Revista Art-emis
Mihai Antonescu (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu   
Miercuri, 22 August 2012 23:25
Mihai Antonescu Mareşalul Ion Antonescu nu a fost liderul politic şi militar perfect. Nici nu a urmărit aşa ceva, lucru imposibil, mai ales într-o ţară şi o zonă europeană cu nenumărate şi grave probleme moştenite ori create în plină prefacere. Iar aceasta, mai cu seamă, în vremea unui conflict de proporţii planetare, în care ostilităţile şi prefacerile n-au pornit, nu le-a determinat şi nici nu le-a încheiat el. Nimeni nu i-a tăgăduit însă pregătirea profesională de excepţie, inteligenţa superioară şi curajul, dovedit până şi în clipa supremă, când şi-a comandat singur plutonul de execuţie.

Poate că România, în momentele extreme ale anilor 1940-1944, nu şi-a aflat în Antonescu liderul ideal, dar aşa ceva unde s-ar fi aflat, în contextul unui război al „Celor Mari"? În fond, atunci nimeni n-a avut aşa ceva, iar destinul în ansamblu al Războiului Mondial din 1939-1945 a depins decisiv de o multitudine de factori, de condiţii şi de „actori". Un lucru s-a dovedit categoric în ce priveşte intervenţia şi acţiunile lui Antonescu pe scena istorică naţională sau, cât a fost posibil, pe cea generală, şi anume că - după spusele Cronicarului - „nu sunt vremurile sub om ci bietul om sub vremuri"!

Ceea ce, pe de altă parte, nu diminuează culpa liderilor responsabili, a lui Antonescu în speţă, dar totul rămâne încă a fi stabilit cu precizie şi dreaptă măsură, cu echilibru. În baza unor studii serioase, iar după inspiraţie ori sub imperiul patimii. În această privinţă, netăgăduit, că numai istoricii vor avea un cuvânt hotărât de spus, mai că Antonescu, nu se poate neglija, aşa după cum am afirmat dintru începutul cărţii noastre, a fost, peste tot şi întru toate, va rămâne Omul de la 22 iunie 1941 şi Cel din urmă „Domn" al tuturor românilor, robul şi victima unui obiectiv major, imposibil de îndeplinit pentru epoca sa România Mare!

În contextul precizat, Mareşalului Ion Antonescu şi principalilor săi colaboratori - Mihai Antonescu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu - nu le-a fost rezervată la 1 iunie 1946 decât o singură şansă: plutonul de execuţie. O „şansă" care se proiectase în fapt încă din 1940, o dată cu instalarea regimului Antonescu, dar care a devenit inevitabilă în urma loviturii de stat de la Bucureşti, din 23 august 1944, catastrofală pentru destinul României.

În timpul guvernării Ion Antonescu, Mihai Antonescu (1904-1946), tânărul colaborator al Conducătorului Statului, a acţionat şi a fost recunoscut drept Omul nr. 2 al regimului[1]. Atu-urile acestuia, eminent profesor universitar specializat în problemele dreptului internaţional, care nu avea nici un grad apropiat de rudenie cu Mareşalul, s-au chemat, mai întâi, asistenţa juridică acordată lui Ion Antonescu şi, apoi, rolul său activ în convingerea generalului de-a acţiona pentru constituirea cabinetului de la 14 septembrie 1940 , în care a intrat ca titular la Justiţie (14. 9 – 31.12.1940), iar ulterior oficializarea titularizării sale (la date diferite) ca vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri ori ca lider al departamentelor de Afaceri Străine şi Propagandă Naţională; mai mult, în 1941-1944, în cursul deselor deplasări pe front ale Mareşalului, acesta l-a lăsat la conducerea cabinetului, calitate în care a condus nenumărate şedinţe ale Consiliului de Miniştri, astfel că, de la un moment-dat, „uzurpatorul" ajunse a-şi asuma fără să pretindă - dar cu voia lui Ion Antonescu - titulatura de... Preşedinte al Consiliului de Miniştri.

