Revista Art-emis
Eminescu la Carei PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Constantin Moşincat   
Miercuri, 18 Octombrie 2017 13:33

Eminescu-Carei-2017Am prins de veste că „Astra", Despărţământul Carei face o măreaţă operă culturală, de simţire românească. Ca om al cetăţii, încă marcat de spiritul locului, am „descălecat" împreună cu un echipaj de români de viţă nobilă, descendenţi ai celor de la Salca (Oradea) de acum 7.000 de ani (descoperire arheologică 2017): preşedintele Cultul Eroilor „Regina Maria" - Filiala Bihor (col. (r) ing. Dan Nicolae Poinar), moroşanul Ioan Ţiplea (ofiţer de geniu, plecat de pe plaiurile lui Pintea Viteazul), şi bihoreanul Ghiţă Carţiş (ce se trage din rădăcina dacilor liberi, de lângă cetatea Tăşad), toţi cu credinţa zamolxiană că nici Eminescu nu v-a muri nicicând. Numai că de unde am pornit, mânaţi de nobile sentimente de convieţuire paşnică „unul lângă altul, unul cu celălalt, nu împotriva altuia, sau celuilalt", cum împăciuitor îndemna, decanul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Oradea Gabriel Moisa, concetăţenii noştri (mai mult pe români, că oricum ungurii tot nu-l citesc), „Celuilalt nu are de ce să i se pară nepotrivit faptul că orădenii şi bihorenii marchează an de an ziua de 12 octombrie 1918 ca una dintre cele mai importante date ale istoriei lor"[1].

Complexul monumental al ostaşului român este acoperit de tui

La Carei, ajungând mai repede decât ora programată, am luat la pas locurile copilăriei, şi n-am crezut că încă se poartă haina veche a şovinismului şi neoiredentismul. Complexul monumental al ostaşului român este acoperit de frumoase şi zveltele tufe de tui, care-l acoperă, maschează. Nu vede nimenea la Carei? Păi mai anul trecut, preşedintele nostru Klaus Werner Iohanis, l-a capturat pentru sine, iar bieţii veterani, câţi au mai rămas, veniţi de la Bucureşti, consideraţi probabil alţii, sau ceilalţi, au putut depune coroane abia după ceremonia oficială! Oricum, doar din avion, sau de prinzi o poziţie centrală, perpendicular pe complexul monumental, mai poţi vedea turnul bisericii maramureşene îndreptându-se spre bunul Dumnezeu, cum l-Monument Carei  2017a gândit şi făcut Vida Gheza. Pe frontispiciul obelisc stă scris: „Glorie ostaşilor armatei române căzuţi în lupta pentru eliberarea patriei".

„Celălalt", n-are nici cultură, nici respect!

Apoi, dăm o plimbare prin curtea şi (parcul) castelului din Carei, cu începuturi de pe la 1482, refăcut cu fonduri europene, ce odată găzduia şi Biblioteca orăşenească, de unde împrumutasem primele cărţi de lectură. Astăzi, pare a fi o feudă privată, cu exponate în muzeu din colecţii venite din Ungaria, cu precădere. Până aici totul ar fi bine, doar că prietenii mei nu ştiu ungureşte, condiţie în care numai cu tălmaci poţi desluşi eticheta exponatelor, scrisă doar ungureşte! Şi pentru exemplificare ne-am făcut o fotografie sub singura dovadă că au „trecut" şi români pe acolo, sub tabloul titrat: MM. LL. Regele, Regina şi d. I. Maniu în Careii Mari. Cartea de onoare (mă rog, care onoare) solicitată lipsea, că eram tare curios să citesc impresii. Oare intuia poetul nostru naţional situaţiile ce le descriem şi a scris: „De la Nistru pân' la Tisa/tot românu plânsu-mi-sa/ca nu mai poate străbate/de-atâta străinătate"...

Ce o înţelege oare vizitatorul care tocmai dă să intre, prin dreapta tabloului afişat, la toaleta pentru public?, nu ştiu! Să fie acesta nivelul profesional al domnului director Hágó Attila Nándor, șef de secție la Muzeul Județean Satu Mare, secția Carei (om plătit din bani publici, ai statului român!), sau a realizatorului de expoziţii muzeale? Măi să fie! Mi-am amintit spusele profesorului Gabriel Moisa şi mi-am cenzurat pornirea şi am concluzionat zicându-mi că „celălalt", n-are nici cultură, nici respect!

