Revista Art-emis
S-a stins din viaţă diplomatul român, Aurel Preda, autorul proiectului Declaraţiei de Independenţă a celui de-al doilea stat românesc PDF Imprimare Email
Redactia ART-EMIS   
Miercuri, 25 Octombrie 2017 20:15

Aurel Preda-doliu27 august 1991 - Declaraţia de Independenţă[1] s-ar fi putut numi Declaraţia de reîntregire a celor două state româneşti

Cei din vârful puterii de la Chișinău poate măcar acum, după 26 de ani de la proclamarea Independenței, și-or aminti cine a scris „Certificatul de naștere al Statului" pe care nu obosesc să-l fure cu iscusință, și vor trimite diplomații lor din București pentru a prezenta un ultim omagiu familiei Omului şi Marelui Român din partea Republicii Moldova... (Vasile Şoimaru)

Vă prezentăm o adaptare după dialogul dintre Omul şi Marele Român, Ambasadorul Aurel Preda şi conf. univ. dr. Vasile Şoimaru publicat la 26 august 2011 în revista „Timpul" de la Chișinău (Redacţia ART-EMIS)..

„Am pentru Basarabia aceleaşi sentimente ca şi pentru oricare altă parte a tării mele. Poate ceva în plus, datorită soartei triste pe care a avut-o această parte a ţării care - vorba lui Arbore, deputat în Parlamentul României Mari - a trebuit să înfrunte ca o adevărată santinelă a ţării, urgiile venite din imensitatea stepelor estice. Cu sufletul am fost dintotdeauna la Chișinău. Ofiţer de tancuri, tatăl meu, pe atunci maiorul Ion Preda, aflat în garnizoana Chişinău, a trimis-o pe mama, soţia lui, să nască la Bucureşti, în acea vară, apocaliptică pentru România, a anului 1940. M-am reîntors la Chişinău ca diplomat, în anii '80, apoi la Conferinţa din 1991 cu tema „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei" si, desigur, cu ocazia pregătirii în bune condiţii a proclamării Republicii Moldova... De fiecare dată, venind în Basarabia, m-am simţit ca acasă...

De fapt, am venit la Chişinău pe 25 august 1991, la cererea prietenului meu, Vasile Nedelciuc, cu care colaborasem aşa de bine în timpul Conferinţei din 26-28 iunie 1991 privind Pactul Molotov-Ribbentrop, reuniune care a marcat 51 ani de la raptul comis asupra României de cele două imperii, roşu şi nazist. Cu acea ocazie, i-am cunoscut pe preşedintele M. Snegur, pe deputaţii Vasile Nedelciuc, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, mulţi alţii, cu care am colaborat la redactarea documentului intitulat „Declaraţia de la Chişinău cu privire la Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei" (de fapt, asupra României). Aşa cum se vede şi din titlu, „Declaraţia" este primul document postbelic, adoptat în cadrul unei Conferinţe internaţionale prin care se condamnă, fără echivoc, Pactul cu diavolul şi se cere lichidarea consecinţelor lui asupra Basarabiei. Probabil, am făcut impresie bună, dacă am fost invitat, câteva săptămâni mai târziu, să ajut la redactarea celui de-al doilea act, firesc aş spune, Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova.

Formal, juridic, cred în independenţa reală a Republicii Moldova, categoric DA. În realitate, glumind,Preda Aurel militar desigur, am să vă răspund ca olteanul (deşi nu sunt): „Ai bilet de tren? Nu prea am...". În cadrul analizei evenimentelor din 1940, categoric DA, pentru că această înţelegere, încheiată la 23 august 1939, în biroul lui Stalin din Kremlin, a fost nulă ab initio, fiind contrară principiilor şi normelor Dreptului internaţional, inclusiv a Definiţiei agresiunii... Anexa secretă la Pact o demonstrează cu prisosinţă și nu e nevoie de comentarii. Totul e clar! De altfel, documentul a fost declarat nul – e adevărat după patru decenii de la aplicarea lui în fapt - şi de unul din semnatari, guvernul U.R.S.S., dar consecinţele lui s-au păstrat numai asupra unei singure victime - România!... Cât despre reîntregire, nu e nevoie de argumente din documente străine şi blamabile, ci trebuie căutat în sufletul nostru, al celor din stânga şi din dreapta acelui râu blestemat... Prutul.

Dacă acum 20 de ani la Chişinău s-ar fi votat nu Declaraţia de independenţă, ci un document al reîntregirii neamului, arfi fost probabil, iniţial, o reacţie de expectativă, pentru că nu trebuie uitat că U.R.S.S. încă dăinuia... După aceea... no problem!

