lea duhovnicii Leontie, Dionisie şi Luchian. Alături de călugării basarabeni, călugării moldoveni de la mânăstirea Neamţ construia chilii noi la începutul secolului al XIX-lea şi au strâns în jurul lor noi ucenici, promovând un curent de reînnoire duhovnicească. Astfel, duhovnicul Leontie şi ucenicii săi au zidit o chilie de piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului pe marginea unei prăpastii.[1] Stilul de viaţă în acest schit era cel idioritmic. Fiecare chilie îşi avea superiorul ei şi se întreţineau din rocodelie (confecţionarea de obiecte de cult). Unele chilii aveau paraclis, altele nu. Duminica şi la sărbători toţi membrii schitului participau la slujbe în biserica centrală, care avea hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. În fiecare an, dintre membrii lui, îşi alegeau un dichiu, care coordona activităţile comune ajutat de un număr de epitropi. Schitul plătea anual un bir mânăstirii Sfântul Pavel, iar călugării prestau un număr de zile de clacă.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, documentele privind acest schit încep să furnizeze informaţii concrete. Astfel, la 11 iulie 1867 Ministerul Afacerilor Străine îi cerea gerantului Agenţiei României la Constantinopol să-i comunice date despre schitul românesc Lacu de la Muntele Athos. Aceasta în urma unei petiţii a dichiului acestui schit, monahul Dionisie, către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în care arăta că schitul se află pe proprietatea mânăstirii Sfântul Pavel, are 46 de monahi şi, pentru că nu are niciun venit, „soborul suferă cea mai mare lipsă şi biserica se află neterminată încă", în care privinţă cere a se acorda schitului o subvenţie. În adresă se specifica faptul că Ministerul Cultelor nu avea „nici o cunoştinţă despre zisul schit".[2] La 26 august 1867, Ministerul Afacerilor Străine, informa printr-o notă Agenţia României la Constantinopol că Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în urma datelor furnizate de aceasta despre schitul Lacu, avea să prevadă în bugetul pentru anul 1868 o subvenţie pentru acesta.[3] În raportul din 17 septembrie 1867 al Agenţiei de la Constantinopol se arăta că mijloacele de comunicaţie cu Muntele Athos nu erau sigure, iar „situaţia acelui schituleţ român între cinobii mari, eterogene, de a căror amiciţie sinceră nu am avut încă ocaziunea de a fi încredinţaţi", o determină să propună venirea la Constantinopol, la un interval de şase luni, a unu sau doi călugări ai schitului Lacu, având o împuternicire a dichiului pentru a ridica subvenţia. Din lista cu numele celor 46 de monahi ai schitului Lacu rezultă că în anul 1867 dichiu era monahul Dionisie. Existau şase preoţi şi duhovnici slujitori: ieromonahii Teofilact, Nicanor, Nil, Serapion, Leontie şi Athanasie. Dichiul anterior fusese ieromonahul Anania. Citeţi şi cântăreţi erau: schimonahul Varsanufie şi monahii Inochentie şi Constandie. Restul erau schimonahi şi monahi, precum şi patru fraţi.[4]
La 7 decembrie, Ministerul Afacerilor Străine, înştiinţa Agenţia de la Constantinopol că ,Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prevăzuse în proiectul de buget pe anul 1868 o subvenţie de 3.200 de lei pe an, care urma să fie votată în Camera Legiuitoare.[5]