Dar, surprizele s-au ţinut lanţ: în vitrina unui magazin, lipit de peretele Primăriei Carei, tronau trei afişe: priviţi-le, stânga, dreapta cele care anunţă evenimentul cultural remarcabil de la Carei, dezvelirea bustului nemuritorului Eminescu, respectiv concertul coralei „Voci Transilvane", iar în mijloc afişul pe care-l traduc: „În 2018 în Ungaria vor fi alegeri. Fiecare maghiar cu cetăţenie ungară poate vota. Înregistrează-te, să poţi vota! Iar în partea de jos afişul continuă: „Cine este deja înregistrat, nu este nevoie să o facă din nou, doar dacă au survenit modificări în datele de identificare, acele date trebuie comunicate centrului de înregistrare".

Eminescu-Carei-2017-2Vă place cum „celălalt" ne respectă? Mie NU! La această afişare, de-a dreptul sfidătoare, un coleg mucalit a replicat: să zici mulţam, pe limba lor, că au aprobat şi acest fel de afiş! Şi surprizele au continuat şi atunci când distinsa doamna Daniela Ciută, amfitrioana evenimentului, preşedinta Despărţământului Carei al Astrei, a prezentat oficialităţile prezente[2]. Stupoate, nici un reprezentant oficial al municipalităţii din Carei!

„Ălălalt" sta cocoţat în şaua calului înştruţat, cu zorzoane colorate, a tricolorului ce-i plac lui

Apoi, să-mi fie iertată ciuda, că nici acest respect nu-mi place de la „ălalalt"! Că Janos, Gheza, (sau cum l-o chema) la celălalt mijloc de oraş, în faţa monumentul ostaşului român, sta cocoţat în şaua calului înştruţat, cu zorzoane colorate, a tricolorului ce-i plac lui, îmbrăcat în straiele sale de sărbătoare, vestea prin afişul lipit pe căruţă că face balul strugurilor la Foieni! (5 km de Carei, spre graniţa Ungariei), e treaba lui! Petrece vecine cât ai poftă, ia şi primaşu, şi gurduna şi joacă ciardaş cât te ţin puterile, că nu mă deranjază. Dar primarul, în ograda căruia de acum încolo va fi mereu Eminescu, avea obligaţia legală să fie acolo, cu eşarfă tricoloră, să onoreze oficialităţile guvernului român (secretar de stat, prefect). Să fi gândit oare „celălalt" să pună în umbră un eveniment organizat de românii cu dor de Eminescu, în dauna „celuilalt"?, n-ar fi de mirare. Să nu fi auzit domn primar Kovacs Eugen că, în faţa primărie din Carei, se dezvelea statuia poetului nepereche, ori era ocupat cu balul strugurilor?! Ce să credem?

„La Oficiul Stării Civile, numele produce unguri"

S-a purtat de mult politica de maghiarizare şi de prefacere a tuturor instituţiilor bisericeşti, şcolare culturale, şi economice, în factori de instigare a naţiunii maghiare contra a tot ce-i românesc, inclusiv distrugerea unităţii demografice, prin o nouă arondare judeţeană[3], iată dovada că încă se mai poartă. Şi uite aşa gândurile mă poarta în vremurile peste care trecuse tăvălugul secular. Se ştie că la începutul secolului trecut contele Appony Albert, ministrul cultelor şi învăţământului s-a căznit să dea lovitura decisivă românilor, prin tratatul secret, tipărit în doar 25 de exemplare, intitulat „A magyarorszagy romanok", semnat de Huszar A.[4]. Dacă atunci se lucra cu documente secrete, acum sunt expuse stradal sau în muzee. Instrucţiunile, date la 1898 de Societatea centrală de maghiarizare a numelui persoanelor[5], aveau ca motto „Nu numai nobleţea, dar şi numele obligă". Şi metoda a fost aplicată într-un mod aproape banal în Transilvania şi până şi după 1990, în următorul mod: omul prezenta de la moaşa comunală, medicul de circumscripţie, sau spital o adeverinţă cu numele copilului născut din părinţi români. Deoarece „numele produce unguri", după cum susţineau iniţiatorii metodei, de la Oficiul Stării Civile, unde opera, musai, un ungur, micuţul ieşea cu nume maghiar, căci numele era scris în limba maghiară, astfel că Andrei Vancea era Vancsa Andras, Radu Ion - Rudalz Ianos. Documentele de stare civilă - de naştere - fiind scrise în ungureşte, după adeverinţă, totul era unguresc, mai cu seamă în interiorul arcului carpatic. Funcţionarii unguri, neschimbaţi după 1918 şi nici după 1944 au continuat această politică de maghiarizare a numelui pentru a avea „spor natural, număr de copii la şcoală, avantaje etc", şi alte drepturi discriminatorii.

