Revista Art-emis
Mihai Antonescu (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu   
Miercuri, 22 August 2012 23:25
Mihai Antonescu Mare?alul Ion Antonescu nu a fost liderul politic ?i militar perfect. Nici nu a urm?rit a?a ceva, lucru imposibil, mai ales într-o ?ar? ?i o zon? european? cu nenum?rate ?i grave probleme mo?tenite ori create în plin? prefacere. Iar aceasta, mai cu seam?, în vremea unui conflict de propor?ii planetare, în care ostilit??ile ?i prefacerile n-au pornit, nu le-a determinat ?i nici nu le-a încheiat el. Nimeni nu i-a t?g?duit îns? preg?tirea profesional? de excep?ie, inteligen?a superioar? ?i curajul, dovedit pân? ?i în clipa suprem?, când ?i-a comandat singur plutonul de execu?ie.

Poate c? România, în momentele extreme ale anilor 1940-1944, nu ?i-a aflat în Antonescu liderul ideal, dar a?a ceva unde s-ar fi aflat, în contextul unui r?zboi al „Celor Mari"? În fond, atunci nimeni n-a avut a?a ceva, iar destinul în ansamblu al R?zboiului Mondial din 1939-1945 a depins decisiv de o multitudine de factori, de condi?ii ?i de „actori". Un lucru s-a dovedit categoric în ce prive?te interven?ia ?i ac?iunile lui Antonescu pe scena istoric? na?ional? sau, cât a fost posibil, pe cea general?, ?i anume c? - dup? spusele Cronicarului - „nu sunt vremurile sub om ci bietul om sub vremuri"!

Ceea ce, pe de alt? parte, nu diminueaz? culpa liderilor responsabili, a lui Antonescu în spe??, dar totul r?mâne înc? a fi stabilit cu precizie ?i dreapt? m?sur?, cu echilibru. În baza unor studii serioase, iar dup? inspira?ie ori sub imperiul patimii. În aceast? privin??, net?g?duit, c? numai istoricii vor avea un cuvânt hot?rât de spus, mai c? Antonescu, nu se poate neglija, a?a dup? cum am afirmat dintru începutul c?r?ii noastre, a fost, peste tot ?i întru toate, va r?mâne Omul de la 22 iunie 1941 ?i Cel din urm? „Domn" al tuturor românilor, robul ?i victima unui obiectiv major, imposibil de îndeplinit pentru epoca sa România Mare!

În contextul precizat, Mare?alului Ion Antonescu ?i principalilor s?i colaboratori - Mihai Antonescu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu ?i Gh. Alexianu - nu le-a fost rezervat? la 1 iunie 1946 decât o singur? ?ans?: plutonul de execu?ie. O „?ans?" care se proiectase în fapt înc? din 1940, o dat? cu instalarea regimului Antonescu, dar care a devenit inevitabil? în urma loviturii de stat de la Bucure?ti, din 23 august 1944, catastrofal? pentru destinul României.

În timpul guvern?rii Ion Antonescu, Mihai Antonescu (1904-1946), tân?rul colaborator al Conduc?torului Statului, a ac?ionat ?i a fost recunoscut drept Omul nr. 2 al regimului[1]. Atu-urile acestuia, eminent profesor universitar specializat în problemele dreptului interna?ional, care nu avea nici un grad apropiat de rudenie cu Mare?alul, s-au chemat, mai întâi, asisten?a juridic? acordat? lui Ion Antonescu ?i, apoi, rolul s?u activ în convingerea generalului de-a ac?iona pentru constituirea cabinetului de la 14 septembrie 1940 , în care a intrat ca titular la Justi?ie (14. 9 – 31.12.1940), iar ulterior oficializarea titulariz?rii sale (la date diferite) ca vicepre?edinte al Consiliului de Mini?tri ori ca lider al departamentelor de Afaceri Str?ine ?i Propagand? Na?ional?; mai mult, în 1941-1944, în cursul deselor deplas?ri pe front ale Mare?alului, acesta l-a l?sat la conducerea cabinetului, calitate în care a condus nenum?rate ?edin?e ale Consiliului de Mini?tri, astfel c?, de la un moment-dat, „uzurpatorul" ajunse a-?i asuma f?r? s? pretind? - dar cu voia lui Ion Antonescu - titulatura de... Pre?edinte al Consiliului de Mini?tri.