La 21 martie 1872 Agenţia de la Constantinopol anunţa conducerea schitului Lacu să ridice subvenţia pe anul 1871, in valoare de 1.173,15 lei. Aşadar, suma de 3.200 de lei propusă de minister, nu fusese acceptată.[6] La 13 august 1873, dichiu era monahul Serapion, care-l împuternicea pe monahul Nil să ridice de la Agenţia din Constantinopol subvenţia pe anul în curs. Suma acordată era tot de 1.173,15 lei, dar urma să fie încasată abia în aprilie 1874.[7]
Subvenţia pe anul 1874 era încasată la 18 iunie 1875 de monahul Zosima, iar la 14 mai 1876, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, comunica Agenţiei de la Constantinopol că subvenţia schitului Lacu pe anul 1875 nu fusese solicitată. Prin urmare, ministerul a omis trimiterea ei şi ruga să se transmită schitului că suma se va reporta pentru anul 1876 şi că din acel an subvenţia „este desfiinţată din bugetul ministerului".[8] Nu ştim care a fost cauza acestei măsuri, dar la 25 martie 1878, epitropii schitului Lacu eliberau o împuternicire superiorului schitului, ieroschimonahul Varsanufie, pentru a veni la Bucureşti la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice să ridice „subvenţiunea ce a binevoit înaltul guvern al României de a ne milui pentru întreţinerea în bună stare a comunităţii noastre".[9]
În februarie 1881, ieromonahul Ghimnasie şi monahul Ghedeon de la schitul Prodromu, împuterniciţi de superiorul schitului Lacu, schimonahul Lazăr, încasau subvenţia de 1.134 de lei a schitului. De altfel, monahul prodromit Ghedeon elabora la 8 iunie 1881 un memoriu asupra situaţiei schitului Lacu. După ce descria locul arid de pe moşia mânăstirii Sfântul Pavel, pe care era situat schitul, monahul aprecia că grecii acceptaseră aşezarea călugărilor români „fiindcă este cu greu de locuit de alte naţiuni şi mai cu seamă de greci". Şi pentru că monahii români plăteau bir anual mânăstirii Sfântul Pavel, Ghedeon continua: „în tot anul îl vinde românilor acest loc şi el tot grecesc este".[10] Monahul prodromit descria situaţia de „clăcaşi greceşti" a monahilor români de la schitul Lacu, care vieţuiau în 50 de case construite de ei. Unii locuiau singuri, alţii câte doi, trei sau patru. Cele 50 de case formau fiecare „o stăpânire" şi erau supuse mânăstirii Sfântul Pavel, care, „numai ea este în drept a-i judeca şi a hotărî pentru dânşii cum voieşte". Mânăstirea chiriarhică recunoştea dintre ei pe unul ca „reprezentant sau dichiu şi doi membri, însă anual". Aceşti reprezentanţi ai schitului erau obligaţi să respecte învoiala cu mânăstirea chiriarhică „iar nu cu interesul naţionalităţii din care se compune acest loc". Prin urmare, monahul prodromit deplânge lipsa de autonomie a monahilor români de la schitul Lacu „şi, într-un cuvânt, stăpânire românească nu este acolo, ci grecească". Şi el demonstra în continuare „cum acest loc se vinde şi niciodată nu este vândut".

Era explicat sistemul care funcţiona la Muntele Athos în relaţiile dintre cele 20 de mânăstiri independente şi schiturile şi chiliile dependente de ele. Şi monahii chiliilor care alcătuiau schitul Lacu le cumpărau de la Mânăstirea Sfântul Pavel, căreia îi plăteau un bir anual, iar dacă vindeau, o treime din preţul încasat revenea mânăstirii. Dacă titularul chiliei deceda şi nu avea moştenitori (diadohi), chilia revenea mânăstirii, iar dacă avea diadoh, acesta plătea mânăstirii a treia parte din valoarea chiliei. Mai mult, era semnalat faptul că „nimeni nu are voie să aibă mai mulţi ucenici, ci numai unul sau cel mult doi", fapt ce determina într-adevăr vinderea şi cumpărarea chiliilor în mod repetat, aducând venituri mânăstirii chiriarhice.