Fac o paranteză, că mi-am amintit: copil fiind, m-am alăturat altora de pe strada mea şi ne-am dus la lucru la cules de cartofi la ferma (tanya) Lili, de la marginea oraşului Carei. Acolo pontatorul, Janos baci, ţinea evidenţa tuturor zilierilor. La împlinirea termenului de plată mă prezint la casierie şi spun doamnei Pirike, cum mă cheamă. Am rămas surprins că nu mă găseşte pe statul de plată. Neavând încă buletin, am adus rapid ca martori pe Pétrés Ernő, Molnár Iáncsy, Mokán Gyüry şi ceilalţi cu care lucrasem. Şi într-un final casieriţa a descoperit misterul: numele meu era scris ungureşte ca şi a celorlalţi: Mosynkan Koszti! Cum de s-a încurcat Janos baci tocmai cu numele meu, mi-e greu de explicat, dar bani n-am căpătat până ce pontatorul nu m-a identificat ca fiind unul şi acelaşi cu cel al cărui nume l-a scris el.

Tabloul Regelui Ferdinand expus la uşa WC-ului

Frunzărind presa locală ne-a fost dat să mai aflăm una şi mai şi. Ştirea prin care Horia Mărieș semnalează pe 25 mai 2017 că de pe soclul regelui Ferdinand I „Cad litere"[6]. „Hai să fim serioși! Că doar nu suntem copii de țâță! Cad literele de pe soclu pe dracu'. Cât de naivi trebuie oare să fim ca că nu ne dăm seama că este vorba de niște vajnici „binevoitori"? Este evident că a fost vorba de fapta unuia sau a mai multor indivizi, bănuiesc încă tineri, dar foarte bine școliți în manierele șovine, revizioniste ce se poartă prin Nagykároly și care caracterizează plenar „tânăra gardă".

Indivizii, neidentificaţi de organele „terchea-berchea subordonate primașului" și-au bătut joc pur și simplu de memoria lui „Ferdinand Întregitorul", de comunitatea românească careiană, de neamul românesc și de țara care se numește România. Bancuri de copii tâmpiți care au vrut să ne dea de înțeles că „Ferdinand I" ar fi fost „Regele Roma". Adică regele țigan. De ce n-a căzut oare o altă literă, de ce a căzut tocmai litera „N"? De aia!, conchide sec autorul articolului. Subscriem la concluzia autorului şi mai adăugăm că autorii au avut de la cine învăţa, de s-au fâstâcit prim salonul cu trofee, provenite de undeva de prin Africa, proprietatea unui iscusit vânător, cu nume şi obiceiuri grofeşti, ori de au descifrat inscripţia de sub tabloul regelui Ferdinand, expus la uşa WC-ului.

Printre relicve, bustul albit al „amiralului fără flotă" - Horthy Miklos

Apoi, în urma discuţiei cea am avut-o cu distinsa doamnă, Daniela Ciută, iniţiatoarea tenace a proiectuluiFerdinand-Horthy-Carei-2017 amplasării lui Eminescu la Carei, care a aşteptat 5 (cinci) ani! ca onor consilierii locali să aprobe scoborârea luceafărului pe soclu la Carei, ne-a mărturisit că pe toţi stâlpi de iluminat din oraş, şi în sala de şedinţe al Consiliului Local sun numai însemnele U.D.M.R.-ului, vestitul „tulipan (lalea)" ! Vă place?, dar cui îi mai pasă oare la Carei de „celălalt", care-i minoritar acolo, şi căruia drepturile-i sunt strecurate cu mare chibzuinţă. De, să nu care cumva să creadă că el ar fi stăpân în ţara lui, iar grofii doar toleraţi! Sau poate i-au inspirat învăţămintele desprinse din expoziţia din Sala Cavalerilor a Castelului Grof Károlyi, din municipiul Carei, cu titlu „relicve militare și de poliție din țări europene, din cel de-Al Doilea Război Mondial" vernisată cu mare pompă pe 22 februarie 2017[7]. Frumos, spirit european, numai că printre relicve s-a strecurat şi bustul albit al amiralului (fără flotă) regent Horthy Miklos, sub administraţia căruia se dezlănţuise prigoana împotriva românilor în Ardealul vremelnic ocupat (1940-1944). Şi cât au suferit românii, ca acuma să-l reprimească şi privească pe călău?[8]. Daniela Ciută, în Buletinul de Carei, avea să semnaleze, pe bună dreptate, tupeul, aroganţa şi stilul dispreţuitor cu care poliţiştii careieni, subordonaţi primarului Eugen Kovacs, prezent la vernisaj, au fost păcăliţi (uni ar spune că suntem aspri să-i numim proşti!), căci ei (organizatorii expoziţie) în mod evident, au făcut făţiş propagandă antiromânească.