Erau pozi?ii integral acoperite de o activitate extrem de bogat?, sus?inut? de o putere de munc? remarcabil?, mai ales în câteva domenii de mare însemn?tate ?i relevan?? - Externe, Justi?ie ?i Propagand?. Îns? ascensiunea fulger?toare s-a dovedit prea curând a-?i releva p?r?ile ei rele, c?ci, în func?ie de evolu?iile nefericite ale situa?iei militare pe Frontul de Est ?i de „problemele" Mare?alului, dar ?i de ini?iativele diplomatice controversate, Mihai Antonescu a trebuit s? accepte a pl?ti oalele sparte în raport cu Marii Alia?i ai momentului - Germania ?i Italia, fa?? de Rege, Biseric? ?i - de ce nu - fa?? de liderii partidelor istorice, care, de?i sub interdic?ia legii, func?ionau în condi?ii cvasi-normale.[2] Toate astea au survenit, mai ales, în prim?vara anului 1943, atunci când, Axa Berlin-Roma-Tokio fiind într-o faz? delicat? a desf??ur?rii ostilit??ilor pe toate fronturile, Adolf Hitler a decis s?-l invite pe Ion Antonescu la Salzburg (Castelul Klessheim) pentru întrevederi planificate pe dou? zile (12-13 aprilie 1943). Cum Berlinul deja interceptase probe concrete relativ la negocierile secrete de pace angajate de trimi?ii lui Mihai Antonescu cu delega?ii anglo-americanilor ?i cum, totodat?, acesta se exprimase c? „politica român? e independent? fa?? de Germania", Hitler a declan?at în prezen?a Mare?alului Antonescu un atac virulent la adresa ministrului de Externe al României[3]. Mare?alul n-a sc?pat asaltului decât dându-i Führerului asigur?ri de „loialitate" sau promi?ându-i în mod ferm c? „nu va lua niciodat? vreo ini?iativ? [în purtarea r?zboiului] f?r? a-i da anterior de ?tire"[4]. Cu toate acestea, „cazul" Mihai Antonescu avea s? revin? pe agenda convorbirilor Hitler – Antonescu de la Klessheim ?i în ziua urm?toare[5], liderul român exprimând partenerului garan?ii în sensul c? principalul s?u colaborator „a munci prea mult ?i nu s-a menajat deloc", fiind, mai mult decât sigur, „obosit ?i surmenat".[6]

De asemenea, Conduc?torul Statului Român l-a rugat pe Hitler s? admit? c? nu se putea desp?r?i imediat de Mihai Antonescu, întrucât „l-ar durea ?i ar avea puternice remu?c?ri", mai ales c? persoana vizat? „?i-a pus via?a în joc al?turi de Mare?al".[7] În consecin??, Hitler a cedat, dar nu f?r? a preciza c? „statele sunt reprezentate de oameni", iar, pentru el, România însemna Mare?alul, care continua a se bucura „de încrederea sa total? ?i necondi?ionat?". „F?r? aceast? încredere absolut? în Mare?al - a continuat Hitler - el (Führerul) nu ?i-a fi îndreptat niciodat? aten?ia asupra României. Regele [Mihai I] e un copil, dar ?i copiii pot deveni periculo?i când ajung pe mâini rele ..."[8] Era o sumbr? premoni?ie, împlinit? la 23 august 1944, dar, pe moment, Mare?alul, ?i în consecin?? Mihai Antonescu, au sc?pat de furia Führerului ...

