Revista Art-emis
Peninsula Balcanică - Mozaic etnico-lingvistic şi spiritual (3) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu & Prof. Maria Petre   
Miercuri, 03 Octombrie 2012 06:46
Prof. Univ. Dr. Adina Berciu-DrăghicescuCu toate greutăţile întâmpinate din partea autorităţilor otomane care amânau acordarea autorizaţiilor de funcţionare pentru şcolile române, sub presiunea şi influenţa grecilor, cu toate prigonirile religioase, precum şi din cauza divergenţelor ce existau între membrii comunităţilor aromâneşti, provocate îndeosebi de grecomani, şcolile şi bisericile românilor au continuat să existe şi să funcţioneze şi în primele două decenii ale secolului al XX-lea. În total, în ajunul războaielor balcanice (1912-1913) au funcţionat în Turcia europeană 92 de şcoli primare, 6 secundare, cu un număr de 3850 de elevi. Tratatul de pace de la Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913 a stabilit o nouă realitate politică în Peninsula Balcanică. Cele trei state balcanice Bulgaria, Grecia şi Serbia se obligau, printr-un schimb de scrisori realizat cu primul ministru al României Titu Maiorescu, să acorde autonomie şcolilor şi bisericilor românilor din ţările lor, care să poată să fie subvenţionate de statul român sub supravegherea guvernelor ţărilor respective şi să recunoască pentru români un episcopat distinct. Toate statele balcanice au admis după 1913 existenţa şcolilor macedo-române, cu excepţia Serbiei care considera tratatul de la Bucureşti caduc pentru ea, respingând recunoaşterea autonomiei şcolilor şi bisericilor din Macedonia sârbească unde s-au închis toate şcolile primare de băieţi şi fete, un liceu, o şcoală normală, 10 biserici. În Grecia, în schimb, situaţia a fost mai bună, mai ales sub guvernele democratice de după 1913. Acordul cultural bilateral încheiat cu statul grec relativ la autonomia şcolilor primare şi secundare româneşti şi dreptul guvernului român de a le subvenţiona s-a încheiat în iulie/august 1913 şi era una din anexele tratatului de la Bucureşti din 1913. Acesta prevedea autonomia şcolilor şi bisericilor aromânilor şi crearea unui episcopat român, finanţat de statul român dar sub supravegherea guvernului elen. Manualele de religie erau întocmite de autorităţile ecleziastice române, iar cele didactice şi şcolare după programele Ministerului Instrucţiunii Publice. În 1914 în Macedonia funcţionau 91 de şcoli primare, cu 111 institutori, 76 de institutoare, 53 preoţi, 1 liceu, 2 şcoli comerciale şi 1 şcoală normală de fete[1].

Declanşarea Primului Război Mondial, la mai puţin de un an de la semnarea tratatului de la Bucureşti, aducea importante modificări şi în spaţiul sud-est european. În toate statele balcanice, mii de români au fost mobilizaţi şi trimişi pe diverse fronturi, iar şcolile şi bisericile lor au fost din nou închise. În august 1916 populaţia bărbătească din Macedonia ocupată, rămasă în urma mobilizării anterioare, a fost trimisă în lagăre de concentrare sau la minele de cărbuni de la Svistov, de unde mulţi români nu s-au mai întors.[2] În urma operaţiunilor militare care s-au desfăşurat în Macedonia multe sate româneşti au fost prădate sau distruse. Turmele de oi au fost rechiziţionate pentru În ceea ce priveşte salariile preoţilor, datorită luptei dintre propaganda religioasă greacă şi română, enoriaşii se obişnuiseră să nu mai plătească nimic preoţilor pentru slujbe, aceştia întreţinându-se numai din subvenţia primită de la statul român[3]. Evenimentele din Turcia au făcut ca după 1910 să fie adoptată o nouă formă de conducere a şcolilor prin intermediul Eforiilor şcolare. Cu toate greutăţile întâmpinate din partea autorităţilor otomane care amânau acordarea autorizaţiilor de funcţionare pentru şcolile române, sub presiunea şi influenţa grecilor, cu toate prigonirile religioase, precum şi din cauza divergenţelor ce existau între membrii comunităţilor aromâneşti, provocate îndeosebi de grecomani, şcolile şi bisericile românilor au continuat să existe şi să funcţioneze şi în primele două decenii ale secolului al XX-lea. În total, în ajunul războaielor balcanice (1912-1913) au funcţionat în Turcia europeană 92 de şcoli primare, 6 secundare, cu un număr de 3850 de elevi.

