1 Decembrie 1918-2011Desăvârşirea unităţii naţionale în anul 1918 a fost rezultatul firesc legic, al îndelungatei dezvoltări istorice a poporului român, al luptei sale pentru dreptul de a-şi hotărî singur soarta, conform preceptelor iluminist liberale şi a statului naţional propovăduite cu atâta asiduitate în întreaga Europă după revoluţia franceză. Idealul poporului român de independenţă deplină şi unitate de stat în vechea vatră strămoşească şi-a găsit o elocventă expresie în unirea Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei, în anul 1600, înfăptuită sub sceptrul politic al lui Mihai Viteazul. „ Mihai realizase acum – cum avea să scrie Nicolae Bălcescu – visarea iubită a voevozilor cei mari ai românilor. Acum românii s-au înfrăţit şi cu toţii au una şi aceeaşi patrie, una şi aceeaşi cârmuire naţională, astfel precum au fost din vremurile uitate ale vechimii". Din păcate opera înfăptuită de primul domn cu adevărat pe deplin unificator de ţară n-a putut să dăinuie decât unsprezece luni. Căderea lui Mihai nu s-a datorat unor greşeli în politica lui socială sau naţională, nici unor greşeli militare, el a căzut victimă imperialismelor ce ne înconjurau, toate potrivnice lui şi neamului românesc. După Mihai Viteazul, ideea reunirii ţărilor române în hotarele lor etnice a dominat viaţa politică românească. „După 1600 - arăta marele nostru istoric Nicolae Iorga, strălucit luptător pentru făurirea României Mari -, nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de o curată şi desăvârşită poezie tragică. Permanentă în conştiinţa poporului nostru, unitatea naţională a cunoscut forme şi mai relevante în secolul al XVIII-lea. Caracteristic pentru gândirea politică românească de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea este afirmarea cu claritate a ideii refacerii unităţii poporului român într-un stat naţional - Daco-România. Ea s-a exercitat cu o forţă deosebită în timpul marilor momente revoluţionare de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, în revoluţia populară condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, în revoluţia de la 1821 şi, mai ales, în timpul revoluţiei burghezo-democratice de la 1848-1849. În 24 ianuarie 1859, prin voinţa muntenilor şi moldovenilor se înfăptuia «unirea cea mică»- după expresia lui Haşdeu, aceasta constituind" baza unei viitoare naţii puternice, cu o Mare drept baricadă, cu două râuri drept cingătoare, cu sânge, cu sânge român în vine. «Şi nu va mai fi atunci Moldova, nici Transilvania, nici Banatul - cum afirma într-o scrisoare către Nicolae Bălcescu, Alecu Russo - ci o Ţară Românească»".

Noul stat - România - îşi afirma fără echivoc după 1866 sub primul său rege Carol I programul său politic, dezvoltarea şi întărirea naţiunii române. Concomitent, tânărul stat şi-a îndreptat atenţia spre provinciile româneşti aflate încă sub dominaţie străină, acordând un preţios sprijin moral şi politic luptei acestora pentru înlăturarea dominaţiei străine şi unirea cu ţara mamă. Legăturile se întregesc şi se diversifică; se extind asupra tuturor laturilor vieţii culturale, sociale şi politice; conştiinţa naţională devine mai puternică dar şi cutezanţa actelor, eficacitatea luptei comune sporeşte. Se poate afirma că, virtualmente România Mare s-a cristalizat, sub aspect ideatic şi moral, încă în anii domniei lui Cuza. Carol I a mers pe calea deschisă de domnitorul Unirii. Instaurarea dualismului austro-ungar în 1867, i-a găsit pe români pregătiţi, animaţi fiind de puternice sentimente de solidaritate şi unitate naţională. Transilvania îşi exprima încrederea în sprijinul României, căreia îi recunoşteau rolul de stegar. Interpelarea lui M.Kogălniceanu în Parlamentul României, în