Interesant este c? toate repro?urile ?i nelini?tile lui Hitler în ceea ce-l priveau pe Mihai Antonescu erau întemeiate! Cercet?rile istoricilor români ?i str?ini au dezv?luit c? liderul diploma?iei Bucure?tilor, în adev?r, întreprinsese unele sondaje, mai mult ori mai pu?in concrete, pentru o pace separat? cu anglo-americanii[9]. De altfel, nu a fost deloc straniu c?, a doua zi dup? discu?iile Hitler - Antonescu, ministrul Italiei la Bucure?ti, Renato Bova Scoppa, a aflat detalii pe marginea reuniunii de la Salzburg, astfel c? în Memoriile avea s? consemneze: „În aprilie 1943, Mare?alul Antonescu a f?cut o alt? c?l?torie la MCG German. Hitler l-a primit cu o anume r?ceal? ?i l-a interogat asupra tratativelor de pace pe care guvernul român le-a întreprins în ultima vreme în diverse direc?ii. Hitler a dramatizat mult lucrurile ?i i-a spus Mare?alului:
1) c? ministrul român la Madrid, [Nicolae Gr.] Dimitrescu, se oferise fa?? de «corpul diplomatic» (sic!) de acolo s? trateze pacea în numele Axei;
2) c? ministrul român la Berna, [Nicolae Enric] Lahovary, luase contact cu nun?iul apostolic Bernardini, în acela?i scop;
3) c? tratative similare au fost f?cute de ministrul [Victor] C?dere la Lisabona, la Salazar;
4) c? germanii descifraser? o telegram? transmis? de Cordell Hull la Lisabona, în care se d?deau instruc?iuni ministrului american în Portugalia «s? sus?in?»eventualele ini?iative ale d-lui [Mihai] Antonescu. Hitler a declarat sec Mare?alului Antonescu: nimeni nu putea s? vorbeasc? în numele Axei; c? el nu inten?iona s? discute despre pace atunci când r?zboiul trebuia considerat ca îndreptându-se spre victorie, gra?ie mai ales campaniei submarine [...] Întâlnirea [Hitler-Antonescu] s-a încheiat printr-un comunicat b?t?tor la ochi, în care se vorbea despre «lupta împotriva plutocra?iei anglo-saxone» ?i despre «r?zboi pân? la victorie, f?r? compromisuri». Tân?rul [Mihai] Antonescu a sim?it tot ridicolul situa?iei. Mi-a spus textul: «L-am întrebat pe Mare?al cum a putut s? accepte un comunicat atât de emfatic ?i mustr?ri netede contra suveranilor no?tri ?i dac? era normal ca, dup? toate sacrificiile f?cute de România pentru cauza comun?, s? fim trata?i ca ni?te func?ionari subalterni, c?rora li se d? un blam public» ..."[10]
C? Hitler nu se în?ela, deducem categoric din recunoa?terile proprii ale lui Mihai Antonescu relativ la declara?iile ce i-a f?cut lui Manfred von Killinger, la Bucure?ti în 16, 22 ?i 26 februarie 1943, despre necesitatea contactelor sale diplomatice cu Alia?ii anglo-americani, prin mijlocirea Ankarei ?i Lisabonei. „I-am ar?tat d-lui von Killinger - se explic? liderul Externelor de la Bucure?ti - preocuparea pe care o am de a vedea cum r?zboiul ajunge s? epuizeze for?ele Europei, în timp ce Rusia î?i conserv? rezerve mari industriale ?i militare, ?i mai are ?i sprijinul anglo-americanilor ?i i-am spus c? ac?iunea mea diplomatic?, atât la Ankara, cât ?i la Lisabona, va tinde tocmai s? arate primejdia rus? ?i subestimarea pericolului slav în fa?a civiliza?iei Europei. Dl. von Killinger a împ?rt??it punctul meu de vedere"[11].
Tot pe atunci, mai precis la 19 februarie 1943, într-un raport diplomatic trimis nou ministrul italian de Externe, Bova Scoppa surprindea c?, la Bucure?ti, „dezacordul dintre cei doi Antone?ti se agrava pe m?sura agrav?rii situa?iei militare"[12], expeditorul având, bineîn?eles, cuvinte de laud? pentru prietenul s?u, prof. Mihai Antonescu, care, „tân?r, dinamic, chinuit de marile responsabilit??i pe care ?i le-a asumat, nelini?tit de destinul na?iunii, convins fiind c? nu mai exist? speran?e de victorie" ar fi f?cut eforturi „pentru a încerca s? g?seasc? o cale de ie?ire onorabil? [din r?zboiul al?turi de Ax?] pentru ?ara sa"; el s-ar str?dui „s? se opun? prin toate mijloacele inten?iei Conduc?torului de a trimite alte divizii pe frontul rusesc. Mai mult, vrea s? recheme for?ele dispersate ?i, sim?ind c? uraganul se apropie de frontierele lor, inten?ioneaz? s? se gândeasc? la ap?rarea citadelei române?ti"[13]. Asemenea inten?ii, atribuite lui Mihai Antonescu, erau mai mult ca sigur, exagerate, singura realitate ce se impunea fiind aceea c? tizul Mare?alului – cu sau f?r? ?tiin?a acestuia?! - încerca „ceva"...