Tratatul de pace de la Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913 a stabilit o nouă realitate politică în Peninsula Balcanică. Cele trei state balcanice Bulgaria, Grecia şi Serbia se obligau, printr-un schimb de scrisori realizat cu primul ministru al României Titu Maiorescu, să acorde autonomie şcolilor şi bisericilor românilor din ţările lor, care să poată să fie subvenţionate de statul român sub supravegherea guvernelor ţărilor respective şi să recunoască pentru români un episcopat distinct. Toate statele balcanice au admis după 1913 existenţa şcolilor macedo-române, cu excepţia Serbiei care considera tratatul de la Bucureşti caduc pentru ea, respingând recunoaşterea autonomiei şcolilor şi bisericilor din Macedonia sârbească unde s-au închis toate şcolile primare de băieţi şi fete, un liceu, o şcoală normală, 10 biserici. În Grecia, în schimb, situaţia a fost mai bună, mai ales sub guvernele democratice de după 1913. Acordul cultural bilateral încheiat cu statul grec relativ la autonomia şcolilor primare şi secundare româneşti şi dreptul guvernului român de a le subvenţiona s-a încheiat în iulie/august 1913 şi era una din anexele tratatului de la Bucureşti din 1913. Acesta prevedea autonomia şcolilor şi bisericilor aromânilor şi crearea unui episcopat român, finanţat de statul român dar sub supravegherea guvernului elen. Manualele de religie erau întocmite de autorităţile ecleziastice române, iar cele didactice şi şcolare după programele Ministerului Instrucţiunii Publice. În 1914 în Macedonia funcţionau 91 de şcoli primare, cu 111 institutori, 76 de institutoare, 53 preoţi, 1 liceu, 2 şcoli comerciale şi 1 şcoală normală de fete[4].

Declanşarea Primului Război Mondial, la mai puţin de un an de la semnarea tratatului de la Bucureşti, aducea importante modificări şi în spaţiul sud-est european. În toate statele balcanice, mii de români au fost mobilizaţi şi trimişi pe diverse fronturi, iar şcolile şi bisericile lor au fost din nou închise. În august 1916 populaţia bărbătească din Macedonia ocupată, rămasă în urma mobilizării anterioare, a fost trimisă în lagăre de concentrare sau la minele de cărbuni de la Svistov, de unde mulţi români nu s-au mai întors.[5] În urma operaţiunilor militare care s-au desfăşurat în Macedonia multe sate româneşti au fost prădate sau distruse. Turmele de oi au fost şcoli şi biserici şi au trecut la distrugerea cărţilor româneşti, inclusiv a celor de cult. Fenomenul de emigrare în România a atins cote maxime, mai ales după Conferinţa de pace de la Bucureşti din 1913 când toţi românii balcanici puteau deveni cetăţeni români, indiferent de locul în care continuau să trăiască.