Erau poziţii integral acoperite de o activitate extrem de bogată, susţinută de o putere de muncă remarcabilă, mai ales în câteva domenii de mare însemnătate şi relevanţă - Externe, Justiţie şi Propagandă. Însă ascensiunea fulgerătoare s-a dovedit prea curând a-şi releva părţile ei rele, căci, în funcţie de evoluţiile nefericite ale situaţiei militare pe Frontul de Est şi de „problemele" Mareşalului, dar şi de iniţiativele diplomatice controversate, Mihai Antonescu a trebuit să accepte a plăti oalele sparte în raport cu Marii Aliaţi ai momentului - Germania şi Italia, faţă de Rege, Biserică şi - de ce nu - faţă de liderii partidelor istorice, care, deşi sub interdicţia legii, funcţionau în condiţii cvasi-normale.[2] Toate astea au survenit, mai ales, în primăvara anului 1943, atunci când, Axa Berlin-Roma-Tokio fiind într-o fază delicată a desfăşurării ostilităţilor pe toate fronturile, Adolf Hitler a decis să-l invite pe Ion Antonescu la Salzburg (Castelul Klessheim) pentru întrevederi planificate pe două zile (12-13 aprilie 1943). Cum Berlinul deja interceptase probe concrete relativ la negocierile secrete de pace angajate de trimişii lui Mihai Antonescu cu delegaţii anglo-americanilor şi cum, totodată, acesta se exprimase că „politica română e independentă faţă de Germania", Hitler a declanşat în prezenţa Mareşalului Antonescu un atac virulent la adresa ministrului de Externe al României[3]. Mareşalul n-a scăpat asaltului decât dându-i Führerului asigurări de „loialitate" sau promiţându-i în mod ferm că „nu va lua niciodată vreo iniţiativă [în purtarea războiului] fără a-i da anterior de ştire"[4]. Cu toate acestea, „cazul" Mihai Antonescu avea să revină pe agenda convorbirilor Hitler – Antonescu de la Klessheim şi în ziua următoare[5], liderul român exprimând partenerului garanţii în sensul că principalul său colaborator „a munci prea mult şi nu s-a menajat deloc", fiind, mai mult decât sigur, „obosit şi surmenat".[6]

De asemenea, Conducătorul Statului Român l-a rugat pe Hitler să admită că nu se putea despărţi imediat de Mihai Antonescu, întrucât „l-ar durea şi ar avea puternice remuşcări", mai ales că persoana vizată „şi-a pus viaţa în joc alături de Mareşal".[7] În consecinţă, Hitler a cedat, dar nu fără a preciza că „statele sunt reprezentate de oameni", iar, pentru el, România însemna Mareşalul, care continua a se bucura „de încrederea sa totală şi necondiţionată". „Fără această încredere absolută în Mareşal - a continuat Hitler - el (Führerul) nu şi-a fi îndreptat niciodată atenţia asupra României. Regele [Mihai I] e un copil, dar şi copiii pot deveni periculoşi când ajung pe mâini rele ..."[8] Era o sumbră premoniţie, împlinită la 23 august 1944, dar, pe moment, Mareşalul, şi în consecinţă Mihai Antonescu, au scăpat de furia Führerului ...

