Revista Art-emis
„Azi-noapte la Prut Războiul a-nceput… La Tisa te vrem, Mareşale !” PDF Imprimare Email
Lazăr Lădariu, Chişinău   
Miercuri, 21 Iunie 2017 17:38

22-iunie-1941-RomâniaS-au scris zeci, sute de tone de pagini despre momentul 22 iunie 1941, dar niciodată nu va fi suficient. A fost clipa când onoarea românilor a învins vicisitudinile şi poftele hulpave ale mai marilor vremii, ale infamului pact Ribbentrop-Molotov şi a anexelor sale secrete. A fost clipa când omul chemat în fruntea Ţării a ordonat începerea luptei pentru Reîntregirea României ciuntită de netrebnici. Atunci, părăsit de „aliaţii tradiţionali" preocupaţi de propria lor soartă - poporul român, obligat să aleagă între două mari rele. Pentru reîntregirea hotarelor a urmat ordinul Conducătorului Statului, luându-şi soarta în propriile mâini. Astăzi, în România anului 2017, promovarea valorile Neamului Românesc este pedepsită de legea-fără-de-lege (217/2015), iar Mareşalul Antonescu este asasinat şi măcelărit în fiecare zi, la fel ca în ziua de 1 iunie 1946. În România anului 2017 trădătorii de neam şi Ţară sunt proslăviţi, iar eroii Neamului puşi la index.  Tratatul de pace dela Paris din 1947, împus de învingători, cu acordul deplin al „aliaţilor", a bătut în piroane grele graniţele strâmbe desenate de Molotov cu creionul de tâmplărie în 1940. Nici acum, după aproape opt decenii de la încheierea sa, oficialii României nu au reclamat infamul Pactul Hitler-Stalin. Alte popoare au făcut-o. Ungaria şi-a unit forţele şi a declanşat ofensiva generală împotriva prevederilor Tratatului de la Trianon. În România, „Ţiganiada" oficialităţilor şi a politrucilor este singura preocupare. Simbolic, nu putem spune decât: „Te vrem la Bicaz, Te vrem în Bihor, Te vrem la Feleac, Te vrem în Sătmar... La Tisa te vrem, Mareşale!"[1]. În cele ce urmează, vă prezentăm un text scris cu şase ani în urmă, dar la fel de valabil şi astăzi[2]. Mareşalul Ion Antonescu a devenit legendă şi cu legendele nu te poţi lupta ! (Ion Măldărescu - ART EMIS).

22 iunie 1941

„V-am făgăduit, din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale, să va duc la biruinţă! Să şterg pată de dezonoare din Cartea Neamului şi umbră de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri! Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti dintotdeauna!
Ostaşi,
Va ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi din Miazănoapte! Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi! Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbuna a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre! Plecaţi pe drumul biruinţei lui Ştefan cel Mare, că să cuprindeţi cu jertfă voastră ceea ce au impus strămoşii voştri cu lupta lor!
Înainte!
Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aici straja dreptăţii şi zid de apărare creştină! Fiţi vrednici de trecutul românesc.Acesta-i ordinul de lupta dat de mareşalul Ion Antonescu în zorii zilei de 22 iunie 1941.
Ostaşi, va ordon: treceţi Prutul!"

„Pahod na Sibir"

În explozii de urale şi în rafale de arme, soldaţii treceau apă despărţitoare de fraţi pe pământul Moşiei Stefane, ocupată după notele ultimative ale Moscovei, din iunie 1940, în urmă pactului secret Ribbentrop-Molotov. După 22 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania-Mamă, în 1918, cizma bolşevică cotropise, din nou, pământurile româneşti dintre Prut şi Nistru. Zeci, sute de mii de fraţi basarabeni, săltaţi din aşternut, în miez de noapte, luau drumul, pentru unii fără intorcere, al groaznicului „Pahod na Sibir", mulţi albind cu oasele lor Golgota suferinţelor până în gulagurile Kolamei, Vorkutei şi Măgădanului, până dincolo de Cercul Polar. Era vremea cumplitei înfricoşări sub ameninţarea: „Cine limba lungă are zece ani taie la sare!". Basarabia, „sora noastră cea mezina", furată, trădată mereu, gemând sub „cnutul de calmuc", îşi trăia suferinţă sub cizma ocupantului bolşevic şi a ameninţării cu deportarea în Siberiile de gheaţă. Fraţii în suferinţă trebuiau eliberaţi. Şi a venit comandă, ca un tunet: „Ostaşi, va ordon: treceţi Prutul!". Şi l-au trecut!

