Revista Art-emis
Mihai Antonescu (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu   
Miercuri, 05 Septembrie 2012 19:44

Mihai AntonescuValorificarea informaţiilor relativ la viaţa şi opera lui Mihai Antonescu este departe de a se fi încheiat. Excepţie făcând documentele privind activitatea lui la conducerea Ministerului Afacerilor Străine al României ori ca vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, investigate în diverse studii şi cărţi, fără însă ca monografia şi biografia de referinţă să fi văzut lumina tiparului, arhivele române şi cele străine deopotrivă (de exemplu, cele de la Moscova) adăpostesc materiale importante şi semnificative. În multe privinţe, de o relevanţă deosebită pentru confruntarea evoluţiei României în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Potrivit cercetărilor noastre, documentele aflate în depozitele Bibliotecii Naţionale a României - B.N.R. (Colecţia Al. Saint Georges) şi, mai cu seamă, ale Arhivelor Naţionale ale Românie/Arhivele Istorice Centrale (ANIC) pot prezenta un interes aparte. Cu titlu de exemplu, vom menţiona că, nu demult, la Arhivele Istorice Centrale din Bucureşti s-a dat în cercetare completă fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri (PCM), Cabinetul Civil Mihai Antonescu întrunind câteva sute de dosare. Se impune să precizăm, de asemenea, că nici fondurile date de mai mulţi ani în cercetare nu au fost epuizate, noi descoperiri importante fiind posibile. Sub acest aspect, reţinem că deja în 2005 cercetătorul Dumitru Paraschiv a valorificat Mihai Antonescu - adevărul din culisele istoriei[1], punând la dispoziţia cititorului materiale din fondul PCM al ANIC - dosarele 1092/1943, 1120/1943-1944 sau 1343/1943-1944. În comparaţie cu ceea ce reţine cercetătorul menţionat, care a elaborat şi o teză de doctorat pe tema România anilor 1934-1944, documentele indicate sunt mai numeroase şi semnificative, fiind vorba de: însemnări ale lui Mihai Antonescu din 13 mai 1944 şi 23 iunie 1944 pentru Memoriul proiectat (dosar 1120, f. 20, respectiv vezi fila 26); aflăm, de asemenea, note dictate la 3. 04. 1943, 25. 05. 1943, 2. 06. 1943, 18. 09. 1943 (dosar nr. 1092, f. 18-31) sau cuvântarea din 5. 12. 1941 la Liceul Sf. Sava (ibidem, f. 32-35), nota pentru Manfred von Killinger din 31. 12. 1943 (ibidem, f. 42-43) ori nota din 1943, Situaţie în 1940 (ibidem, f. 44), capitolele din Cursul de Drept Constituţional (ibidem, ff. 45-48). De un real interes sunt cuvântările sau articolele lui Mihai Antonescu pentru ziarul „Crez Românesc" datând din perioada 3 septembrie 1943 - 6 martie 1944 (dosar nr. 1343/1943-1944, ff. 1-106). Reţinem din argumentele Ministrului:
- La 3. 09. 1943: „Istoria nu este o cronologie a faptelor noastre, ci o lege imanentă a formaţiunilor vii. Istoria este un suveran nevăzut cu legi atât de implacabile că acela care nu le respectă dărâmă, ci nu clădeşte, sinucigându-se. Permanenţele istorice nu sunt postulate abstracte ale imaginaţiei, ci sinteze neiertătoare ale vieţii, formaţiuni stăpânitoare tot atât de imuabile ca gravitaţia universală sau echilibrul cosmic [...] Istoria este mai curând viziunea largă a viitorului decât imaginea strâmtă şi seacă a trecutului" (f. 1); „Politica este ştiinţa permanenţelor istorice şi arta adaptării la realitatea socială" (f. 5); „Omul de stat fără intervenţia politică este ca un cântăreţ fără ureche muzicală" (f. 3); la 20. 09.1943: „... Neamul nostru este nepieritor" (f. 34); la 30. 09. 1943 - despre generaţia sa: „Noi am fost copiii războiului şi nu ai vieţii" (f. 37); la 27. 01. 1944: „Comunismul este o lipsă de idei, ci nu o idee" (f. 88); la 15. 03. 1944: „Azi popoarele îşi torc istoria pe câmpul de bătaie" (f. 106); la 11. 01. 1942, Mihai Antonescu declara lui Hermann Neubacher la Predeal că, dacă Germania nu va face dreptate României, „Germania nu va putea câştiga pacea, chiar dacă va câştiga războiul" (Cabinetul Civil Mihai Antonescu, dosar nr. 343, f. 14).