La Conferinţa de pace de la Paris, alături de delegaţii români au fost trimişi şi delegaţi ai Societăţii de Cultură Macedoromâne, ai Comitetului românilor din Valea Timocului cărora li s-au adăugat reprezentanţi ai Comitetului pentru apărarea drepturilor culturale şi spirituale ale românilor, constituit la Vidin în martie 1919. Aceste organizaţii româneşti au alcătuit o serie de memorii pe care le-au înaintat forurilor Conferinţei de pace, dar ele nu au avut urmări deosebite. Singurul rezultat pozitiv, art. 12 al tratatului de pace de la Sèvres cu Turcia, prin care Grecia se obliga să acorde autonomie locală comunităţilor române din Pind în probleme şcolare şi religioase, a fost eludat prin prevederile tratatului de la Lausanne. Aplicarea prevederilor tratatului minorităţilor de către statele din sud-estul Europei, care ar fi putut să asigure condiţii de manifestare românilor sud-dunăreni, s-a izbit însă de rezerve şi chiar de reacţii negative. În timpul dominaţiei turceşti în Albania au existat 17 şcoli româneşti şi un gimnaziu la Berat după cum urmează: câte două şcoli primare în localităţile Corcea, Pleasa, Moscopole, Berat, Elbasan şi câte o şcoală primară în localităţile Lunca, Nicea, Biscuchi, Şipsca, Ferica, Grabova, Luşnia-Carbunari[6] . Într-un referat din decembrie 1922, Petre Marcu, şeful Serviciului Şcolilor şi Bisericilor Române din Peninsula Balcanică arăta: „...Albania a fost teatru de luptă din anul 1912; devastată de greci şi de sârbi, secătuită de armatele de ocupaţie austriece, italiene, franceze, populaţia este redusă azi la sărăcie. Toate localurile noastre de şcoală din Berat, Elbasan, Ferica, Luşnia, Grabova, Lunca, rechiziţionate de armatele de ocupaţie, sunt lipsite de mobilierul şcolar. Din 1914 şi până azi au funcţionat numai şcolile din circumscripţia Coriţa şi Pleasa şi o şcoală mixtă la Şipsca."[7]

În memoriul din 8 iulie 1926 al Ministerului Afacerilor Străine din România, privind şcolile şi bisericile româneşti din Albania se sintetizau acţiunile întreprinse de ministrul României la Tirana, profesorul Simion Mândrescu. Convenţia care fusese pregătită cu Mufid Bey Libohova n-a mai putut fi semnată datorită căderii guvernului. Negocierile au fost reluate cu noul guvern şi cu preşedintele Ahmed Zogu, discutate în Consiliul de Miniştri al Albaniei la 9 octombrie 1925, care a fost de acord cu perfecţionarea activităţii şcolilor româneşti de la Corcea, Pleasa şi Şipsca. În noiembrie 1925 Simion Mândrescu era înştiinţat de A. Vrioni că: „Guvernul albanez, pentru a satisface cererea dreaptă a României va face toate înlesnirile pentru deschiderea de şcoli româneşti în comunele cu populaţie românească cu condiţia ca deschiderea acestor şcoli să fie cerută de comunităţile respective"[8].

La 1 februarie 1926, Ministerul de Externe al Albaniei dădea următoarele dispoziţii: introducerea limbii române în şcolile primare cu număr suficient de elevi români, admitea înfiinţarea clasei I de liceu la Corcea cu elevi de la şcolile din Corcea, Pleasa şi Şipsca şi era de acord cu înfiinţarea fie a unei şcoli profesionale de fete sau a rechiziţionate pentru unei şcoli de meserii. De asemenea era autorizată Crucea Roşie Română şi nu statul român ,să înfiinţeze două internate cu câte 50 de locuri, unul de băieţi şi unul de fete, cu condiţia ca acestea să fie întreţinute integral de aceasta.[9] Noul program al Ministerului Instrucţiunii Publice pentru românii din Albania, prevedea pentru anul şcolar 1926-1927 reînfiinţarea şcolilor româneşti care existau în anul 1912, deschiderea la Tirana a două şcoli primare, una de fete şi una de băieţi, a două internate întreţinute de Crucea Roşie Română, a câte unei şcoli mixte la Durazzo, Elbasan, Berat, Fieri, Premet, Nicea, Grabova, Lunca, Valona, Cavaia, Ferica, precum şi reorganizarea liceului de la Corcea[10]. Înfiinţarea multora dintre acestea a rămas în fază de proiect.