Basarabia este presărată cu cimitire ale soldaţilor români, căzuţi pe Frontul de Est

„Azi-noapte, la Prut, războiul a-nceput,/ Românii trec dincolo, iară,/ Să ia înapoi, prin armă şi scut,/ Moşia pierdută asta-vara.// Mergem în câmpia Basarabilor,/ Plină de grâne, plină de dor,/ Şi-n Bucovina cu mănăstiri şi brazi,/ Mergem la lupta, bravi camarazi!". Aceste versuri, devenite cântec, îndemn şi îmbărbătare, răsunau, în zorii zilei de 22 iunie 1941, prin satele de dincolo de apă Prutului. Cântec atât de drag fraţilor noştri! Cântec atât de aşteptat! Doar la Ţiganca, în gând cu ţara, cu România Mare, dorită refăcută şi întreagă, precum la 1 Decembrie 1918, au căzut peste 1.000 de militari români. Câteva sute au murit la Vărzăreşti şi Nisporeni, în bătălia de pe Dealul Morilor şi de pe Valea Plângerii, numită şi Valea Dolnei. Iată cum este descris sfârşitul luptelor de la Vărzăreşti, unde au căzut 178 de români, la luptele de acolo participând, în anul 1941, şi gradatul Alexandru Enache, salvat, ca printr-o minune, din mila lui Dumnezeu. El a fost scos, de un sanitar român, dintr-un morman de cadavre, deoarece, povestea acesta: „Mai mişcă un deget!". Cum arată locul, după cumplită, dramatică încleştare? „Toată valea era presărată de trupuri, multe fără mâini, fără picioare, fără capete. Au încărcat morţii în căruţe şi i-au dus la Vărzăreşti, unde sătenii i-au înmormântat creştineşte, le-au pus cruci, însă, la ordinul oficialităţilor comuniste, care au venit la conducere, mai apoi, crucile au fost smulse şi duse, cu carele, la Nisporeni, că să facă un trotuar cu ele. Mulţi ani, pe acest loc (unde au fost îngropaţi militarii români - n.a.) păşteau animalele (Natalia Hadârcă). În înaintarea ei, ulterioară, Armata Română a dat bătălii crâncene, cu însemnate pierderi de vieţi, la Odesa, în Stepă Calmucă, la Cotul Donului Stalingrad, confruntându-se, în cumplită iarnă rusească, cu o soarta potrivnică, ştiută. Basarabia este presărată cu numeroase cimitire ale soldaţilor români, căzuţi în bătăliile de pe Frontul de Est ale celui de- Al Doilea Război Mondial.