La Carei a fost un regal eminescian

Şi uite că, era cât pe ce să scap din vedere ce aveam de spus, că la Carei a fost un regal eminescian. Cuprins de emoţia momentului i-am scris următoarele rânduri coordonatoarei proiectului: „Distinsă doamnă Daniela Ciută, omagiile mele, sincere Felicitări pentru regalul eminescian oferit în urbea mea natală. Încântat de tot ce am văzut şi simţit acolo. Bucuros să văd că şi după ce am dezvelit monumentul lui Vida Gheza (1964) s-a mai făcut un uriaş salt al afirmării identităţii românilor pe acele plaiuri româneşti. M-am născut în satul Răduleşti, întemeiat de bunicii mei în 1928 (împroprietăriţi după reforma agrară din 1921, ca mulţi unguri, de altfel) cunosc, ştiu şi am simţit de mic copil, ce au însemnat grofii mai mici ai locului. M-am înarmat cu spiritul lui Ştefan cel Mare, la Câmpulung Moldovenesc, cu biruinţa lui Mihai Viteazul (am reuşit şi prin strădanie proprie, să-l punem în piaţa Oradiei a Unirii), apoi cu duhul lui Iancu - sa dăm ora exactă pe marşul lui, pe Crişul Repede, să fiu mândru că generalul Georgescu P. Ion, la comemorarea a 50 de ani a morţii Luceafărului (1939), să scrie cu 10.000 de brazi numele Eminescu, la Raşca, Seini, şi în fine, de la Oradea, unde a debutat în Familia lui Vulcan sa-l ducem la Budapesta, la Centru Cultural Român.

Domn Primar, cât de mic eşti pe lângă cel de pe soclu!

Firesc era să fie şi pe ultima brazdă, la Carei, acolo unde generalul Traian Moşoiu l-a făcut prizonier pe apărătorul şi promotorul bolşevismului ungar, în 1919, colonelul Karol Kratochwil, ultimul bastion al rezistentei bolşevice. Sunt trist ca dumneavoastră că nimeni din oficialii, de la care spuneaţi că aveţi sprijin financiar, Consiliul Local Carei n-a fost acolo. Ruşine, pentru primar! No, că nu-i bai! Şocul îl va avea mai mare, când va constata cât de mic e pe lângă cel de pe soclu. Apoi să ştiţi că tot noi suntem de vină. Iaca şi aici la Oradea s-a făcut trocul politic şi la Consiliul Judeţean e udmr-istul Pastor Sandor, care soha (niciodată) de când l-au făcut români grof peste feuda bihoreană, n-a fost şi pariez că nu va fi, prezent la vreo manifestare românească, atâta vreme cât pe memoriul privind sărbătorirea centenarului a spus „nu doresc să semnez". Sâc!

Românii n-au nici astăzi cui să se plângă de trufia grofească

Ai reuşit, stimată doamnă, un lucru minunat. Să dea Domnul să visaţi şi să vi se împlinească şi altele, şi mai mari. Poate odată voi avea onoarea a vă cunoaşte mai îndeaproape. Informându-mă că sunteţi din colonia Marna, com. Horea, cu siguranţă avem multe a povesti[9]. Îndatorată recunoştinţă distinsă Doamnă. N-am văzut atâta floare românească la un loc decât în poze şi festivaluri folclorice. Nu băgaţi de seamă contra-manifertaţia cu balul strugurilor din Foieni, căci şi calul înştruţat în piros, feher, zold, (roşu, alb, verde) a bălegat de lehamitea celor ce l-au înhămat. Admiraţia mea, pentru opera durată, e una de: „Jos pălăria!". Vă rog să o luaţi ca pe o constatare, nu ca pe un compliment. Din partea mea un ostăşesc Onor!". Iată câteva motive să mă întorc acasă, să dau o mână de ajutor românilor ce n-au nici astăzi cui să se plângă de trufia grofească ce e în stare să strivească identitatea conaţionalilor mei din Carei, judeţul Satu Mare, România 2017!