Nu mai târziu decât la 1 aprilie 1943, înregistra acela?i Bova Scoppa în Memoriile sale, „[Mihai] Antonescu mi-a spus - ?i eu am referit totul, în aceea?i zi, la Roma - c? «pericolul rus, epuizarea progresiv? a Europei în ceea ce prive?te mijloacele ?i rezisten?a moral?, amenin?area anglo-saxon? care se profila în dimensiuni mereu mai formidabile, îl f?ceau s? considere necesar s? ac?ioneze pentru a ?ti care puteau s? fie inten?iile inamicilor no?tri ?i dac? nu era posibil s? se pun? bazele unei p?ci de compromis cu America ?i Anglia. Cu ocazia vizitei lui [Paul Otto] Schmidt la Bucure?ti, Ribbentrop mi-a f?cut cunoscut - a continuat Antonescu - c? el consider? inoportun? o asemenea activitate. Îns? eu a? ignora datoriile mele de om responsabil fa?? de istoria ??rii mele dac? ar trebui numai s? m? supun. Dup? cum nu vrem ca România s? fie o feud? german? dup? încheierea p?cii, tot a?a nu dorim s? fie în timpul r?zboiului. Noi d?m solda?ii ?i petrolul, dar trebuie s? ?tim pân? unde se vrea s? se mearg?...»"[14].

Informa?iile de care dispunem confirm? integral derularea de-acum cunoscut? a evenimentelor diplomatice ?i tentativele lui Mihai Antonescu. În context, avem în vedere un document, descoperit recent în fondul Pre?edin?iei Consiliului de Mini?tri de la Arhivele Na?ionale din Bucure?ti, reprezentând stenograma conversa?iilor din 16 martie 1943 din cabinetul lui Mihai Antonescu cu principalii s?i colaboratori din cadrul Ministerului Propagandei Na?ionale:
Prof. Alexandru Marcu, subsecretar de stat;
Al. B?d?u??, Secretar General;
Mircea Grigorescu, Directorul Presei;
Radu Teodorescu, ?eful Contenciosului[15].
Dintre problemele dezb?tute, colaboratorii prof. Mihai Antonescu au insistat asupra reclama?iilor sosite pe atunci la adresa prof. Sextil Pu?cariu, reputat filolog, membru al Academiei Române, directorul în exerci?iu al Institutului Cultural Român din Berlin. Mihai Antonescu n-a aflat - în afara termenului de „fanariot" - un alt cuvânt mai potrivit pentru a califica comportamentul filologului, iar, în continuare, a f?cut o cuprinz?toare declara?ie privind chiar tema aflat? în aten?ia noastr?:
„ [...] N-a înv??at nimic Neamul Românesc.
Trei veacuri ne-am dat peste cap, de la epoca voievodal?, cea mai m?rea?? ?i frumoas? din istoria noastr?, trei veacuri n-am existat, am fost ni?te râme în p?mânt, expu?i la toate invaziile ?i nu am înv??at nimic, tot slugi, tic?lo?i, fanario?i.
Eu îndr?znesc s?-i spun lui Hitler: sunt contra Imperialismului în Europa ?i voi fi cel dintâi s?-l combat, fiindc? este cea mai mare gre?eal?.
Eu spun ce cred ?i nu s-a n?scut omul care s? m? înve?e s? fac altfel ?i s? lupt împotriva intereselor ??rii mele.
?i g?sesc tic?lo?i de ace?tia, care se duc s? lucreze contra noastr?.
Atunci când a fost vorba de interesele ??rii mele, când a fost vorba s? semnez cu d-l Ribbentrop un act, am spus: dac? acel act nu marcheaz? semne de onoare ?i de respect fa?? de ?ara noastr?, refuz s? semnez [...]"[16].