Realitatea s-a adeverit, cum este ştiut, mai crudă: ambele state (Germania şi România) au pierdut, şi una şi alta - atât pacea, cât şi războiul!
Un loc distinct în fondul Cabinetul Civil Mihai Antonescu îl constituie corespondenţa primită de titular de la personalităţi ale anilor 1940-1944. Menţionăm din dosarele valorificate parţial de noi din Arhiva Cabinetului Civil Mihai Antonescu (dosarele 362 şi 456): I. Găvănescul, I. Gigurtu, A. C. Cuza, G. Enescu, Manfred von Killinger, Hermann Goering, Gh. I. Brătianu, Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Nicodim, Patriarhul României, I. Lupaş, Al. Marcu, Vlad Dumitrescu, C. Marinescu, Fr. I. Rainer, Mircea Cancicov, P. Pandrea, I. Mocsony-Styrcea, dr. N. Lupu, N. Mareş ş. a. A nu se ignora, în context, telegramele de felicitare primite la 10. 05. 1944 de Ion şi Mihai Antonescu de la Hitler, Mussolini, Tiso, Salazar, Regele Mihai I şi Regina Elena (PCM, Cabinetul Civil Mihai Antonescu, dosar 348).
Fără a detalia, subliniem semnificaţia unor materiale: conferinţa din 4 mai 1941 la Florica despre I. C. Brătianu, cel care - prin tot ceea ce a înfăptuit - trăieşte „în veşnicia neamului"[2]; lecţia de deschiderea cursurilor Facultăţii de Drept din Bucureşti (4. 11. 1943) cu titlul Criza civilizaţiei şi dreptul internaţional[3] din care se degajă că: „Distrugem, nu numai prezentul [...], distrugem şi trecutul"[4]; la 21 aprilie 1941, distingem Un cuvânt de închinare Romei eterne, destinat în fapt lui B. Mussolini[5]; la 9 iunie 1942, decorându-l pe ministrul Spaniei la Bucureşti, M. Antonescu a omagiat „veacurile latinităţii" şi lupta comună împotriva comunismului, relevând că, în final, „luptăm azi împotriva duşmanului de ieri al Spaniei"[6]; la 12. 11.1941 i-a adresat lui Manfred von Killinger un mesaj despre Transilvania, asigurându-l că provincia nu-i „un pământ, un teritoriu, cu atât mai puţin o proprietate", căci „Ardealul este cetatea în care am trăit şi am suferit 2000 de ani", dictatul de la Viena reprezentând „pumnalul înfipt în trupul românesc"[7]; tot lui Manfred von Killinger, la 23.06. 1942, Mihai Antonescu i-a destinat un lung mesaj insistând pentru anularea dictatului din 30. 08. 1940[8]; dintre diplomaţi, după M. von Killinger, italianul Bova Scoppa i-a fost un bun partener de dialog în 1942-1943[9].
În documentele Ministerului Afacerilor Străine al României şi ale PCM sunt extrem de bine reflectate activităţile privind constituirea şi rosturile Biroului Păcii, patronat de Mihai Antonescu şi cu rezultate concrete remarcabile. După cum se ştie istoricul Petre Otu i-a consacrat un volum special[10], iar noi spaţii distincte în mai multe lucrări, inclusiv în biografia menţionată a Mareşalului Ion Antonescu[11]. Este motivul pentru care nu vom insista asupra Biroului Păcii, remarcabil în 1942-1943, cu consecinţe ulterioare pentru prezenţa României la Conferinţa Păcii de la Paris din 1946.
În acest fel, ajungem la cele mai semnificative şi cuprinzătoare note lăsate de M. Antonescu, evident pentru proiectatele sale Memorii, în fond Gânduri pe marginea unor multiple probleme la ordinea zilelor de război, purtând diverse titluri, aşa precum:
- Noi, Românii – Destin românesc în civilizaţie[12];
- Destin românesc şi politică externă[13];
- Basarabia, pământ al Europei. Adeziunea Românei la Pactul Tripartit. Sensul războiului nostru[14];
- Criză şi destin european. Datoria popoarelor noastre: respectul independenţei şi teritoriilor naţionale[15];
- Grupările regionale internaţionale. Solidaritatea de rasă[16];
- Dreptul nostru de comandă în Sud-Estul Europei[17].
