Revista Art-emis
Peninsula Balcanică - Mozaic etnico-lingvistic şi spiritual (4) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu & Prof. Maria Petre   
Duminică, 07 Octombrie 2012 19:02
Adina Berciu-Drăghicescu - art-emisPână în anul 1923, Ministerul Instrucţiunii Publice a controlat cele 26 de şcoli primare şi 4 şcoli secundare româneşti din Grecia prin revizori şcolari. In acest an s-a înfiinţat pe lângă Administraţia Şcoalelor şi Bisericilor din Grecia un Consiliu Administrativ Permanent. La 1 octombrie 1926, această administraţie a fost înlocuită de comitete (eforii) şcolare locale, iar controlul a fost înlocuit cu cel al directorului celei mai înalte şcoli din circumscripţia şcolară respectivă. Legaţiile şi consulatele României coordonau activitatea acestor comitete şi gestionau fondurile ordonanţate lor. În ceea ce eşti, altele erau închiriate. În zona munţilor Pind, unde populaţia românească era transhumantă, şcolile aveau cursuri de iarnă şi de vară, după cum se deplasau comunităţile cu turmele de oi. În astfel de cazuri, cursurile se desfăşurau în condiţii improprii, în colibe: Fetiţa, circumscripţia Salonic, Mavronovo, Mandalovo, Babiani, Drenovo în circumscripţia Meglenia.[1] Unele localuri de şcoli româneşti au fost confiscate de greci precum cele din Livezi, Oşani, Lunguţa, Târnareca şi Liumniţa. Pentru localurile de şcoli din comunele Liumniţa şi Oşani autorităţile greceşti au oferit 5000 de drahme, dar guvernul român a refuzat şi a răspuns: „...guvernul elen ni-i dator nu cu oferte de acest gen ci cu retrocedarea localurilor de şcoli şi biserici ce ne-au aparţinut până în anul 1912."[2] În anul şcolar 1939-1940 au funcţionat în Grecia 29 de şcoli primare cu 60 de învăţători şi 950 de elevi şi 4 şcoli secundare cu 54 de profesori şi 477 de elevi şi anume: un liceu comercial de băieţi şi un gimnaziu profesional de fete la Salonic, un liceu de băieţi la Grebena şi un gimnaziu la Ianina. Pe lângă şcolile secundare funcţiona câte un internat întreţinut de statul român. Programa analitică era cea oficială din România, la care se adăuga limba greacă, istoria şi geografia Greciei. România a plătit pentru acest an şcolar 3500000 lei pentru salariile învăţătorilor, 4908000 lei pentru ale profesorilor, iar pentru întreţinerea internatelor şi pentru chiriile localurilor de şcoli 5387100 lei.[3]

Declanşarea celui de-al doilea război mondial şi ocuparea Greciei mai întâi de trupe italiene şi apoi germane, a influenţat negativ asupra funcţionării şcolilor româneşti din această ţară. În anul şcolar 1940-1941, acestea au fost închise. Ele vor fi redeschise în toamna anului 1941 în condiţii extrem de grele. Într-un raport al însărcinatului cu afaceri al legaţiei României la Atena, Radu Arion, din decembrie 1941, se arăta că localurile de şcoli şi internate din Ianina şi Grebena au fost evacuate de trupele italiene, iar o parte a mobilierului a fost distrus sau luat de trupele greceşti sau italiene. Clădirile au suferit stricăciuni. Totuşi cursurile au putut începe la aceste şcoli la 24 septembrie 1941, iar la Liceul Comercial şi la Gimnaziul de fete din Salonic, la 16 noiembrie 1941. Radu Arion solicita aprovizionarea cu alimente şi combustibil a şcolilor, a personalului didactic şi bisericesc român din Grecia, dar şi a „...populaţiei noastre aromâne înfometate. Adaug că venirea din ţară a a1imentelor...ar face aici o impresie extraordinară asupra sufletului şi cugetului tuturor aromânilor, învederând încă o dată dorinţa ţării noastre de a-i ajuta."[4]

Guvernul român a elaborat în februarie 1942 cadrul legal de aprovizionare cu alimente a şcolilor şi personalului didactic român din această ţară. Legea 111 din februarie 1942 stabilea ca cerealele şi produsele alimentare destinate şcolilor şi comunităţilor române din Grecia să fie trimise prin Institutul Naţional al Cooperaţiei şi distribuite prin Societatea de Cultură macedoromână.[5] Pentru stimularea personalului didactic şi administrativ din Grecia a fost adoptată legea 642 din martie 1942, deschizându-se un credit extraordinar de 3000000 lei, prin care acesta era răsplătit cu o îndemnizaţie egală cu 50% din salariul bugetar îndeplinirea datoriei şi asigurarea intereselor culturale româneşti din Macedonia, în condiţii foarte grele, pe intervalul de timp de la 1 octombrie 1941 până la 31 martie 1942."[6]