Noul ministru al României la Tirana, Trandafirescu, primea în anul 1926 asigurări din partea ministrului de externe A. Vrioni şi preşedintelui Senatului, Pandele Evanghele, că în toamna anului 1926 liceul din Corcea va funcţiona şi se vor înfiinţa şcoli româneşti la Nicea, Grabova, Lunca şi Elbasan, cu condiţia ca profesorii să fie supuşi albanezi şi să fie plătiţi de statul albanez.. În raportul din 26 mai 1926, Trandafirescu arăta că a trimis în România 94 de elevi bursieri din Albania, din care se vor recruta viitoarele cadre didactice pentru şcolile româneşti din această ţară.[11] Toate aceste eforturi nu au avut nici un rezultat. În toamna anului 1927, statul albanez a etatizat toate şcolile, inclusiv şcolile româneşti din Corcea, Pleasa şi Şipsca. Autorităţile albaneze au numit în locul lui Cupan Araia, ca director al şcolii din Corcea, pe preotul Cotta Balamace. Între acesta şi Dumitru Teja, preşedintele comunităţii române din Corcea, a izbucnit un puternic conflict. Societatea de Cultură macedoromână cerea Ministerului Instrucţiunii Publice destituirea tuturor institutorilor care primiseră să lucreze în şcolile etatizate.[12] Mai multe memorii adresate de Cotta Balamace, Ministerului Instrucţiunii Publice din România şi Patriarhului României lămureau situaţia: „...am primit provizoriu a funcţiona la şcoală cu scopul de a salva cea din urmă scânteie, având convingerea că guvernul român va interveni pe lângă guvernul albanez. Odată închise şcolile aşa rămâneau, după cum au rămas şi celelalte din întreaga Albanie."[13]

În toamna anului 1930, în urma eforturilor diplomatice depuse de noul ministru al României la Tirana, Vasile Stoica, şcolile din Şipsca şi Corcea erau redate comunităţilor româneşti, era numit director N.H. Balamace, iar institutori Cotta Balamace şi Elena Balamace.[14] În anul 1937 se mai obţinea deschiderea a încă 5 şcoli româneşti la Dişniţa, Lunca, Grabova, Moscopole şi Nicea. Institutorii erau plătiţi de statul albanez, dar primeau şi din partea statului român, în completare, o îndemnizaţie de 1200 lei lunar. Aceasta le-a fost achitată constant în perioada 1 septembrie 1937 - 1 septembrie 1939 prin consulatul României de la Tirana.[15] În anul şcolar 1939-1940 în cele 7 şcoli româneşti din Albania au învăţat 362 de elevi, sub îndrumare Simancu, Urania Atanas (Corcea), Iovan Poppa (Moscopole), Petre Belba (Lunca), Adam Muşi (Şipsca), Vasile Balamace (Nicea) şi Nuci Condili (Dişniţa). La şcoala din Grabova nu s-a predat în limba română decât până în decembrie 1939, deoarece învăţătorul Procop Pescazini transferat, a fost înlocuit cu o învăţătoare albaneză.[16]