Unele formulări, precum îndeosebi ultimul text despre „dreptul„ României la „comandă" în treburile sud-estului vechiului continent, sunt (ca să spunem astfel) nefericite, nesustenabile, în epocă şi mai apoi, deşi autorul însuşi, după susţinerea unor „avantaje" ale României (poziţia şi rolul geopolitic, bogăţii, tradiţii etc.[18], prezintă consideraţii şi principii care-l contrazic aşa după cum rezultă din asemenea recunoaşteri cu valoare de maxime: „n-am cotropit nici un pământ străin", „noi nu jucăm pe toate tablourile internaţionale" ori îndeosebi această precizare conclusivă: „Noi nu suntem un popor de răspundere mondială"[19].
A fost firesc, considerăm, ca şeful diplomaţiei bucureştene să propună definirea politicii externe a României în contextul războiului mondial. Mai întâi, a formulat această definiţie: „Politica externă a unui neam trebuie să fie întemeiată pe permanenţe nu pe oportunităţi"[20]. Lucru de care a ţinut mai rar seama în mandatul din 1941-1944, ceea ce nu înseamnă că definiţia nu-i corectă, mai ales că el a surprins laturile esenţiale ale „permanenţelor româneşti", şi anume: „independenţa naţiunii şi unitatea pământului românesc", iar pentru Europa, ca o datorie, „libertatea tuturor popoarelor şi jocul de forţe care [...] să asigure naţiunilor mici şi mijlocii viaţa şi independenţa"[21]. Iar, în continuare, M. Antonescu aprofundează problema esenţei politicii externe a neamului românesc în termeni atât de plastici: „...[ea] însemnează stăpânirea propriului nostru destin", căci „noi nu trăim pentru ca să oferim sistemelor internaţionale pământuri de echilibru, ci trăim pentru ca noi, prin lupta şi jertfa noastră, să dăm istoriei onoare şi sistemelor internaţionale reazim"[22]. Mai ales că „poporul român are instinctiv conştiinţa unităţii sale, fiindcă pământul său a fost întotdeauna o cetate de munţi şi de ape născută în vadurile civilizaţiei dace", iar el - poporul nostru - „trebuie înţeles şi întărit, iar nu judecat şi lovit, fiindcă acela care loveşte în pământurile şi fiinţa noastră, loveşte în zidurile văzute şi nevăzute ale Europei de azi şi de mâine[23]. Acelaşi lucru se reafirmă câteva pagini mai jos: „Pământul românesc de azi, pământul dacic de ieri, a avut întotdeauna această funcţiune de pază în faţa năvălitorilor care veneau din Răsărit, ca lava unui vulcan care - din veac în veac - apără pământul Europei"[24]. În epocile medievală şi modernă, susţine autorul, în acord cu rezultatele studiilor istorice consacrate, „masele" năvălitoare din Est „au ameninţat Europa, de la Genghis Khan până la Ivan cel Groaznic şi de la Petru cel Mare la Stalin"[25]. În situaţia dată, Basarabia - „pământul de margine al neamului nostru" - a suportat cu prioritate năvălirile şi cotropirea barbarilor din Est", de unde se deduce rostul provinciei „pentru întreaga civilizaţie a Europei"[26]. Scopul lui Antonescu este nedisimulat, el justificând, finalmente, orientarea României spre Germania în 1940 şi meritul generalului Ion Antonescu în asigurarea „direcţiei" - căci el a „rezemat existenţa noastră naţională şi continuitatea istorică a rostului nostru european pe singura putere europeană (subl. ns.) care reprezenta, în împrejurările din 1940, un baraj împotriva expansiunii din Răsărit"[27]. „Aceasta este – se destăinuie, fără reţinere, memorialistul - semnificaţia adeziunii României la Pactul Tripartit în împrejurările din 1940"[28]. Alianţa cu Germania a fost „însuşi sensul voinţei noastre, egal cu „un act de consacrare politică a independenţei naţionale [atât] pentru noi, dar şi pentru Sud-Estul continentului şi în Balcani, pe care se reazimă echilibrul Europei şi al lumii"[29]. Ştim în prezent, cu siguranţă, că în 1946 la „Procesul" aşa-zisei „mari trădări naţionale" asemenea recunoaşteri nu au putut să-l ajute cu ceva pe Mihai Antonescu, dimpotrivă, dar, remarcând faptele, trebuie să constatăm că aprecierile fostului demnitar conţineau atâtea elemente reale. După cum şi consecinţele alinierii României la politica Germaniei – angajarea în războiul împotriva URSS la 22. 