Este greu de crezut c? avertismentul transmis de Hitler lui Mihai Antonescu, prin Mare?alul Antonescu, ar fi fost cumva luat serios în seam? la Ministerul Afacerilor Str?ine din Bucure?ti. Dimpotriv?, ?eful diploma?iei române, prin oamenii s?i de încredere, ?i-a intensificat contactele cu sursele aliate, ritmul ?i seriozitatea lor sporind pe m?sur? ce situa?ia militar? a tuturor statelor Axei se deteriora iremediabil. Fapt pe care Mihai Antonescu, foarte bine informat, nu putea s?-l neglijeze. A?a, de pild?, la numai o lun? de zile dup? Salzburg, deci la 12 mai 1943, întâlnindu-se cu Bova Scoppa, Mihai Antonescu l-a în?tiin?at despre revenirea momentan? la Bucure?ti a generalului Ion Gheorghe, ata?atul nostru la Berlin, care a dezv?luit inten?iile ofensive ale Reichului nazist, de?i „poten?ialul r?zboinic german este mult diminuat". În ceea ce-l privea îns? Mihai Antonescu a precizat f?r? nici un fel de ezitare: „«Acum, informa?iile noastre ne spun c? ru?ii au înc? mari resurse; ace?tia atac? în condi?iile unui lux de mijloace ?i de trupe. Nu exist? vreun dubiu c? Germania, în acest an, va face un efort gigantic. Dar de ce trebuie s? excludem faptul c? un efort tot atât de gigantic vor face ?i inamicii no?tri? ?i, dac? în aceast? iarn? [1943-1944] ru?ii vor declan?a o alt? ofensiv?, ca aceea din acest an [1942-1943], ce se va întâmpla cu armatele noastre în cazul când, în acela?i timp, vom trebui s? facem fa?? amenin??rii anglo-saxone din Vest? Problema începea s? se pun? în termeni dramatici ?i chiar pe Conduc?tor îl nelini?tea foarte mult. Eu cred c? fa?? de aceste aspecte foarte grave ale situa?iei generale ar fi mai mult decât urgent ca Italia ?i România s? se consulte pentru a stabili o identitate de ac?iune, care ar putea s? fie de o importan?? decisiv? pentru viitorul ??rilor noastre»"[17]. Împrejur?rile fiind serioase, Mihai Antonescu se decise a trece la ac?iune ?i, în acest sens, la 27 iunie 1943, urmat a doua zi de Bova Scoppa, a plecat la Roma pentru a discuta personal cu Benito Mussolini problema constituirii unei "Axe latine" italo-române care s? preia ini?iativa unor negocieri de pace separat? cu Alia?ii anglo-saxoni[18]. Ministrul român de Externe avea s? fie primit la 1 iulie 1943 de c?tre Mussolini, care îns? îi va recomanda o a?teptare de dou? luni, dup? care Ducele se angaja s?-l provoace personal pe Hitler. Iar, dac? acesta refuza, Mussolini a promis s? ac?ioneze. N-a mai fost cazul, evident, în condi?iile în care Ducele, în urma complotului de la 25 iulie 1943, a fost înl?turat de la putere[19].