Interesant este că toate reproşurile şi neliniştile lui Hitler în ceea ce-l priveau pe Mihai Antonescu erau întemeiate! Cercetările istoricilor români şi străini au dezvăluit că liderul diplomaţiei Bucureştilor, în adevăr, întreprinsese unele sondaje, mai mult ori mai puţin concrete, pentru o pace separată cu anglo-americanii[9]. De altfel, nu a fost deloc straniu că, a doua zi după discuţiile Hitler - Antonescu, ministrul Italiei la Bucureşti, Renato Bova Scoppa, a aflat detalii pe marginea reuniunii de la Salzburg, astfel că în Memoriile avea să consemneze: „În aprilie 1943, Mareşalul Antonescu a făcut o altă călătorie la MCG German. Hitler l-a primit cu o anume răceală şi l-a interogat asupra tratativelor de pace pe care guvernul român le-a întreprins în ultima vreme în diverse direcţii. Hitler a dramatizat mult lucrurile şi i-a spus Mareşalului:
1) că ministrul român la Madrid, [Nicolae Gr.] Dimitrescu, se oferise faţă de «corpul diplomatic» (sic!) de acolo să trateze pacea în numele Axei;
2) că ministrul român la Berna, [Nicolae Enric] Lahovary, luase contact cu nunţiul apostolic Bernardini, în acelaşi scop;
3) că tratative similare au fost făcute de ministrul [Victor] Cădere la Lisabona, la Salazar;
4) că germanii descifraseră o telegramă transmisă de Cordell Hull la Lisabona, în care se dădeau instrucţiuni ministrului american în Portugalia «să susţină»eventualele iniţiative ale d-lui [Mihai] Antonescu. Hitler a declarat sec Mareşalului Antonescu: nimeni nu putea să vorbească în numele Axei; că el nu intenţiona să discute despre pace atunci când războiul trebuia considerat ca îndreptându-se spre victorie, graţie mai ales campaniei submarine [...] Întâlnirea [Hitler-Antonescu] s-a încheiat printr-un comunicat bătător la ochi, în care se vorbea despre «lupta împotriva plutocraţiei anglo-saxone» şi despre «război până la victorie, fără compromisuri». Tânărul [Mihai] Antonescu a simţit tot ridicolul situaţiei. Mi-a spus textul: «L-am întrebat pe Mareşal cum a putut să accepte un comunicat atât de emfatic şi mustrări netede contra suveranilor noştri şi dacă era normal ca, după toate sacrificiile făcute de România pentru cauza comună, să fim trataţi ca nişte funcţionari subalterni, cărora li se dă un blam public» ..."[10]
Că Hitler nu se înşela, deducem categoric din recunoaşterile proprii ale lui Mihai Antonescu relativ la declaraţiile ce i-a făcut lui Manfred von Killinger, la Bucureşti în 16, 22 şi 26 februarie 1943, despre necesitatea contactelor sale diplomatice cu Aliaţii anglo-americani, prin mijlocirea Ankarei şi Lisabonei. „I-am arătat d-lui von Killinger - se explică liderul Externelor de la Bucureşti - preocuparea pe care o am de a vedea cum războiul ajunge să epuizeze forţele Europei, în timp ce Rusia îşi conservă rezerve mari industriale şi militare, şi mai are şi sprijinul anglo-americanilor şi i-am spus că acţiunea mea diplomatică, atât la Ankara, cât şi la Lisabona, va tinde tocmai să arate primejdia rusă şi subestimarea pericolului slav în faţa civilizaţiei Europei. Dl. von Killinger a împărtăşit punctul meu de vedere"[11].
Tot pe atunci, mai precis la 19 februarie 1943, într-un raport diplomatic trimis nou ministrul italian de Externe, Bova Scoppa surprindea că, la Bucureşti, „dezacordul dintre cei doi Antoneşti se agrava pe măsura agravării situaţiei militare"[12], expeditorul având, bineînţeles, cuvinte de laudă pentru prietenul său, prof. Mihai Antonescu, care, „tânăr, dinamic, chinuit de marile responsabilităţi pe care şi le-a asumat, neliniştit de destinul naţiunii, convins fiind că nu mai există speranţe de victorie" ar fi făcut eforturi „pentru a încerca să găsească o cale de ieşire onorabilă [din războiul alături de Axă] pentru ţara sa"; el s-ar strădui „să se opună prin toate mijloacele intenţiei Conducătorului de a trimite alte divizii pe frontul rusesc. Mai mult, vrea să recheme forţele dispersate şi, simţind că uraganul se apropie de frontierele lor, intenţionează să se gândească la apărarea citadelei româneşti"[13]. Asemenea intenţii, atribuite lui Mihai Antonescu, erau mai mult ca sigur, exagerate, singura realitate ce se impunea fiind aceea că tizul Mareşalului – cu sau fără ştiinţa acestuia?! - încerca „ceva"...

Nu mai târziu decât la 1 aprilie 1943, înregistra acelaşi Bova Scoppa în Memoriile sale, „[Mihai] Antonescu mi-a spus - şi eu am referit totul, în aceeaşi zi, la Roma - că «pericolul rus, epuizarea progresivă a Europei în ceea ce priveşte mijloacele şi rezistenţa morală, ameninţarea anglo-saxonă care se profila în dimensiuni mereu mai formidabile, îl făceau să considere necesar să acţioneze pentru a şti care puteau să fie intenţiile inamicilor noştri şi dacă nu era posibil să se pună bazele unei păci de compromis cu America şi Anglia. Cu ocazia vizitei lui [Paul Otto] Schmidt la Bucureşti, Ribbentrop mi-a făcut cunoscut - a continuat Antonescu - că el consideră inoportună o asemenea activitate. Însă eu aş ignora datoriile mele de om responsabil faţă de istoria ţării mele dacă ar trebui numai să mă supun. După cum nu vrem ca România să fie o feudă germană după încheierea păcii, tot aşa nu dorim să fie în timpul războiului. Noi dăm soldaţii şi petrolul, dar trebuie să ştim până unde se vrea să se meargă...»"[14].