Anul şcolar 1943-1944 a început pentru şcolile secundare române din Grecia la 3 octombrie 1943 la Liceul Comercial din Salonic, cu 123 de elevi; la 17 octombrie 1943, la Şcoala profesională de fete din Salonic, cu 84 de eleve; la 1 noiembrie 1943, la Liceul teoretic din Grebena, refugiat la Salonic, cu 149 de elevi şi la 10 ianuarie 1944 la Gimnaziul din Ianina.[7] În şcolile primare române din Grecia au urmat în acelaşi an şcolar, 1492 de elevi, dar soarta multora dintre aceste şcoli a fost tragică, asemeni populaţiei române din această ţară. Între 18-24 octombrie 1943 au fost bombardate şi arse total 13 comune româneşti, iar în aprilie şi mai 1944 alte sate româneşti. Inspectorul general David Blidariu raporta la 8 iunie 1944: „...e greu de precizat numărul victimelor din populaţia civilă românească, provocat de ciocnirile dintre rebeli şi armata de ocupaţie, de răzbunări locale, de acţiunile revoluţionarilor sau de represaliile armatelor".[8] Cu toate acestea, la sfârşitul lunii mai 1944, când au fost închise cursurile şcolilor secundare române, 8 absolvenţi ai Liceului Comercial din Salonic şi 10 absolvenţi ai Liceului din Grebena, refugiat la Salonic, au luat examenul de bacalaureat. Era ultima promoţie care obţinea diplome pe care nu le puteau folosi însă pentru că legislaţia greacă nu le echivala.[9]

Din raportul profesorului Caius Jiga din iulie 1945, aflăm că în timpul bombardamentelor din august 1944 de la Salonic: „...toate şcolile române din acest oraş şi majoritatea locuinţelor profesorilor care se aflau în apropierea instalaţiilor militare, au fost distruse. Ce n-a fost distrus atunci, a fost devastat ulterior de antarţi. Averea şcolilor poate fi considerată ca pierdută... Se ştie că mulţi din profesorii localnici de la Salonic şi Grebena au fost arestaţi de autorităţile greceşti, suferind chiar maltratări. Situaţia lor este cu totul nesigură datorită tensiunii dintre cele două partide. Venirea lor în ţară ar fi o salvare."[10]
Statul român, deşi într-o situaţie deosebit de grea, nu i-a uitat nici acum pe aceşti apostoli ai şcolilor române din Grecia şi a trimis suma de 15472257 lei pentru salariile şi pensiile restante pe perioada 1 septembrie 1944- 31 martie 1945 şi 18505300 pentru perioada 1 aprilie-31 decembrie 1945.[11]
După încheierea războiului, în februarie 1946, „guvernul grec a dispus închiderea şcolilor româneşti, preluarea imediată a imobilelor, mobilierului şi arhivelor, instituţiilor şcolare din Grecia şi expulzarea în masă a profesorilor de supuşenie română"[12]. Autorităţile poliţieneşti au închis în lagăr pe toţi profesorii găsiţi la Atena. Astfel, şcolile româneşti şi apoi bisericile româneşti întreţinute cu atâta efort de statul român şi comunităţile locale, timp de aproape un secol au fost lichidate. În 1948 toate bisericile româneşti au fost închise de guvernul grec. O parte din personal a fost angajat de bisericile greceşti. Până în anul 1949 personalul a fost plătit de statul român[13]. Preoţii care aveau cetăţenie română au fost expulzaţi.

În 1958 statul român a iniţiat o acţiune de ajutorare a călugărilor români athoniţi. Astfel, preotul Moisescu a făcut o vizită în Grecia şi a predat din partea Bisericii Ortodoxe Române două vagoane de alimente (grâu şi porumb), şi obiecte bisericeşti. Ulterior, o nouă acţiune a Bisericii Ortodoxe din România nu s-a mai putut realiza deoarece preotul Moisescu nu a mai primit viză de intrare în Grecia. În anul 1961 s-a mai încercat încă o nouă acţiune de ajutorare a călugărilor de la Muntele Athos dar fără rezultat.