Ceea ce n-a constituit un motiv pentru ca Bucure?tii s? sisteze contactele diplomatic separate cu Alia?ii. Dup? cum se cunoa?te foarte bine, ele au continuat, f?r? a fi nicicum finalizate, context care a precipitat lovitura de stat din 23 august 1944[20], astfel c? Antone?tii au împ?rt??it soarta lui Benito Mussolini.
În acest fel, negocierile de pace separat? ale Antone?tilor cu Alia?ii (îndeosebi cei anglo-americani) au e?uat ca finalitate. În privin?a semnifica?iei lor, nu se poate afirma îns? c? ele n-au avut vreun rost, de vreme ce, imediat dup? 23 august 1944, raporturile între Bucure?ti ?i Marile Puteri Aliate au continuat dincolo de limitele ?i cadrul stabilite de Mihai Antonescu.

Grafica - Ion M?ld?rescu

---------------------------------------------------------------------

[1] Gh. Buzatu, Mare?alul Ion Antonescu. For?a destinului. O biografie, edi?ia I, Ia?i, Editura Tipo Moldova, 2012, p. 123 ?i urm.

[2] Într-un expozeu prezentat la 25 iunie 1942, în ?edin?a Consiliului de Mini?tri pe care a prezidat-o, prof. Mihai Antonescu a precizat c?, în vara-toamna anului 1940, în condi?iile în care România era „complet izolat?” pe plan interna?ional, el ?i istoricul Gh. I. Br?tianu au avut un rol decisiv întru determinarea generalului I. Antonescu de-a prelua conducerea statului ?i de-a determina orientarea Bucure?tilor spre Berlin ?i Roma, ca singur mijloc „s? ne ap?r?m împotriva Rusiei” (M. D. Ciuc?, ed., Stenogramele ?edin?elor Consiliului de Mini?tri. Guvernarea Ion Antonescu, VII, mai – iulie 1942, Bucure?ti, 2003, p. 390).

[3] Vezi Ion Calafeteanu, Români la Hitler, Bucure?ti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, pp. 185-189.

[4] Ibidem, p. 190-191.

[5] Ibidem, p. 195-197.

[6] Ibidem, p. 197.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Cf. Mihai Pelin, Diploma?ie de r?zboi. România – Italia, 1939-1945, Bucure?ti, Editura Elion, 2005, passim; Gh. Buzatu, România ?i Marile Puteri, 1939-1947, Bucure?ti, Editura Enciclopedic?, 2003, p. 251 ?i urm.

[10] Apud Mihai Pelin, op. cit., p. 142-143.

[11] Apud J. C. Dr?gan, ed., Antonescu. Mare?alul României ?i r?sboaiele de reîntregire, III, Cannaregio/Vene?ia, Editura Nagard, p. 354.

[12] Mihai Pelin, op. cit., p. 129.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 137-138.

[15] Arhivele Na?ionale ale României, Arhivele Istorice Centrale (ANIC), fond Pre?edin?ia Consiliului de Mini?tri (PCM), Bucure?ti, dosar 307/1940, f. 326 ?i urm.

[16] Ibidem, ff. 331-335.

[17] Apud Mihai Pelin, op. cit., p.145.

[18] Ibidem, p. 160. În context, Mihai Antonescu a avut în vedere ?i reconstituirea unei Mici În?elegeri, reunind – potrivit lui Petre Otu – România, Slovacia ?i Croa?ia.

[19] Mihai Pelin, op. cit., p. 160 ?i urm.

[20] Gh. Buzatu, Dana Beldiman, 23 august 1939 – 1944. România ?i proba bumerangului, Bucure?ti, Editura Mica Valahie, 2003, pp. 23-77.

footer