Dacă şefii de la Bucureşti au ştiut sau nu despre deplasare mea la Chişinău ori dacă am avut sau nu mandat pentru ceea ce s-a petrecut acolo, nu pot spune decât că un diplomat este un soldat aflat permanent în slujba ţării sale. Aş adăuga, un ostaş disciplinat. În ceea ce priveşte mandatul, nu prea am avut unul... scris. Şi nici nu era nevoie pentru că interesele supreme ale statului sunt şi trebuie să fie în sufletul şi inima oricărui diplomat român, şi nu numai. E un datum. Cât despre faptul că Moscova era informată despre ce se întâmplă la Chişinău, răspunsul meu este pozitiv, cunoscând din proprie experienţa eficacitatea celui mai sofisticat serviciu de spionaj din lume, KGB. Este posibil să se fi gândit, acolo, la Lubianka, că independenţa va întârzia unirea Basarabiei cu Ţara. Nu am decât să contemplu această ipoteză a dv., dar ştiu cu siguranţa că „Bucureştii domnului Iliescu" nu a dorit aşa ceva, echipa sa, bolnavă de sindromul obedienţei faţă de imensitatea Estului, a considerat că e de ajuns că am fost primul stat care a recunoscut R. Moldova.

Mi-am făcut datoria de român, având şi profesia de diplomat. Pentru a evita aşa ceva nu m-am dus nici la recepţia oferită în acest sens la 27 august, de preşedintele M. Snegur.Nu şi-a amintit nimeni.

Sunt mulţi pretendenţi la coautoratul „Declaraţiei" ceea ce înseamnă că documentul a fost conceput corespunzător şi, iată, după două decenii, înfruntând vicisitudinea istoriei, este în continuare atractiv şi viabil... Privitor la coautoratul Declaraţiei de Independenţă subliniez: domnul Nedelciuc m-a convocat la 25 august 1991 la Chişinău, dându-mi un telefon acasă. În cadrul discuţiei cu domnul Preşedinte Snegur, din seara zilei de 25 august 1991, am înţeles importanţa acţiunii politice şi a documentului care urma să fie elaborat şi supus spre aprobare Parlamentului de la Chişinău. Am cerut un răgaz de două zile şi m-am ţinut de cuvânt. La elaborarea acestui document istoric a contribuit un număr de cinci-şase personalităţi politice, între care şi domnii Nedelciuc şi Matei. Modus operandi era că, în mod democratic, participanţii să intervină la discutarea punct cu punct a conţinutului documentului, de la titlu până la ultimul paragraf. Cuvântul final mi-a aparţinut întotdeauna mie, în calitate de jurist şi diplomat cu experienţă, dar şi colegului meu, cu care am venit de la Bucureşti, domnul Valentin Stan, in acel timp şef de cabinet în M.A.E. al domnului Marcel Dinu.

Este bine de reţinut că am „măsurat" personal, cum se spune, cu „şublerul", diferitele propuneri de text, care veneau de la participanţii la acest efort istoric. Am evitat astfel, să folosesc cuvântul „popor", pe care l-am înlocuit pe tot parcursul Declaraţiei cu cuvântul „populaţie", pentru ca spre deosebire de ideologii Moscovei şi prozeliţii ei de la Chişinău, cred că este vorba despre unul şi acelaşi popor, poporul român. În final, am folosit o singură dată cuvântul „popor" în contextul Declaraţiei Independenţei, de fapt de Moscova, dar am adăugat exigent, în strânsă şi corectă legătură, cu realitatea, că acest act – actul independenţei – are loc „în spaţiul devenirii sale istorice şi etnice". Nu e prea greu, cu atât mai puţin pentru Moscova, să deducă care este acest SPAŢIU, adică România şi poporul român de la Nistru până la Tisa, cum ne-a lăsat ca Testament, marele nostru poet Mihai Eminescu. Documentul, astfel elaborat, a fost gata la data de 26 august 1991, la ora 18:15, şi a fost prezentat de mine, personal, după dactilografiere, preşedintelui Parlamentului, domnul prof. univ. dr. Alexandru Mosanu, care l-a aprobat fără comentarii(păstrez și eu o xerocopie a acestui document -V.Ș.).
Am propus, şi domnul Preşedinte M. Snegur a fost de acord, ca documentul să fie supus aprobării unei Mari Adunări Populare. În faţa clădirii guvernului şi în împrejurimi, străjuiţi de statuia lui Ştefan cel Mare si Sfânt, mai bine de o jumătate de milion de oameni au salutat cu entuziasm, în ziua de 27 august 1991...