martie 1867, dădea expresie nu numai unei convingeri, ea exprima, totodată, sentimentul politic al datoriei naţionale: „Să se ştie - consemna ilustrul om politic - că lângă românii din Transilvania şi din Banat este naţiunea, este România. „Şi au fost! Românii transilvăneni au simţit solidaritatea fraţilor de dincolo de Carpaţi în procesul intentat memorandiştilor la Cluj în 1894 cât şi în alte momente la fel de grele generate de politica discriminatorie de deznaţionalizare şi maghiarizare forţată a românilor din Transilvania care, a fost ridicată de către cercurile guvernante de la Budapesta la rangul de politică de stat. Astfel, ungurii au emis legi prin care erau maghiarizate numele de familie, denumirea oraşelor, satelor şi instituţiilor etc. Până şi staţiile de cale ferată au primit denumiri ungureşti. Limba română a fost înlocuită cu cea maghiară, atât în administraţie cât şi în şcolile de toate gradele, până şi în grădiniţe. Măsuri asemănătoare, de opresiune şi deznaţionalizare forţată, au suportat şi românii aflaţi sub jugul dominaţiei ţariste. Declanşarea primului război mondial a determinat creşterea fără precedent a luptei popoarelor asuprite pentru eliberare şi unitate naţională. Un moment de însemnătate istorică l-a constituit dezmembrarea Imperiului Ţarist. Sub loviturile revoluţiei bolşevice şi în vâltoarea luptelor de eliberare naţională din anul 1917, sub loviturile puternice ale popoarelor asuprite timp de secole de habsburgi s-a prăbuşit şi Imperiul Austro-Ungar, pe ruinele căruia s-au creat entităţi politice independente: Cehoslovacia, statul sârbo-croat, Republica Austria şi Ungaria.
Ideile nobile care cuprinseseră întreaga lume progresistă cu privire la egalitatea şi suveranitatea popoarelor, dreptul popoarelor la autodeterminare liberă, până la separarea şi formarea de state independente, desfiinţarea tuturor privilegiilor şi a îngrădirilor naţionale au fost însuşite cu entuziasm şi de români, devenind obiective imediate ale luptei pentru unitate.

România a intrat în război în august 1916, alături de Antanta, pentru eliberarea teritoriilor aflate sub dominaţie străină, pentru înfăptuirea unităţii naţional-statale. „Într-un moment în care duşmanii noştri se străduiesc, folosind toate mijloacele perfide ce le stau la îndemână, să prezinte lumii în mod deformat atitudinea României în acest război, - declara regele Ferdinand în septembrie 1917 -, este nimerit şi corect ca lumea să-şi dea seama şi să înţeleagă în mod clar de ce a intrat ea (România - n.n.) în război, care este în realitate năzuinţa poporului nostru (...). România n-a fost îndemnată de considerente politice de moment, iar hotărârea ei de a intra în război nu a fost rezultatul maşinaţiunii politice cinice şi nici a relei credinţe faţă de puterile centrale, ci s-a bazat pe cele mai înalte principii de naţionalitate şi ale idealurilor naţionale". Lupta pentru unitatea tuturor românilor a continuat să se manifeste şi în condiţiile grele ale participării la război, pe multiple planuri şi în locuri diferite atât în ţară cât şi în străinătate. În provinciile româneşti subjugate au fost alese organe naţionale reprezentative. În capitalele unor ţări aliate s-au creat comitete de români care au iniţiat importante acţiuni pentru cunoaşterea aspiraţiilor legitime ale României şi trezirea simpatiei opiniei publice internaţionale faţă de cauza sfântă a naţiunii române, iar prizonierii români din ţările Antantei (Italia, Franţa, Rusia) au hotărât să constituie detaşamente de voluntari care să lupte sub drapelul românesc pentru realizarea idealurilor sfinte ale neamului nostru.
În anul 1918 lupta pentru formarea statului naţional unitar român a intrat într-o etapă finală.