În timpul celui de-al doilea război mondial situaţia şcolilor româneşti din Albania s-a înrăutăţit. Suplimentul cuvenit cadrelor didactice nu a mai fost plătit la timp, iar o parte din şcoli au fost distruse de bombardamente. Raportul preotului Cotta Balamace din 7 noiembrie 1941 arăta că funcţionau numai şcolile din Corcea, Moscopole şi Şipsca reparate cu banii comunităţilor române, cele din Dişniţa, Nicea, Grabova şi Lunca nu funcţionau, nefiind reparate.[17] În anul 1944 mai funcţiona numai şcoala română din Corcea cu învăţătorii Christache Simancu, Urania Athanas, Vasile Balamace şi Vasile Cicani. Prin decretul lege nr. 2695 din 1 august 1938, statul român a înfiinţat Institutul Român din Albania cu sediul la Santi-Quaranta (Zogoj). Marele savant Nicolae Iorga a primit de la guvernul albanez un teren la Santi-Quaranta pe care l-a cedat statului român, cu obligaţia de a se construi acolo un institut. Scopul acestuia era „...de a cunoaşte cât mai bine trecutul străvechi şi viaţa prezentă a Europei de sud-est în legătură cu originile de civilizaţie şi de rasă ale poporului nostru şi de a realiza o strânsă colaborare a cercetătorilor de la noi şi a celor din Balcani, cu aceleaşi preocupări. Institutul este o chezăşie a identităţii de obârşie şi a raporturilor de prietenie ce unesc naţiunea noastră cu cea albaneză."[18] Pe lângă institut se crea o misiune arheologică, se puteau întreprinde cercetări de istorie, filologie, etnografie ce puteau fi publicate în buletinul institutului Illyrica. Conducerea a fost încredinţată marelui istoric Nicolae Iorga, cel care elaborase prima istorie a Albaniei şi care l-a desemnat ca director delegat pe prof. univ. Dumitru Berciu[19].

În 1943, profesorul Dumitru Berciu arăta într-un memoriu că institutul fusese transformat în spital de campanie şi bombardat în mai multe rânduri de aviaţia italiană*. Întregul inventar al institutului, în valoare de peste 1000000 lei dispăruse. Profesorul Dumitru Berciu propunea transferarea sediului institutului la Tirana, unde se găsea un puternic centru românesc şi deschiderea unei şcoli primare la Tirana „...reparându-se o nedreptate din trecut când guvernele albaneze nu au îngăduit funcţionarea unei şcoli româneşti în capitala Albaniei". Profesorul menţiona de asemenea „...situaţia tristă a şcolilor şi bisericilor româneşti din Albania cu localuri în ruină, cu învăţători şi preoţi neplătiţi la timp şi persecutaţi de autorităţile locale."[20] Într-un memoriu din 5 martie 1943 care era o completare a acestuia, prof. D. Berciu solicita ca „directorul Institutului să aibă controlul şcolilor şi bisericilor din Albania", se propunea de asemenea ca pe lângă Institut să se înfiinţeze un Liceu Românesc la Tirana, pe lângă şcoala primară[21].

În Bulgaria românii au trăit grupaţi în mai multe zone: Vidin, Valea Timocului, Sofia şi grupuri de păstori nomazi în munţii Rodopi, munţii Rilei şi regiunea Giumaia, numărul lor ridicându-se în 1923, la cifre între 150000 şi 80000.[22] Pe baza schimbului de scrisori efectuat între Titu Maiorescu şi D. Toncev odată cu încheierea tratatului de pace de la Bucureşti, s-au deschis două şcoli româneşti la Sofia şi la Giumaia. Aşa cum rezultă din memoriul directorului şcolii primare din Giumaia din anul 1924, şcoala şi biserica din această localitate au fost distruse în timpul războaielor balcanice, iar autorităţile bulgare au permis redeschiderea şcolii abia în anul 1920.[23] În continuare directorul arăta „...am avut fericirea să constat că acolo există români foarte buni... Luând seama de aceasta, subsemnatul în unire cu fruntaşii românilor am hotărât să reclădim şcoala şi biserica deschizând o listă de subscripţie pentru românii de acolo care deşi în majoritate sunt oameni lipsiţi de mijloace, când a fost vorba însă de şcoală şi de biserică au subscris suma de 200.000 leva."[24]