06. 1941, despre care a afirmat categoric şi cu temei: „... Şi nici unui român nu-i trece prin minte că lupta azi [Războiul din Est, 1941-1944] este un război de agresiune pe care România îl duce împotriva cuiva ..."[30]. Mai mult: „Războiul nostru, politica noastră externă nu sunt acte de agresiune şi de imperialism, ci de conservare naţională şi de apărare a instituţiilor noastre. Politica noastră externă este politica pământului şi unităţii noastre veşnice. În războiul nostru este o luptă naţională care respectă legea strămoşească şi împlineşte, prin generaţia de azi, tradiţia lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazul, datoria noastră de popor de margine, care are de apărat în Carpaţi şi la Dunăre latinitatea noastră, civilizaţia Europei, familia şi proprietatea"[31]. Era o obligaţie, căci Europa „trebuie să trăiască" - eliminarea pericolului de la Răsărit, lichidarea comunismului ameninţător şi a jugului „slavilor cotropitori" context în care ostilităţile au prins şi caracterul unui „conflict al raselor"[32]. O afirmaţie lipsită de temei ştiinţific, dar care a putut avea un efect decisiv în „procesul" din mai 1946, în stabilirea sentinţei de condamnare la moarte a celor doi Antoneşti, o dată cu Constantin (Piki) Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu. Deşi, faptul trebuie numaidecât reţinut, „Tribunalul Poporului" n-a cunoscut cu precizie documentele folosite de noi, dar „a intuit" sensul şi spiritul lor... care trebuiau - şi au fost - sancţionate prin executarea aşa-zişilor criminali de război în cadrul „noii ordini" comuniste dictate de Kremlin!

-------------------------------------------------------
[1] Vezi „Lumea", nr. 9/2005, p. 34-36.
[2] ANIC, fond PCM, dosar nr. 143/1941.
[3] ANIC, fond PCM, Cabinetul Civil Mihai Antonescu, dosar nr. 338.
[4] Ibidem, f. 5.
[5] Idem, fond PCM, dosar nr. 143/1941.
[6] ANIC, fond PCM, Cabinetul Civil Mihai Antonescu, dosar nr. 421, f. 227.
[7] Idem, dosar nr. 298, f. 1-3.
[8] Idem, dosar nr. 301.
[9] Idem, dosar nr. 308; idem, dosar nr. 314.
[10] Vezi Pacea de mâine. Documente, Bucureşti, Editura Militară, 2006.
[11] Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu, p. 501 şi urm.
[12] ANIC, fond PCM, dosar nr. 127/1941, f. 1.
[13] Ibidem, f. 2 şi urm.
[14] Ibidem, f. 18 şi urm.
[15] Ibidem, f. 34 şi urm.
[16] Ibidem, f. 48 şi urm.
[17] Ibidem, f. 56-75.
[18] Ibidem, f. 58-61.
[19] Ibidem, ff. 65-75.
[20] Ibidem, f. 4.
[21] Ibidem.
[22] Ibidem, f. 5.
[23] Ibidem, f. 7-8.
[24] Ibidem, f. 12.
[25] Ibidem, f. 14.
[26] Ibidem, f. 21.
[27] Ibidem, f. 26.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem, f. 27.
[30] Ibidem, f. 29.
[31] Ibidem, f. 30.
[32] Ibidem, f. 35-36. Din alt loc aflăm că „afirmarea rasei, procesul rasial, [...] se aşează la baza civilizaţiei, aşa cum naţionalitatea se afirmase în veacul trecut" (f. 35) Discursul autorului decade în afirmaţii de genul: „războiul acesta este un război de rase, nu război de clase, nu război de mase" (f. 45).

footer