În Iugoslavia, conform recensământului din anul 1921 ale cărei date definitive au fost publicate în 1932, trăiau 231000 de locuitori cu limba maternă română distribuiţi astfel: în Banatul iugoslav 67896, în districtele Craina, Pojarevaţ, Timoc, Morava 145000, iar în restul Iugoslaviei 18143.[14] Într-un studiu asupra situaţiei românilor din Iugoslavia din 31 ianuarie 1941 se arăta că în judeţele Craina, Morava, Pojarevaţ şi Timocul sârbesc, bisericile, mănăstirile şi şcolile româneşti au fost desfiinţate încă din epoca regatului Serbiei. „În lipsă de biserică şi şcoală naţională, analfabetismul şi sectele religioase s-au răspândit îngrijorător. Frecventarea şcolilor din România este interzisă, ca şi românilor din Banatul iugoslav. Cei care totuşi pleacă la studii rămân elemente pierdute pentru viaţa naţională locală."[15]

Situaţia românilor din Macedonia sârbească era de asemenea foarte grea. Aici au funcţionat până în anul 1918, în 18 comune româneşti, 24 de şcoli primare, un liceu de băieţi şi o şcoală profesională de fete la Bitolia. Toate aceste şcoli au fost închise imediat după 1918 de guvernul iugoslav, iar localurile confiscate. Orice încercare de redeschidere a lor a fost zadarnică.[16] Fostul prim-ministru N. Paşici, întrebat asupra motivelor acestei prigoane, a afirmat că în afara convenţiei de la Bucureşti din 1913, ar fi existat o convenţie verbală secretă conform căreia, într-un atac îndreptat împotriva Serbiei, România o va ajuta şi cum acest lucru nu s-a întâmplat, a căzut convenţia scrisă în 1913, deci şi aşezămintele culturale româneşti din Macedonia trebuiau suprimate.[17] Numeroase au fost memoriile directorului Liceului român de băieţi din Bitolia, Adam Coe, ale revizorului şcolar Ioan Vuloagă, ale directoarei Şcolii normale profesionale de fete din acelaşi oraş, Maria Capsali, în care cereau ajutorul ţării mamă pentru păstrarea dreptului de a instrui copiii în limba română. În ianuarie 1921, într-un memoriu adresat Ministerului Instrucţiunii Publice din România, Adam Coe aprecia: „...chestiunea noastră naţională este cu atât mai delicată şi mai critică ca în trecut, deoarece tendinţele noastre se ciocnesc cu interesele şi cu aspiraţiile mistuitoare ale statului unde avem menirea a supravieţui."[18] În faţa refuzului autorităţilor locale, Adam Coe şi Ioan Vuloagă au înaintat o nouă cerere Ministerului Instrucţiunii de la Belgrad. Situaţia personalului didactic român din sudul Iugoslaviei era critică. Datorită internării lor în Bulgaria, în timpul războiului, pribegiseră apoi în România şi obţinuseră cetăţenie română şi paşaport, iar la întoarcere autorităţile sârbeşti i-au chestionat asupra cauzelor schimbării cetăţeniei, fără să se pronunţe dacă se putea exercita dreptul electoral şi a putea alege reprezentanţi ai comunităţilor române, care să le apere interesele. Ministerul Instrucţiunii Publice din România hotăra în anul 1921, ca membrii corpului didactic din Peninsula Balcanică să opteze pentru cetăţenia statelor în care funcţionau „...pentru a nu da personalului nostru didactic caracterul unor misionari, străini de mediul în care sunt chemaţi a-şi îndeplini opera lor culturală".[19]

La 14 februarie 1921, Adam Coe arăta într-un memoriu că după prezentarea la Inspectoratul şcolar din Bitolia, cu adresa din ţară unde era reprodus pasajul „...guvernul sârbo-croato-sloven declară că nu are de făcut nici o obiecţiune la redeschiderea şcolilor române din Serbia", au fost chemaţi la Prefectura oraşului unde li s-a adus la cunoştinţă ordinul Ministerului Instrucţiunii din Belgrad din 27 decembrie 1920, care stabilea: „...ba chiar nici românii supuşi ai noştri nu pot deschide şcoli naţionale, fără aprobarea ministerului".[20] Statul român a continuat demersurile diplomatice, pentru a determina statul sârb să permită redeschiderea şcolilor româneşti din Macedonia. O adresă a Ministerului Afacerilor Străine către Ministerul Instrucţiunii Publice din 8 decembrie 1922, menţiona că pe baza unei telegrame primită de I.G. Duca, acesta în convorbirile cu Ninici, a obţinut promisiunea formală „...că va da satisfacţie cererilor noastre".[21] Nici această promisiune n-a fost respectată, căci în 1923 P. Marcu, şeful serviciului de resort din Ministerul Instrucţiunii Publice arăta: „După ce ministerul a retribuit în decurs de şase ani personalul didactic al acestor şcoli, cu toate că în tot acest timp el n-a desfăşurat nici o activitate şcolară, în toamna anului 1922, s-a hotărât repartizarea întregului personal didactic pe la şcoli din Grecia şi Albania, lăsând la faţa locului pe pensionari şi câţiva oameni de serviciu care să îngrijească de buna întreţinere a localurilor noastre de şcoală, a bisericii şi cimitirului românesc din Bitolia".[22]