Informaţiile de care dispunem confirmă integral derularea de-acum cunoscută a evenimentelor diplomatice şi tentativele lui Mihai Antonescu. În context, avem în vedere un document, descoperit recent în fondul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri de la Arhivele Naţionale din Bucureşti, reprezentând stenograma conversaţiilor din 16 martie 1943 din cabinetul lui Mihai Antonescu cu principalii săi colaboratori din cadrul Ministerului Propagandei Naţionale:
Prof. Alexandru Marcu, subsecretar de stat;
Al. Bădăuţă, Secretar General;
Mircea Grigorescu, Directorul Presei;
Radu Teodorescu, şeful Contenciosului[15].
Dintre problemele dezbătute, colaboratorii prof. Mihai Antonescu au insistat asupra reclamaţiilor sosite pe atunci la adresa prof. Sextil Puşcariu, reputat filolog, membru al Academiei Române, directorul în exerciţiu al Institutului Cultural Român din Berlin. Mihai Antonescu n-a aflat - în afara termenului de „fanariot" - un alt cuvânt mai potrivit pentru a califica comportamentul filologului, iar, în continuare, a făcut o cuprinzătoare declaraţie privind chiar tema aflată în atenţia noastră:
„ [...] N-a învăţat nimic Neamul Românesc.
Trei veacuri ne-am dat peste cap, de la epoca voievodală, cea mai măreaţă şi frumoasă din istoria noastră, trei veacuri n-am existat, am fost nişte râme în pământ, expuşi la toate invaziile şi nu am învăţat nimic, tot slugi, ticăloşi, fanarioţi.
Eu îndrăznesc să-i spun lui Hitler: sunt contra Imperialismului în Europa şi voi fi cel dintâi să-l combat, fiindcă este cea mai mare greşeală.
Eu spun ce cred şi nu s-a născut omul care să mă înveţe să fac altfel şi să lupt împotriva intereselor ţării mele.
Şi găsesc ticăloşi de aceştia, care se duc să lucreze contra noastră.
Atunci când a fost vorba de interesele ţării mele, când a fost vorba să semnez cu d-l Ribbentrop un act, am spus: dacă acel act nu marchează semne de onoare şi de respect faţă de ţara noastră, refuz să semnez [...]"[16].

Este greu de crezut că avertismentul transmis de Hitler lui Mihai Antonescu, prin Mareşalul Antonescu, ar fi fost cumva luat serios în seamă la Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti. Dimpotrivă, şeful diplomaţiei române, prin oamenii săi de încredere, şi-a intensificat contactele cu sursele aliate, ritmul şi seriozitatea lor sporind pe măsură ce situaţia militară a tuturor statelor Axei se deteriora iremediabil. Fapt pe care Mihai Antonescu, foarte bine informat, nu putea să-l neglijeze. Aşa, de pildă, la numai o lună de zile după Salzburg, deci la 12 mai 1943, întâlnindu-se cu Bova Scoppa, Mihai Antonescu l-a înştiinţat despre revenirea momentană la Bucureşti a generalului Ion Gheorghe, ataşatul nostru la Berlin, care a dezvăluit intenţiile ofensive ale Reichului nazist, deşi „potenţialul războinic german este mult diminuat". În ceea ce-l privea însă Mihai Antonescu a precizat fără nici un fel de ezitare: „«Acum, informaţiile noastre ne spun că ruşii au încă mari resurse; aceştia atacă în condiţiile unui lux de mijloace şi de trupe. Nu există vreun dubiu că Germania, în acest an, va face un efort gigantic. Dar de ce trebuie să excludem faptul că un efort tot atât de gigantic vor face şi inamicii noştri? Şi, dacă în această iarnă [1943-1944] ruşii vor declanşa o altă ofensivă, ca aceea din acest an [1942-1943], ce se va întâmpla cu armatele noastre în cazul când, în acelaşi timp, vom trebui să facem faţă ameninţării anglo-saxone din Vest? Problema începea să se pună în termeni dramatici şi chiar pe Conducător îl neliniştea foarte mult. Eu cred că faţă de aceste aspecte foarte grave ale situaţiei generale ar fi mai mult decât urgent ca Italia şi România să se consulte pentru a stabili o identitate de acţiune, care ar putea să fie de o importanţă decisivă pentru viitorul ţărilor noastre»"[17]. Împrejurările fiind serioase, Mihai Antonescu se decise a trece la acţiune şi, în acest sens, la 27 iunie 1943, urmat a doua zi de Bova Scoppa, a plecat la Roma pentru a discuta personal cu Benito Mussolini problema constituirii unei "Axe latine" italo-române care să preia iniţiativa unor negocieri de pace separată cu Aliaţii anglo-saxoni[18]. Ministrul român de Externe avea să fie primit la 1 iulie 1943 de către Mussolini, care însă îi va recomanda o aşteptare de două luni, după care Ducele se angaja să-l provoace personal pe Hitler. Iar, dacă acesta refuza, Mussolini a promis să acţioneze. N-a mai fost cazul, evident, în condiţiile în care Ducele, în urma complotului de la 25 iulie 1943, a fost înlăturat de la putere[19].