Făurirea României Mari a început prin proclamarea unirii Basarabiei cu patria mamă. Sub influenţa intensificării luptei pentru unire, românii dintre Prut şi Nistru îşi făuresc la 3 aprilie 1917 Partidul Naţional Moldovenesc, având drept principal obiectiv conducerea luptei pentru eliberarea naţională a tuturor românilor din fostul Imperiu Ţarist şi unirea lor cu România. Acest partid editează ziarul „ Cuvânt Moldovenesc". Coloanele, acestui important organ de presă se vor constitui într-o adevărată tribună a propagării năzuinţelor de unitate a românilor. La acţiunile iniţiate de Partidul Naţional Moldovenesc, vor adera, în lunile următoare, toate clasele şi categoriile sociale româneşti din Basarabia. „Sfatul Ţării", ales pe baze larg democratice, ca dietă provincială a românilor basarabeni, va proclama la 24 ianuarie 1918 – „Republica democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul de a-şi hotărî soarta pe viitor. Proclamarea independenţei Basarabiei a constituit unul din momentele hotărâtoare pe calea luptei pentru unire. Ulterior, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, cu majoritate zdrobitoare, Sfatul Ţării a hotărât unirea Basarabiei cu patria mumă. Următorul pas important pe calea desăvârşirii statului naţional ulterior l-a constituit unirea Bucovinei cu patria mamă. Evenimentele din Bucovina s-au desfăşurat într-o strânsă legătură şi unitate cu cele din Basarabia şi Transilvania. La 28 noiembrie 1918, într-o atmosferă entuziastă, s-a desfăşurat Congresul reprezentanţilor populaţiei din Bucovina, care, într-o deplină unanimitate a adoptat o moţiune prin care se hotăra „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României".

Actul final al desăvârşirii unităţii noastre naţionale l-a constituit Unirea Transilvaniei cu România. În scopul conducerii luptei pentru desăvârşirea unirii, în Transilvania şi Banat s-a constituit la 31 octombrie 1918, Consiliul Naţional Român Central. După constituirea acestui organ central unic, s-a trecut la înfiinţarea consiliile naţionale române locale, judeţene, de plasă, orăşeneşti şi comunale şi a gărzilor naţionale române, menite a asigura ordinea şi respectarea drepturilor românilor la autodeterminare naţională. În această atmosferă de profundă efervescenţă patriotică, Consiliul Naţional Român Central a hotărât, la 20 noiembrie 1918, convocarea poporului român la Alba Iulia pentru a ţine Adunarea Naţională. Alba Iulia - locul de convocare a adunării - constituie locul cel mai indicat pentru desfăşurarea Marelui Sfat Naţional. Vechi centru al Daciei, centrul celei dintâi uniri politice a românilor sub Mihai Viteazul, locul martiriului lui Horia şi Cloşca, locul întemniţării lui Avram Iancu, Alba Iulia era oraşul cu numeroase şi adânci semnificaţii în istoria poporului român. Convocarea a fost primită, după cum se remarcă în documente ale timpului, cu un deosebit entuziasm de către românii de pretutindeni. În întreaga Transilvanie s-au ţinut adunări populare pentru alegerea delegaţilor la Marea Adunare de la Alba Iulia. Procesele verbale ale adunărilor şi împuternicirile date delegaţilor aleşi să reprezinte localitatea respectivă la adunarea de la Alba Iulia sunt întocmite în numele poporului şi poartă pe ele mii de semnături. Încă din ultimele zile ale lunii noiembrie au început să sosească la Alba Iulia, la Marea Adunare delegaţii, aducând cu ei hotărârea celor peste 4 milioane de români transilvăneni, de fapt a întregului popor român, de a se uni cu fraţii lor de peste Carpaţi. Împreună cu ei, pe drumul de fier, sau în căruţe, pe jos sau călări, şiruri nesfârşite de ţărani, muncitori, intelectuali se îndreptau spre oraşul din inima străvechii Dacii. În acele zile memorabile, securitatea adunării, a transporturilor, ordinea pe tot cuprinsul Transilvaniei au fost menţinute de gărzile naţionale. Adunarea s-a ţinut în teritoriul neocupat de armatele Antantei, în momentul când armata română abia trecuse peste Carpaţi, ajungând pe linia Topliţa, Miercurea Ciuc şi Valea Oltului. La 1 decembrie 1918, au început lucrările Marii Adunări Naţionale în cadrul căreia a fost prezentată declaraţia de unire.