Se specifica faptul că monahii schitului nu puteau „avea nicio relaţie cu vreo autoritate bisericească şi politicească în numele lor sau al naţiunii lor, ci numai în numele monastirii celei greceşti". Urmarea acestei lipse de autonomie era că, „orişicând ar vrea acea monastire a desfiinţa acest schit Lacu şi a-l transforma în grecesc poate prea bine, pentru că numele lui este schitul Lacu al monastirii Sfântul Pavel, iar nu al românilor şi, deşi se numeşte astăzi de noi, de români, schitul Lacu Românesc, este numai un nume simplu, iar nu propriu, dat şi recunoscut de monastirea supremă Sfântul Pavel sau de vreo altă autoritate".[11]
În privinţa modului de întreţinere a călugărilor schitului se arăta că unii dintre ei veneau cu bani din România, din care se întreţineau, alţii confecţionau linguri şi cruci, „însă cu toţii, în genere, sunt datori a săpa viile mânăstirii greceşti şi a le culege alunii şi olivii". Aceste îndatoriri ale călugărilor schitului către mânăstirea chiriarhică erau apăsătoare şi le îngreuna peste măsură existenţa. Monahul Ghedeon aprecia faptul că monahii trebuiau să dea dovadă de umilinţă, însă „eu zic umilit fie, dar înaintea lui Dumnezeu şi a lepădării de pofte", iar nu umilit prin interzicerea manifestării naţionalităţii lui şi a „progresului spiritual cuvenit naţiunii lui, niciodată la aceasta nu trebuie umilit, ci să fie egal". Prin urmare, călugărul prodromit, care vieţuia la celălalt schit românesc, care ducea o luptă îndelungată cu mânăstirea Lavra, pentru recunoaşterea unor raporturi echitabile în relaţiile dintre schituri şi mânăstiri, arăta care sunt urmările lipsei de egalitate în drepturi şi ale supremaţiei monahilor greci athoniţi.

Monahul Ghedeon arăta că majoritatea călugărilor schitului Lacu erau săraci şi nu aveau cu ce plăti birul anual. În acest scop, pentru a-i ajuta, statul român le dădea subvenţia anuală de 1.200 de lei. Se arăta şi cum foloseau ei subvenţia: pentru plata birului tuturor călugărilor către mânăstirea Sfântul Pavel, pentru reparaţii „la trebuinţele comune ale lor, adică biserici şi mori", pentru acoperirea cheltuielilor făcute la sărbătoarea hramului Sfântului Dimitrie „şi să nu mai umble cu talerul pe la greci din mânăstire în mânăstire, cerând", iar atunci când mai rămâneau bani, se dădeau celor mai săraci dintre ei. Stareţul şi epitropii prezentau un raport la sfârşitul fiecărui an,înaintea soborului schitului, asupra modului cum fusese folosită subvenţia. Se constata că unii călugări voiau ca subvenţia să fie împărţită de la început între ei, lucru care ar fi dus la situaţia ca „tot cel care are mai mult să ia mai mult şi cel ce nu are, să ia mai puţin sau deloc şi să fie silit a-şi plăti birul de unde ştie şi când are nevoie de reparaţii şi cheltuieli comune să umble cu talerul pe la uşile grecilor". Aşadar, se considera că modul cum era folosită subvenţia era corect. Din memoriu reiese că monahul Ghedeon nu cunoştea conduita noului dichiu al schitului, dar existau zvonuri despre nişte neînţelegeri între călugări asupra modului de întrebuinţare a subvenţiei. Dichiul depusese subvenţia schitului pe anul 1880 la schitul Prodromu, obţinând o dobândă de 5% pe an, fie pentru „neînţelegerile între ei sau nu au avut trebuinţă neapărată acum de bani".

În încheierea memoriului ,monahul prodromit,sugera guvernului român să le „ordoneze să-i întrebuinţeze după cum am zis mai sus ... Iar, de găseşte guvernul de cuviinţă, să-i împărţească între ei, apoi împărtăşească-i, şi când au necesităţi comune, umble cu talerul pe la uşile străinilor, dacă le face onoare."[12]
Constatăm însă din raportul noului stareţ al schitului Lacu, Serapion, din 24 iulie 1881, că se anexează „contul pentru distribuirea sumei de 1.172 de lei noi, reprezentând subvenţia pe anul 1880" (conform ordinului Consulatului General al României la Salonic, nr. 469 din 20 noiembrie 1880). Din acesta rezultă că 225 de lei au fost cheltuiţi pentru repararea bisericii, 270 de lei pentru plata birului anual către mânăstirea Sfântul Pavel şi 676 de lei au fost împărţiţi celor „58 de părinţi sărmani, vieţuitori în schit, pentru întreţinerea vieţii".[13] În afara noului dichiu, schimonahul Serapion, raportul era semnat de arhimandritul Lavrentie, de ieromonahii Anatolie, Calinic, Atanasie şi de monahii Iustin şi Zosima, epitropi.