Românii din Banatul iugoslav, care locuiau în aproximativ 80 de localităţi dintre care 35 aveau majoritate românească, s-au bucurat într-o oarecare măsură de un tratament minoritar, care să le asigure o viaţă naţională în cadrul statului vecin. In 1919 în Banatul iugoslav existau 66 de şcoli primare româneşti dintre care 18 şcoli confesionale cu 43 de învăţători şi 48 de şcoli comunale cu 62 de institutori români. Sub guvernul condus de Take Ionescu, Gheorghe Derussi, ministrul Afacerilor Externe a stabilit cu guvernul iugoslav formarea unei comisii mixte, întrunită la Belgrad, care să stabilească regimul şcolar şi bisericesc privind pe sârbii şi românii din Banatul împărţit între cele două ţări. Din partea României au fost numiţi în această comisie dr. Valer Branişte, preşedinte, dr. Atanasie Popovici şi Onisifor Ghibu.[23] Convorbirile au fost anevoioase şi au continuat până în martie 1933 când convenţia şcolară dintre România şi Iugoslavia a fost încheiată şi ratificată de amândouă ţările în anul 1935. Ea prevedea că în şcolile primare minoritare româneşti din Banatul iugoslav şi în şcolile primare minoritare sârbo-croate din Banatul românesc, limba de predare va fi româna, respectiv sârbo-croata, din al treilea an se predau ca obiecte de studiu limba sârbo-croată şi respectiv limba română, iar istoria şi geografia era predată în limba ţării în care se aflau şcolile respective. De asemenea se prevedea ca institutorii să fie de aceeaşi confesiune şi limbă ca majoritatea elevilor, iar numărul minim de elevi ai acestor şcoli să fie de 20. Institutorii necesari acestor şcoli erau pregătiţi în şcolile normale din Vârşeţ şi Timişoara. În anul şcolar 1939-1940 funcţionau în Banatul iugoslav 33 de şcoli primare de stat cu limba de predare româna, cu 4324 de elevi şi 79 de învăţători, dintre care 40 de învăţători români din Iugoslavia, plătiţi de statul iugoslav şi 39 de învăţători români din ţară, plătiţi de statul român. La secţia română de pe lângă liceul de stat sârbesc din Vârşeţ au funcţionat 4 clase româneşti de curs inferior, cu 4 profesori din România şi 203 elevi, iar la şcoala normală sârbă din Vârşeţ au învăţat, cu cei 4 profesori români de la liceu, 27 de elevi români.[23]
---------------------------------------------------------------
[1] Ibidem, dosar 741/1925, f. 34.
[2] Ibidem, f. 205-206.
[3] Ibidem, dosar 1444/1941, f.6.
[4] Ibidem, f. 214.
[5] Ibidem, dosar 1727/1942, f. 111.
[6] Ibidem, dosar 1718/1942, f. 123.
[7] Ibidem, dosar 1518/1944, f. 41-42.
[8] Ibidem, f. 43.
[9] Ibidem, f. 46.
[10] Ibidem, dosar 4337/1945, f.14.
[11] Ibidem, f.17, 44,81-87.
[12] A.M.A.E., fond Problema 220, Grecia, Documente Politice, (1945-1949), nepaginat.
[13] Ibidem.
[14] A.N.I.C., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 391/1941, f. 7.
[15] Ibidem, f. 23.
[16] Ibidem, fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 799 1923, f. 9.
[17] Nicolae, Chiachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, Bucureşti, 1987, p. 340.
83 A.N.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 326/1921, f. 8.
[18] Ibidem, f. 10.
[19] Ibidem, dosar 325/1921, f. 19.
[20] Ibidem, dosar 776/1922, f. 77.
[21] Ibidem, dosar 799/1923, f. 4.
[22] Ibidem, dosar 326/1921, f. 39.
[23] Ibidem, dosar 391/1941, f. 38-40. footer