În anul 1924 la cererea comunităţii române din Sofia, Ministerul Instrucţiunii Publice aproba înfiinţarea gimnaziului pe lângă şcoala primară română din această localitate. Prin ordinul nr. 173051 din anul 1934, gimnaziul român a fost transformat în Institutul român din Sofia. Statul român a plătit arhitectului N. Torbu suma de 2096000 leva pentru construirea clădirii institutului.[25] Directorul institutului, profesorul P.Caraman, arăta într-un memoriu din anul 1935 că un mare număr de elevi români din Bulgaria au dorit să se înscrie în clasa V-a de liceu, însă institutul nu a putut să-i cuprindă pe toţi. Directorul arăta că subvenţia primită din partea Ministerului Instrucţiunii Publice, de numai 5000 de lei pentru manuale era insuficientă, întrucât elevii liceului deşi dotaţi, proveneau din familii sărace şi încheia „...Dacă statul român nu le dă burse, ei nu pot veni să înveţe carte românească, iar dacă nu le dă cărţi, ei nu şi le vor putea cumpăra."[26] Ministrul României la Sofia, Vasile Stoica intervenea şi el la Ministerul Instrucţiunii Publice, în anul 1934 şi obţinea 30 de burse a 750 de lei lunar, pentru institut şi întreprindea demersuri pentru dreptul de publicitate a liceului în Bulgaria. Liceul nu obţinuse acest drept nici în anul 1944 iar absolvenţii săi nu se puteau înscrie din această cauză la Universitatea din Sofia. Pe lângă Institutul Român din Sofia mai funcţiona o grădiniţă de copii şi şcoala primară. Treptat, prin eforturile cadrelor didactice şi cu sprijinul Ministerului Instrucţiunii Publice din România în liceu au fost înfiinţate laboratoare de ştiinţe naturale, fizică şi chimie şi o bibliotecă cu 6.000 de volume.[27]

Istoricul Constantin Velichi, profesor al Institutului, arăta într-un memoriu din anul 1944 că această bibliotecă era frecventată nu numai de români ci şi de alţi studenţi ai Universităţii din Sofia. Datorită bombardamentelor din timpul celui de-al doilea război mondial, Institutul a fost mutat temporar la Giumaia, unde şi-a continuat cursurile. Statul român îl finanţa în anul şcolar 1944-1945 cu 2.800.000 lei.[28] Şcoala primară română din Giumaia, depopulată după cedarea Cadrilaterului, (1940), prin emigrarea românilor în ţară, mai avea în anul şcolar 1943-1944 11 elevi, iar în anul şcolar 1944-1945, 4 elevi. Directorul acestei şcoli, Radu Preda arăta că nu putuse să ţină nici cursurile de vară de la Cecaliţa şi Argaci „...pentru că aceste regiuni sunt bântuite de bande comuniste"[29]. Deşi obţinuse autorizaţie de funcţionare pentru şcoală de la autorităţile bulgare şi pentru anul 1944-1945, Ministerul Educaţiei Naţionale din România, însărcina preotul de la biserica română din Giumaia, să se ocupe de educarea celor 4 elevi români, întrucât nu putea plăti un învăţător pentru un număr atât de mic de elevi. Conform decretului guvernului bulgar nr. 127 din 30 mai 1945, cursurile şcolilor româneşti din Bulgaria urmau să fie desfiinţate[30]. România va închide şcoala din Sofia în septembrie 1947, atunci când guvernul bulgar acordase acesteia dreptul de publicitate. Profesorii şcolii se ofereau să primească salariile în leva şi nu în franci elveţieni, însă statul român nu va reveni asupra măsurii luate, „considerându-se de către Guvernul R.P.R. că nu este justă susţinerea acestor şcoli într-o ţară prietenă".[31]