La 24 martie 1883, într-un memoriu înaintat consulului român la Salonic, dichiul Iustin împreună cu toţi părinţii şi fraţii schitului Lacu, în număr de 67, se plâng că „ne aflăm în mare strâmtorare, împilaţi întru toate dinspre Sfânta Monastire, lemnele ce le-am avut prin grădini ni le-am tăiat". Mai mult, birul anual, care fusese până atunci de 12 lire, fusese mărit la 25 de lire otomane „şi cei mai mulţi dintre noi nu sunt în stare ca să-şi scoată pâinea zilnică", fiind nevoiţi să ceară călugărilor ruşi de la mânăstirea Sfântul Pantelimon „câte puţini posmagi". Aceasta, explică ei, din cauza faptului că fuseseră secularizate mânăstirile închinate din România în decembrie 1863, iar monahii greci, supăraţi, îi înfruntau, spunându-le: „duceţi-vă la guvernul vostru, că el ne-a luat moşiile noastre!" Mai mult decât atât, biserica era într-o avansată stare de degradare, încât era „rezemată în lemne, stă să cadă şi voie de a se reînnoi nu ni se dă".[14] Consulul era rugat „de a nu fi trecuţi cu vederea, chibzuiţi precum Dumnezeu v-a lumina, arătaţi unde se cuvine ca să ne mai uşurăm de această nevoie".[15]
În perioada următoare, schitul primea subvenţia din partea statului român uneori cu întârziere, însă situaţia lui era precară faţă de situaţia schitului Prodromu. La 12 mai 1905, într-un memoriu adresat ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, arhimandritul Antipa Dinescu, stareţului schitului Prodromu evidenţia situaţia monahilor români de la schitul Lacu, care au cerut mânăstirii chiriarhice Sfântul Pavel să reclădească biserica Sf. Dimitrie care se ruinase, pe aceeaşi temelie. „Li s-a dat voie, însă cu condiţiune ca suma de bani necesară să se dea în mânăstire, iar grecii să tocmească meşteri zidari şi tâmplari la lucrarea bisericii şi să fie plătiţi tot de ei, din banii adunaţi din milostenie cu condică, de monahii români, îndatorându-i a face oarecare îmbunătăţiri şi în biserica mânăstirii. Încântaţi de multe laude şi promisiuni, le-au luat cu încetul atâţia bani, încât au făcut tâmpla de piatră de marmură, multe iconostase şi alte îmbunătăţiri în interiorul bisericii catedrale a mânăstirii, plus cadouri particulare". Şi arhimandritul arăta că noua biserică a schitului Lacu a ajuns să coste „îndoit şi pentru această, căci banii se depuneau în mâna grecilor şi ei îi speculau după cum voiau". Când au voit să sfinţească noua biserică, grecii le-au cerut monahilor români de la schitul Lacu încă 500 de lire turceşti „în folosul mânăstirii, cu un cuvânt să o răscumpere încă o dată. Neavând şi nici voind a le mai da bani li s-au dat voie să slujească Sfânta Liturghie numai cu Sfântul Antimis. Vom vedea în viitor ce va mai urma".[16]