Vasile Goldiş, om de o vastă cultură, a avut cinstea să prezinte în faţa delegaţilor hotărârea care, la punctul 1, prevedea că „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat (...), adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România ( ...)". La Adunarea de la Alba Iulia s-a ales Marele Sfat Naţional format din 150 de deputaţi şi Consiliul Dirigent. Acestea au fost organele care au condus şi administrat teritoriile unite cu ţara până la alegerile generale din anul următor. La 1 decembrie 1918 în majoritatea localităţilor Transilvaniei au avut loc ample manifestaţii care aprobau actul Unirii, muncitori, ţărani şi intelectuali din toate colţurile acestei străvechi provincii româneşti, manifestându-şi hotărârea lor deplină de unire a Transilvaniei cu România. Asemenea întruniri s-au desfăşurat la Arad, Făgăraş, Orăştie, Blaj, Caransebeş, Lugoj, Năsăud, Gherla, Beiuş şi în multe alte localităţi. Se încheie astfel procesul de făurire a statului naţional unitar român, aspiraţie seculară a poporului nostru. Unirea înfăptuită prin actele plebiscitare din 1918, a constituit încununarea victorioasă a luptei seculare duse de cele mai înaintate forţe ale poporului român, de cărturarii şi marii gânditori ai neamului, de întregul popor.

Conferinţa de Pace de la Paris din anii 1919-1920, avea să consfinţească, prin tratatele semnate unirea tuturor românilor. În momentul deschiderii lucrărilor conferinţei,. România era de fapt şi de drept un stat naţional unitar, suveran şi independent constituit pe teritoriul locuit dintotdeauna de români. Actele fundamentale cu valoare de lege, care legitimau acest stat, erau hotărârile de unire din 1918 precum şi participarea României la războiul pentru eliberarea teritoriului naţional, în baza tratatelor cu Antanta din 1916. Prin aceasta, poporul român punea comunitatea internaţională în faţa unui fapt împlinit, ca şi în 1859. De aceea, Conferinţa de Pace de la Paris nu a fost pusă în situaţia de a crea ea un stat român întregit. Acesta era deja opera poporului român. Conferinţa a fost chemată să dea consacrarea juridică a noului statut teritorial şi politic al României, prin recunoaşterea principiului autodeterminării naţionale. Actul progresist de profundă dreptate naţională reprezentat de Marea Unire din 1918, a înrâurit puternic evoluţia poporului român şi a deschis, totodată, o nouă etapă de consolidare şi dezvoltare independentă a ţării, de afirmare a României pe arena internaţională ca un stat suveran, animat de dorinţa menţinerii păcii şi colaborării între popoare. Noua etapă a pus în faţa poporului român sarcini majore subsumate necesităţii unor profunde transformări economice şi social – politice, reclamate de dezvoltarea democratică a ţării: înfăptuirea reformei agrare şi a celei electorale, refacerea economiei distruse de război, consolidarea internă a statului, în primul rând prin unificarea legislativă pe întreg cuprinsul ţării, democratizarea vieţii publice etc. De înfăptuirea acestor obiective depindea progresul economic, social-politic şi cultural, mai rapid, al ţării. Marea Unire a permis, totodată, prin valorificarea tradiţiilor şi a patrimoniului general naţional un avânt deosebit al învăţământului, ştiinţei şi culturii. Cartea de Aur a istoriei României înscrie pentru eternitate Marea Unire din anul 1918 alături de acele evenimente memorabile care marchează în mod sacru trecutul glorios al neamului românesc. Este o dreptate a istoriei că primul parlament ales după evenimentele din decembrie 1989 a hotărât ca cea mai importantă zi din istoria noastră contemporană - 1 Decembrie - să devină şi să fie sărbătorită în fiecare an ca Ziua Naţională a României şi a tuturor românilor de pretutindeni.