„Moldoveniştilor" de la Chişinău, care dau dovadă de un păgubos „patriotism local", le-aş răspunde invocând învăţămintele istoriei, că această înclinaţie nu duce nicăieri şi, mai ales, produce necazuri propriilor susţinători. Istoria a demonstrat acest lucru. Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991 nu a fost opera unor străini, ci tot a unor români. Nu importă dacă aceştia au fost de la Chişinăul de pe Bâc, sau de la Chişinăul de pe Criş. Ceea ce contează este dacă documentul reflectă interesul şi instinctul naţional, dacă orice român citindu-l se regăseşte şi e de acord cu el. În ceea ce priveşte Constituţia din 1994 şi, în special, art. 13, care deranjează, ce să vă spun? Mai e ceva de spus?! Şi dacă mai e ceva de spus, factorii decidenţi, consultându-se cu poporul, trebuie să hotărască: o menţine sau o schimbă. De fapt, aceasta este soarta tuturor Constituţiilor, să fie modificate, abrogate etc.

În acei ani mm fost contactat de către doi deputaţi de la Chişinău cu sugestii privind o posibilă Reunire. Cei doi deputaţi şi-au făcut corect datoria. Conducerea din acea vreme a României nu a reacţionat pozitiv. A fost însă dispusă, chiar în anul 1991, să semneze un Tratat cu U.R.S.S. de prietenie şi colaborare prin care să se recunoască vechile graniţe. Halal români! Noroc că U.R.S.S. s-a demantelat şi, în consecinţă, Tratatul nu a mai putut fi ratificat. Probabil, domnul Iliescu mai regretă şi acum această neîmplinire, care însă nu-i este - recunosc - imputabilă „tovărăşiei sale".

Nu am avut nicio implicare în pregătirea Tratatului de bază al României cu Ucraina. Am refuzat, ţinând seama de cursul negocierilor, să particip la încheierea acestui ruşinos Tratat, prin care România a capitulat necondiţionat în timp de pace în faţa Ucrainei. S-au adus prejudicii şi Republicii Moldova, prin recunoaşterea vechii graniţe dintre U.R.S.S. şi România (pe porţiunea Ucrainei), pentru că i-a răpit acesteia, fără a o consulta, calitatea de riveran la Marea Neagră, ca urmare a înglobării unei părţi a Basarabiei de Sud în R.S.S. Ucraineană în 1940 (linia Kalinin) şi recunoaşterea acestei graniţe de România independentă, prin semnarea la stațiunea Neptun, în anul 1997, a Tratatului mai sus menţionat. De cine? De un semibasarabean, fostul preşedinte Emil Constantinescu.

Despre disputele privind Insula Şerpilor şi victoria diplomatică legată de acest litigiu pot afirma că în faza discuţiilor pe această temă, în calitate de director al Direcţiei juridice şi a Tratatelor din MAE de la Bucureşti, am contribuit decisiv la elaborarea mandatului delegaţiei române în anii 1994-1995. Din păcate, ca de obicei, în ultimii ani, lovitura a fost primită de la cine nu te aşteptai, şi anume, de la fostul ministru de externe Adrian Severin (un evreu originar prin familie de la Chişinău), care în cadrul negocierilor cu ucrainenii pentru încheierea tratatului politic de bază a recunoscut, pe neaşteptate, că Insula Şerpilor aparţine Ucrainei, cerând ca această precizare să fie inclusă în textul Acordului conex. Vă imaginaţi, cred, uimirea delegaţiei ucrainenilor, care, după aceea, au chefuit toată noaptea la Ambasada Ucrainei de la Bucureşti. Şi aveau dreptate! Era un dar neaşteptat. Astfel ca pe parcursul celor 24 runde de negocieri cu ucrainenii, care au urmat şi care au premers procesului de la Haga (şi chiar la proces) nu s-a mai pus problema posesiei acestei insule, din moment ce Severin o dăruise Kievului, ci numai împărţirea echitabilă a platoului continental din jurul ei.

În opinia mea, rezultatul procesului de la Haga nu a fost modest, ci este mulţumitor, iar membrii delegaţiei române, care mi-au fost „învăţăcei", s-au achitat bine de misiunea încredinţată. Cele de mai sus, sunt prezentate pe larg într-un amplu articol apărut în ziarul „România liberă", intitulat „Cum a devenit Insula Şerpilor Zmeinâi Ostrov". Autorul, cel care semnează articolul, îşi spune Andrei Nistreanu. Ghiciţi cine este?...".

A consemnat: Vasile Şoimaru,
„Timpul", Chişinău, 26 august 2011

Dumnezeu, să-L ierte și să-L odihnească!
------------------------------------------
footer