În urma cutremurului din 26 octombrie 1905, biserica şi chiliile schitului au suferit stricăciuni importante. Arhitectul trimis de Consulatul României la Salonic a evaluat pagubele la suma de 5.000 de franci. Într-un memoriu adresat la 1 decembrie 1913 ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, superiorul Ioanichie schimonahul arăta că, deşi a cerut ajutor din ţară, schitul Lacu nu a primit nimic, în timp ce schitul Prodromu şi chilia Sfântul Ioan Botezătorul, Cucuvinu au primit ajutor să-şi refacă clădirile deteriorate de cutremur. Datorită aşezării sale într-o zonă greu accesibilă, la schitul Lacu ajungeau cu dificultate pelerinii, deci şi ajutoarele. În afara subvenţiei de 1.400 de lei anual , cei 80 de călugări ai schitului vieţuiau în anul 1913 în 24 de chilii, dintre care 17 cu paraclise şi 7 fără biserică. În total erau 17 biserici plus biserica mare, Sfântul Dimitrie, cu un paraclis şi biserica din cimitirul unde erau îngropaţi călugării. Dintre cei 80 de monahi, 13 erau preoţi şi 4 diaconi din România, Transilvania şi Basarabia, iar ca mod de organizare duceau viaţă ascetică, întreţinându-se din rocodelie. Cheltuiala schitului se ridica la 150 de lire otomane pe an, iar haraciul către mânăstirea Sfântul Pavel era de 30 de lire anual. Soborul schitului solicita ajutor pentru construirea a două arhondarice, a unei bucătării precum şi pentru repararea morii, a trapezei şi acoperirea cu plumb a bisericii principale.[17]

La 11 noiembrie 1914 dichiul schitului, Ruvim schimonahul, solicita ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice ajutor pentru refacerea zidului care apăra biserica şi o parte dintre chilii şi care fusese deteriorat de ploile abundente care inundaseră schitul în luna septembrie. În timpul primului război mondial, schitul Lacu, nu a mai primit niciun ajutor din ţară. Dintr-un memoriu adresat primului ministru, I.I.C. Brătianu, la 21 iulie 1919 ,rezultă că în schit vieţuiau 70 de monahi „care trăim cum numai un singur Dumnezeu ştie" şi care, din cauza marilor greutăţi materiale, îşi amanetaseră chiliile. Aceştia solicitau ajutor de la „patria noastră mumă şi la sfetnicii ei, de a se milostivi asupra noastră cu ceea ce vor binevoi". Semnau dichiul, ieromonahul Nicolai şi epitropii, Sava Rădulescu şi ieromonahul Iosif.[18]
La 10 august 1920, dichiul Ioanichie monahul, împreună cu epitropii, acordau o împuternicire ieroschimonahului Damaschin „pronumit M. Beju", român din Transilvania, proprietar al chiliei Buna Vestire care făcea parte din schitul Lacu, pentru a primi din partea guvernului român subvenţia pentru perioada 1915-1920. În locul banilor, dichiul solicita „să ne dea grâu" şi alte lucruri ce erau necesare vieţuitorilor schitului „fiindcă-n ţara grecească este scump şi banii româneşti nu umblă".[19] Din referatul întocmit pe împuternicire rezulta că nu se eliberase nimic pentru perioada 1915-1920, în bugetul pe anul 1920 figura cu 1.400 de lei, iar pentru 1917-1919 fondul fusese reportat.