Notă: Monumentul Ostaşului Român din municipiul Carei - Monument al Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial este amplasat in zona centrala a orasului fiind opera sculptorului Vida Gheza și a arhitectului Anton Dâmboianu. A fost inaugurat în anul 1964. Complexul monumental este realizat din piatră albă și are dimensiuni impresionante: deschiderea frontală de 18 m, adâncimea de 5 m și înălțimea de 12 m. Acest însemn comemorativ se compune din cinci elemente cu semnificații simbolice: un cap de țăran, care inspiră demnitate și statornicie (simbolul răscoalelor țărănești), o poartă cu incrustații asemănătoare celor care împodobesc porțile maramureșene („poarta jertfelor"), o femeie plantând o floare (simbolul reînnoirii), chipul unui ostaș care impresionează prin masivitatea și trăsăturile sale aspre și un obelisc asemănător turlelor bisericilor maramureșene (simbolul flăcării veșnice). Pe acest obelisc este înscris următorul text: „Glorie ostașilor armatei române, căzuți în luptele pentru eliberarea patriei".
Monumentul este înscris la poziția nr. 304, cod SM-III-m-A-05382, în "Lista monumentelor istorice", actualizată prin Ordinul ministrului Culturii si Cultelor nr. 2314/8 iulie 2004.