Ceea ce n-a constituit un motiv pentru ca Bucureştii să sisteze contactele diplomatic separate cu Aliaţii. După cum se cunoaşte foarte bine, ele au continuat, fără a fi nicicum finalizate, context care a precipitat lovitura de stat din 23 august 1944[20], astfel că Antoneştii au împărtăşit soarta lui Benito Mussolini.
În acest fel, negocierile de pace separată ale Antoneştilor cu Aliaţii (îndeosebi cei anglo-americani) au eşuat ca finalitate. În privinţa semnificaţiei lor, nu se poate afirma însă că ele n-au avut vreun rost, de vreme ce, imediat după 23 august 1944, raporturile între Bucureşti şi Marile Puteri Aliate au continuat dincolo de limitele şi cadrul stabilite de Mihai Antonescu.

Grafica - Ion Măldărescu

---------------------------------------------------------------------

[1] Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului. O biografie, ediţia I, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012, p. 123 şi urm.

[2] Într-un expozeu prezentat la 25 iunie 1942, în şedinţa Consiliului de Miniştri pe care a prezidat-o, prof. Mihai Antonescu a precizat că, în vara-toamna anului 1940, în condiţiile în care România era „complet izolată” pe plan internaţional, el şi istoricul Gh. I. Brătianu au avut un rol decisiv întru determinarea generalului I. Antonescu de-a prelua conducerea statului şi de-a determina orientarea Bucureştilor spre Berlin şi Roma, ca singur mijloc „să ne apărăm împotriva Rusiei” (M. D. Ciucă, ed., Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, VII, mai – iulie 1942, Bucureşti, 2003, p. 390).

[3] Vezi Ion Calafeteanu, Români la Hitler, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, pp. 185-189.

[4] Ibidem, p. 190-191.

[5] Ibidem, p. 195-197.

[6] Ibidem, p. 197.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Cf. Mihai Pelin, Diplomaţie de război. România – Italia, 1939-1945, Bucureşti, Editura Elion, 2005, passim; Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri, 1939-1947, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 251 şi urm.

[10] Apud Mihai Pelin, op. cit., p. 142-143.

[11] Apud J. C. Drăgan, ed., Antonescu. Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, III, Cannaregio/Veneţia, Editura Nagard, p. 354.

[12] Mihai Pelin, op. cit., p. 129.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 137-138.

[15] Arhivele Naţionale ale României, Arhivele Istorice Centrale (ANIC), fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri (PCM), Bucureşti, dosar 307/1940, f. 326 şi urm.

[16] Ibidem, ff. 331-335.

[17] Apud Mihai Pelin, op. cit., p.145.

[18] Ibidem, p. 160. În context, Mihai Antonescu a avut în vedere şi reconstituirea unei Mici Înţelegeri, reunind – potrivit lui Petre Otu – România, Slovacia şi Croaţia.

[19] Mihai Pelin, op. cit., p. 160 şi urm.

[20] Gh. Buzatu, Dana Beldiman, 23 august 1939 – 1944. România şi proba bumerangului, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2003, pp. 23-77.

footer