La 15 martie 1922, dichiul chiliei Sfântul Ierarh Nicolae din schitul Lacu, Eftimie monahul, îi scria Episcopului de Argeş, Visarion Puiu, că a achitat datoriile pe care le avea, totuşi mânăstirea chiriarhică Sfântul Pavel „nu-mi îngăduie a mai trăi aici, invocând fel de fel de motive cu totul neserioase. Mi-a ordonat să vând casa, ceea ce eu n-am făcut încă. M-a anunţat acum că va veni cu chinoul să mă dea afară cu ucenicii împreună." Monahul athonit se hotărâse împreună cu ucenicii, „văzând atâtea turburări, nesiguranţa şi lipsa de orice sprijin în străinătatea aceasta", să se retragă într-un schit din Basarabia, „unde nu vom mai fi socotiţi ca sarea în ochi şi vom scăpa de a mai robi streinilor". Îl rugau pe Visarion Puiu „ca după cum altădată ne-aţi arătat toată bunăvoinţa şi tot sprijinul ... şi vom fi toată viaţa recunoscători celui ce ne va scăpa din robia streină în care ne aflăm, unde cel ce judecă condamnă şi execută, neavând cui ne plânge durerea".[20]
Monahul Eftimie Movilă, superiorul chiliei Sfântul Nicolae din acelaşi schit, îi scria aceluiaşi episcop, Visarion Puiu, şi-l recomanda pe schimonahul Inochentie de la chilia Înălţarea Domnului, unde era stareţ ieromonahul Ioachim, ca fiind „călugăr cu viaţă bună şi cu ajutorul lui Dumnezeu ... să-l binecuvânteze şi să-l ajute să vadă Episcopia Argeşului şi alte mânăstiri". Monahul Eftimie intenţiona să viziteze şi el ţara „dacă se vor mai alina evenimentele prin care treceau ... În Muntele Athos domină o scumpete şi o criză nemaipomenită la toate, nu ştiu până când."[21]

După anul 1924, când monahismul athonit intră în criză, schitul Lacu decade spiritual şi material. Monahii bătrâni se sting din viaţă unul câte unul. Tineri nu mai vin, în primul rând din cauza piedicilor puse de autorităţile elene. Chiliile se pustiesc şi se ruinează. Procesul se accentuează după anul 1945, când regimul comunist a întrerupt orice legătură cu Muntele Athos şi când ajutoarele ce mai veneau din partea credincioşilor români au încetat cu totul. În anul 1975 schitul Lacu mai avea doar 4 monahi bătrâni în frunte cu egumenul Neofit Negară. În anul 1976 soseau din ţară 3 călugări tineri: ieromonahul Iulian Lazăr, monahul Meletie Ifrim de la mânăstirea Sihăstria şi monahul Melchisedec Ghiţun de la Mânăstirea Putna.[22]
În prezent Schitul Lacu mai are 10 chilii şi alte câteva în ruină, şi este locuit de 40 de călugări români:
Cea mai importantă dintre ele, chilia Buna Vestire, are 9 monahi în frunte cu stareţul Ştefan Niţescu;
Chilia Sfântul Artemie - 8 monahi, stareţ părintele Pimen;
Chilia Sfântul Prooroc Ilie - 2 monahi, stareţ părintele Sofronie;
Chilia Întâmpinarea Domnului - 4 monahi, stareţ părintele Paisie;
Chilia Sfântul Ierarh Nicolae - 5 monahi, stareţ părintele Rafael;
Chilia Acoperământul Maicii Domnului – 3 monahi, stareţ părintele Isidor;
Chilia Sfântul Antonie cel Mare - 4 monahi, stareţ părintele Nichifor;
Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - stareţ monahul Pimen Vlad.
Pentru întreţinerea schitului, statul român ar trebui să reînceapă acordarea unei subvenţii, aşa cum a procedat în 2007 cu celălalt schit românesc, Prodromu, pentru că şi monahii isihaşti din chiliile schitului Lacu duc aceeaşi viaţă a sfinţeniei, prin ascultare, nevoinţă şi rugăciune.

----------------------------------------------------
[1] Gh. Vasilescu, Monahul Ignatie, Românii şi Muntele Athos, Vol. II, Bucureşti, Editura Lucman, 2007, p. 241.
[2] AMAE, fond Constantinopol, vol. 276, nepaginat.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem, fond Problema 15, vol. 21, f. 31.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] DANIC, fond Ministerul Cultelor, Direcţia Contabilităţii, dosar 4314/1914, ff. 6; 13.
[18] Ibidem, dosar 956/1919, f. 1.
[19] Ibidem, dosar 1001/1920, f. 4.
[20] Ibidem, fond Visarion Puiu, dosar 9, f. 17.
[21] Ibidem, f. 22.
[22] Gh. Vasilescu, Monahul Ignatie, op. cit., p.241. footer