-------------------------------------------------
[1] Prof. univ. dr. Gabriel Moisa, 12 octombrie 1918, în zodia corectitudinii politice, Crişana, 11 octombrie, 2017; https://www.crisana.ro În termeni imagologici, „celălalt" înseamnă cel lângă care trăieşti şi cu care convieţuieşti în acelaşi areal geografic, dar care face parte din altă comunitate etnică, religioasă sau de oricare o fi. Lucrurile devin chiar complicate dacă faci parte din majoritate. Devine o adevărată artă modul în care faci în public manifestări care ţin bunăoară de propria ta identitate sau de momentele importante ale devenirii tale istorice. Motivul? „Celălalt" sau „ceilalţi" nu trebuie să se simtă inconfortabil, iar sensibilităţile şi trăirile lor trebuie menajate pentru ca aceştia să se simtă „acasă". A-l face pe „celălalt" sau pe „ceilalţi" să se simtă bine este un semn de bună creştere şi trebuie în mod obligatoriu să nu abzicem de la respectul pe care trebuie să-l arătăm unii altora. Numai astfel putem trăi unii împreună cu alţii şi construi frumoase poveşti de prietenie. Bun. Ce facem însă cu sensibilităţile majorităţii sau cu dreptul acesteia de a-şi afişa propria identitate în mod public fără teama că ar trezi suspiciunile „celuilalt"? Majoritatea nu are nevoie să-şi afirme identitatea? Trebuie să-i fie teamă să-şi trăiască intens bucuria pentru a nu părea ostentativ şi a fi reclamată la vreun for anume că în momentele de afirmare identitară nu a clamat neapărat şi pe „celălalt"? Răspunsul este evident „Nu" la fiecare dintre aceste întrebări. [...] Este exact situaţia speculată de unii reprezentanţi ai lumii politice capabilă să treacă peste orice linie roşie
pentru a obţine un „Da" în plus în singurele momentele importante cu adevărat pentru ei. Este vorba despre cele în care îşi dau oarecum întâlnire cu cetăţenii, constituţional şi democratic, cum altfel, o dată la patru ani [...] Evenimentul are o importanţă crucială pentru devenirea naţiunii române, un eveniment validat întrutotul de trecerea unui veac şi va fi, indiscutabil, validat şi de aici încolo. Pentru toate acestea toţi orădenii şi bihorenii au datoria de a cunoaşte şi omagia cum se cuvine momentul, unii, din motive ce ţin de propria identitate naţională, iar alţii, din respect, aşa cum îi stă bine unui european al anului 2017 şi, de ce nu, 2018.
[2] Secretarul de stat Alexandru Pugna, de la Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, P. S. Sa Virgil Bercea, episcopul Episcopiei Greco-Catolice a Oradiei şi P.S.Sa Iustin episcopul ortodox al Maramureşului şi Sătmarului, a vicepreşedintelui Academiei Române acad. Alexandru Surdu, a preşedintelui Filialei Cluj Napoca a Academiei Române, acad. Emil Burzo, a acad. Marius Porumb, a Prefectului Darius Filip, a preşedintelui ASTRA, prof. univ. Dumitru Acu, a reprezentantului Mitropoliei Clujului şi Feleacului, a profesorului Ioan Sabău-Pop de la Universitatea din Târgu Mureş, a profesorului Avram Fiţiu de la Universitatea de Ştiinţe Agricole Cluj Napoca, a primarului din Reghin, ec. Maria Precup, a primarului din Feştiliţa Nicolae Tudoreanu, Republica Moldova, a prof. univ. Aurel Chiriac, directorul Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, directorul Direcţiei Judeţene de Cultură Satu Mare, Danciu Zamfir, directorul Muzeului Judeţean Satu Mare Felician Pop, reprezentanţii Bibliotecii Judeţene dr. Viorel Câmpean şi Marta Cordea, preşedintele Asociaţiei Codrenii - Ionel Costescu şi a dr. Natalia Lazăr din Negreşti Oaş, a directorilor de şcoli caraiene dar şi a Colegiului Naţional Mihai Eminescu din Satu Mare a fost prezenţi ladezvelirea bustul lui Mihai Eminescu de la Carei. Evenimentul face parte din manifestările celei de-a 112-a Adunare Generală ASTRA de la Carei, 13-15 octombrie 2017 la care au participat toate Despărţămintele ASTRA din ţară şi Republica Moldova şi Serbia. www.buletindecarei.ro - vezi si Informaţia Zilei, luni 16 octombrie 2017, Satu Mare.
[3] Pentru detalii vezi Ioan N. Ciolan, Transilvania ultima prigoană maghiară, Ed. Paco, ediţie Italia 1980, Ediţie Târgu Mureş, 2008. Vezi şi Gyorgz Ferenczy, Golgota în Transilvania, 1941 „Mândrul pământ al transilvaniei s-a transformat într+o amarnică Golgotă unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închişi cu sutele, cu miile sunt bătuţi, sunt torturaţi în mod cumplit. Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ, şi toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este aceea de a se fi născut român"; Szenczei Laszlo, Magzar-roman kerdes, Budapesta, 1946 – „Soldăţimea pătrunsă până în măduva oaselor de teoriile fasciste, odată ajunsă în nordul Transilvaniei, a săvârşit atrocităţi faţă de locuitoruu neajutoraţi ai satelor româneşti"; col. r. dr. Constantin Moşincat, 1940-Strigătul de durere al românilor. Atrocităţile horthyste în Ardealul ocupat (1940-1944), Ed. Tipo MC, Oradea, 2017
[4] Lucrarea, de proporţii impresionante, 953p +39p. prefaţă, conţine planurile şi măsurile pentru desfiinţarea românilor. Un exemplar a ajuns în posesia episcopului Roman R. Ciorogariu, din Oradea, constituie un act grav de acuzare a guvernului ungar.
[5] Telkes Simon, Hogz Magzarositsuk a vezetekneveket?
[6] Bandi, la 25 Mai 2015 scrie pe blog „vandalizarea este consecinţa politicii anti romaneşti dusă de Kovacs în oraşul Carei unde, până nu a venit el, era mereu bună înţelegere şi nimeni nu se gândea să facă separat manifestări.
[7] Bandi, la 25 Mai 2015 scrie pe blog „vandalizarea este consecinţa politicii anti romaneşti dusă de Kovacs în oraşul Carei unde, până nu a venit el, era mereu bună înţelegere şi nimeni nu se gândea să facă separat manifestări.
[8] Bandi, la 25 Mai 2015 scrie pe blog „vandalizarea este consecinţa politicii anti romaneşti dusă de Kovacs în oraşul Carei unde, până nu a venit el, era mereu bună înţelegere şi nimeni nu se gândea să facă separat manifestări.
[9] Bandi, la 25 Mai 2015 scrie pe blog „vandalizarea este consecinţa politicii anti romaneşti dusă de Kovacs în oraşul Carei unde, până nu a venit el, era mereu bună înţelegere şi nimeni nu se gândea să facă separat manifestări.

footer