În Grecia, românii în număr de aproximativ 160.000 în 1941, locuiau în 3 grupuri compacte: Meglenia, Veria, Pind şi în grupuri răzleţe în Tesalia şi Olimp, Seres-Cavalla şi Salonic. Vasile Stoica arăta că populaţia românească din Grecia era inegală în privinţa conştiinţei naţionale: cea din zonele Pind şi Veria cu un puternic sentiment românesc, cea din oraşe, influenţată puternic de mediul grecesc, mai puţin rezistentă asimilării, iar populaţia transhumantă „...n-are decât un sentiment de coeziune etnică, de încredere faţă de cei de limbă românească şi de bănuială faţă de cei de altă limbă."[32] Şcolile româneşti din Grecia au funcţionat în perioada interbelică pe baza consensului tacit dintre statul român şi cel elen: „...Ele n-au fost nici şcoli de stat, nici şcoli întreţinute de populaţia română respectivă, ambele cazuri prevăzute de regimul minoritar al tratatelor de pace, ci de statul român prin îngăduinţa tacită a statului elen. Fără concursul financiar al statului român, şcolile româneşti ar dispare, fiindcă populaţia nevoiaşă nu ar putea întreţine şcolile"[33].
---------------------------------------------------------------------------
[1] Cristea Sandu Timoc, op. cit., p. 30.
[2] Gheorghe, Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică. Secolul XVIII-XX, Bucureşti, 1999, p.181.
[3] Ibidem, f. 34.
[4] Cristea Sandu Timoc, op. cit., p. 30.
[5] Gheorghe, Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică. Secolul XVIII-XX, Bucureşti, 1999, p.181.
[6]A.N.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 751/1925, f. 57.
[7] Ibidem, dosar 799/1923, f. 4.
[8] Ibidem, dosar 712/1926, f. 148-149.
[9] Ibidem, f. 152.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem, f. 156.
[12] Ibidem, dosar 768/1922, f. 122-123.
[13] Ibidem, f. 127.
[14] Ibidem, dosar 756/1930, f. 4-5.
[15] Ibidem, dosar 1332/1940, f. 154.
[16] Ibidem, f. 158-159.
[17] Ibidem, dosar 1735/1941, f. 29-31.
[18] Ibidem, dosar 1314/1939, f. 86-87.
[19] Rezultatele obţinute în cercetarea arheologică, contribuţiile sale ştiinţifice au făcut să fie numit Şef al misiunii arheologice române din Albania, apoi secretar şi apoi director delegat al Institutului român. Institutul fusese ridicat prin strădaniile depuse de prof. Dumitru Berciu din Albania. Evenimentele politice internaţionale, asasinarea marelui savant, N. Iorga evenimentele interne au făcut ca la sfârşitul anului 1940, Institutul să fie desfiinţat de autorităţile româneşti. Prin activitatea depusă vreme de câteva luni bune, înaintând memorii după memorii, Institutul a fost reînfiinţat sub direcţia prof. D. Berciu.
„În aprilie 1939 Albania a fost cucerită de Italia, Victor Emanuel III a devenit şi regele Albaniei. În Albania au fost introduse instituţii fasciste.
[20] A.N.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 2454/1943, f. 14.
[21] A.M.A.E., fond Problema 18, vol. Albania (1919-1943) – doc. din 5 martie 1943, f. 111-115.
[22] A.N.I.C., fond Ministrul Instrucţiunii Publice dosar 799/1923, f. 9.
[23] Ibidem, dosar 755/1924, f. 1.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem, dosar 1221/1938, f. 206.
[26] Ibidem, dosar 788/1935, f. 214.
[27] Ibidem, dosar 4336/1945, f. 14.
[28] Ibidem, dosar 1528/1944, f. 9-10.
[29] Ibidem, dosar 1529/1944, f. 43.
[30] Ibidem, dosar 4336/1945, f. 42.
[31] Românii de la sud de Dunăre – Documente, p. 356.
[32] A.N.I.C., fond Vasile Stoica, dosar I/158, f. 5.
[33] Ibidem, fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 1444/1941, f. 5. footer