Revista Art-emis
Ion I. C. Brătianu şi românii transilvăneni PDF Imprimare Email
Dr. Lucian Ienăşescu   
Sâmbătă, 15 Septembrie 2012 14:23
Ion I. C. Brătianu
Ion I.C. Brătianu şi românii transilvăneni, în perioada anterioară Unirii

În aprilie 1928, una dintre publicaţiile vremii[1] rememora un episod semnificativ al relaţiilor lui Ion I.C. Brătianu cu românii transilvăneni, petrecut cu mai bine de două decenii în urmă. Asemenea legături, susţinute şi de alte personalităţi din vechiul Regat, au sprijinit eforturile românilor transilvăneni de apărare a drepturilor politice şi naţionale şi a identităţii lor. Desfăşurate pe tărâm politic sau cultural, aceste contacte aveau rol de „miasmă întăritoare" pentru liderii românilor transilvăneni, angajaţi în lupta pentru apărarea şi promovarea valorilor culturale şi împotriva politicii de deznaţionalizare promovate de autorităţile maghiare. La rândul său, Ion I.C. Brătianu, „om de nădejde în adevăratul înţeles al cuvântului", liderul politic alături de care, în momentele dramatice ale războiului, „Regele a arătat că va muri sau va birui"[2], a arătat preocupare consecventă pentru problema naţională.

Încă de la venirea la guvernare, în ianuarie 1914, Brătianu a afirmat, urmare şi a consecinţelor crizei din Balcani, intenţia unui curs nou în politica externă a vechiului Regat, favorabil Antantei. Evoluţiile ulterioare vor marca o asemenea apropiere, chiar dacă adepţii intrării în război de partea Germaniei erau destul de numeroşi. Mai mult, tratatul încheiat cu Antante, la 4/17 august 1916, „a recunoscut pentru prima oară într-un contract internaţional, dreptul la stăpânirea teritoriilor revendicate din fosta Monarhie austro-ungară."[3] Dincolo de controverse, critici legate de insuficienta pregătire a intrării României în război, de erorile săvârşite pe parcurs, politica promovată de Ion I.C. Brătianu a fost unul dintre factorii importanţi care au pregătit înfăptuirea României Mari.

În vara lui 1907, Ion I.C. Brătianu face o vizită în Transilvania, alături de soţia sa. Ceea ce oficial o fost o simplă excursie în Munţii Apuseni a reprezentat, în realitate, un prilej de a cunoaşte starea românilor şi, cum se va dovedi, o ocazie de dialog. Liderul politic din vechiul Regat „a cercetat satele mai de seamă, localităţile istorice, s-a închinat la mormântul lui Avram Iancu, a îngenunchiat la piatra de pe Câmpia Turzii; fost-a la Zlatna, Abrud, Câmpeni şi în sfârşit a căutat să se convingă personal de starea noastră, a acelora care ne aflam sub jug străin." Mai peste tot a avut parte de manifestări de simpatie din partea românilor. La Bistriţa, restaurantul în care s-a aflat că va lua masa s-a umplut de „suflare românească", dornică să-l vadă. Ceea ce s-a aflat mai târziu, în anii de după Unire, Brătianu s-a întreţinut atunci cu câţiva dintre fruntaşii politici, membri ai comitetutului Partidului Naţional Român. În plus, omul politic pasionat de istorie a trăit momente impresionante la întâlnirea cu urmele atât de vii ale trecutului.

Nu mai puţin importante au fost consecinţele acelei vizite. La întoarcere, „a dus de la Albac, biserica de lemn în care se rugaseră Horia cu tovarăşii lui de suferinţă şi a reconstruit-o pe moşia lui de la Florica." Cumpărată de Brătianu, vechea biserică a fost, de fapt, salvată de la pieire, întrucât autorităţile maghiare cereau să fie dărâmată, invocând pericolul unui incendiu. Pe domeniul de la Florica - Argeş, biserica avea să fie reclădită în apropierea capelei în care se aflau osemintele tatălui său, Ion C. Brătianu, unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai celei de-a doua părţi a veacului al XIX-lea. Fapt interesant, moţii din Albac, în drumurile lor, dincolo de Carpaţi, pentru a vinde „cercuri şi ciubere", îi duceau, adesea, lui Brătianu câte o bârnă veche, pentru a ajuta la ridicarea bisericii. Practica a continuat, de altfel, şi după 1911, când lăcaşul era ridicat.

Odată cu biserica din Albac, Ion I.C. Brătianu şi-a adus aproape porţile împărăteşti ale bisericii lui Cloşca, de la Cărpiniş, şi potirul din lemn de cireş, de la Mesteacăn, pe care jurase Crişan. Nu era vorba, fireşte, despre o simplă tranzacţie, fie ea cu valoare sentimentală, din partea unui om pasionat de studierea trecutului, ci de un gest cu puternică încărcătură simbolică. Românii transilvăneni l-au interpretat ca atare. În acest fel, „pe pământul României libere, alături de lăcaşul veşnic a[l] unui mare patriot român (Ion C. Brătianu -n.n), a reconstituit trinitatea revoluţionarilor ardeleni, cu un sfârşit atât de tragic." Or aceasta - se aprecia în articolul menţionat - îi va fi sporit imboldul spre „avântarea în război şi eliberarea noastră" (a românilor din Ardeal - n.n).

În datele noi ale României întregite, aceste lucruri aveau să intre în uitare. Necruţătoarea luptă politică avea să semene aprige adversităţi. Acţiunea de unificare legislativă şi instituţională, proces complex, extrem de dificil, a generat nemulţumiri printre românii ardeleni. Aceste nemulţumiri, legate de ritmul şi metodele unificării, de modul în care a fost adoptată Constituţia din 1923, de numirile în funcii publice, centralizare, accentuarea corupţiei, plus conflictul de interese pe plan economic, în Transilvania, aveau să fie exploatate de propaganda politică. Astfel s-a făcut că „pasiunile au fost îndrumate spre alte făgaşuri", iar „în locul unei bune înţelegeri duhurile rele au împrăştiat otrava duşmăniilor, căutând să împiedice temeinica orânduire a trebilor din mult mărita noastră patrie." Din aliatul de dinainte, Ion I. C. Brătianu, întâiul prim-ministru al României Mari, personalitate puternică, extrem de influentă, a atras numeroase adversităţi. La fel, privite lucrurile într-un plan mai larg, eforturile solidare au fost înlocuite de dispute, de o luptă „fără nici un scop practic (folos -n.n)", în care forţele interesate au încercat, între multe altele, să-şi creeze situaţii politice favorabile inclusiv „din deşertăciuni şi absurdităţi."

Memoria colectivă a reţinut însă atitudinea şi vechile fapte ale lui Brătianu. La puţin timp după moartea sa, moţii din Apuseni şi din părţile Zărandului şi-au exprimat dorinţa de a-i ridica un monument sculptural, în care scop s-au adresat artistului Corneliu Medrea.[4] Chiar dacă nu a putut prinde viaţă, iniţiativa este semnificativă, reprezentând un gest de normalitate într-o lume care cunoştea o radicalizare a discursului public şi o acerbă competiţie politică.
---------------------------------------------------------------

[1] Al. Motogna, La Florica, în „Cultura poporului” din 22 aprilie 1928.

[2] D. Furtună, Ioan I.C. Brătianu, ibidem, din 13 mai 1928.

[3] Cf. Alexandru Lepădatu.

[4] Cf. „Naţiunea” din 5 ianuarie 1928.

footer