Vandalismul bolşevic, la ordinea zilei

Hotărât să refacă, conform rânduielilor creştineşti, acele locuri de odihnă veşnică a celor căzuţi pentru o Românie întregită, eforturile Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor s-au izbit, permanent, de zidul nepăsării, al refuzului şi îndărătniciei guvernării comuniste de pe vremea lui Vladimir Voronin. După cum se ştie, în acest sens existând dovezi grăitoare, cimitirele ostaşilor români de pe teritoriul Basarabiei au fost profanate, demolate, lăsate în paragină, sub valurile vremii. Printre cele demolate, asupra cărora s-a abătut dezastrul, că pe vremea tătarilor sau a turcilor, nicidecum a creştinilor, a fost şi Cimitirul Eroilor Români din Chişinău. Între vandalii şi barbarii, din urmă cu câteva secole, şi cei care au urmat după reocuparea Basarabiei, despre care este vorba, nu-i nicio deosebire! Năvălitorii păgâni, în urmă cu sute de ani, ardeau sate, ucideau. Năvălitorii-eliberatori dărâmau biserici, le transformau în magazii şi depozite, arestau, ucideau oameni nevinovaţi. Ocupanţii se înverşunau să şteargă orice urmă de românism, de credinţă în Dumnezeu, de sentiment identitar. Şi cum să nu dea drumul tăvălugului barbar, când inşi că ei ar fi fost în stare şi puţin a lipsit că până şi Biserica Sf. Vasile Blăjenii, din Piaţă Roşie din Moscova, monument de arhitectură religioasă, să fie demolată de acei rătăciţi, fără nimic sfânt! Fără să cunoască limba şi istoria basarabenilor, dorind Basarabia o gubernie sovieto-rusească, ei s-au pornit pe distrus tot ce le ieşea în cale, asemenea acelui nătâng dintr-o povestire de Vasili Suksin, pornit, cu ura şi îndărătnicie, să dărâme clopotniţă unei biserici cu un cablu legat de tractor, până ce şi-a găsit moartea, pedepsit de Dumnezeu, plesnit în moalele capului tocmai de cablul supraîntins, care se rupsese. Vandalismul bolşevic cum spunea fostul ministru al Culturii, Ion Ungureanu, într-un extraordinar discurs ţinutla Cimitirul Eroilor din Chişinău, arătând cu degetul spre „cuceritorii" ajunsi prin capitala Republicii Moldova era atunci la ordinea zilei. Însă, cu toate crimele lor, comise cu sânge rece, niciunul din stăpânii, impunându-se cu forţă în casa gospodarului basarabean, n-a ajuns în faţă judecăţii Curţii Internaţionale de la Haga. Pe acei criminali, Curtea nu-i caută! N-au comis ei, oare, crime împotriva umanităţii? În malaxorul barbariei lor, au spulberat până şi osemintele mormintelor! Să nu uite ei: piatră blestemului celor nelasati să aibă odihnă veşnică îi va lovi drept în frunte! Sub otravă urii îi vor da gata, odată şi odată, remuşcările târzii.

Cimitirul de Onoare Românesc de la Ţiganca al celor 830 de militari români identificaţi

Vandalizat a fost, de mână netrebnică, şi Cimitirul de la Ţiganca, raionul Cantemir, unde îşi duceau somnul de veci peste 1.000 de soldaţi români. Timp de zeci de ani, morţii de la Ţiganca n-au avut linişte. Cimitirul militarilor români, căzuţi în anul 1941 pentru eliberarea Basarabiei, a fost dezafectat de ocupantul sovietic, în urmă unei campanii susţinute, de distrugere a lui. Crucile, smulse de la căpătâiul eroilor, au fost folosite pentru fundaţia unui sovhoz. Oasele, spălate de ploi, au fost risipite pe toată valea de la Ţiganca. După trecerea a zeci de ani de la crâncenă bătălie de la Ţiganca, luptătorii din iunie 1941, veniţi de pe cele două maluri ale Prutului, s-au întâlnit, de Ziua Eroilor, pentru a cinsti, în prezenţa miilor de basarabeni, memoria celor căzuţi acolo, ajunşi să aibă o cruce la căpătai. Cu greu, Cimitirul a fost reamenajat, prin grijă autorităţilor locale, şi reinaugurat, la 6 iunie 2006[...].Loc de reculegere în memoria zecilor de mii de români căzuţi în Campania din Est (iunie 1941 - august 1944), în cel de-Al Doilea Război Mondial, Cimitirul de Onoare Românesc de la Ţiganca are nouă gropi comune, 142 de cruci, 11 plăci de marmură, cu numele celor 830 de militari români identificaţi, o troiţă, candele. Numai că se vede că treaba asta îi stă cuiva precum un cui în talpă şi un arici în gât. Drapelul României, arborat alături de cel al Republicii Moldova, la poartă Cimitirului, a fost dat jos, rupt şi călcat în picioare, de persoane necunoscute, în urmă unei acţiuni premeditate şi organizate. Azi, trăitori într-un alt secol, primul din mileniul trei, ştiut fiind că noi, românii, iertăm, neam născut creştin fiind, dar nu uităm, cuvine-se să ne întoarcem cu gândul şi la mareşalul Ion Antonescu, bărbatul care a preluat destinele României în momente atât de grele, ţară fiind sfârtecată, şi în Vest, şi în Est, şi în Sud. Viteaz soldat, recunoscut încă din timpul Primului Război Mondial, Ion Antonescu a fost ataşat militar la Londra, şef al Marelui Stat Major şi ministru al Apărării (1937-1938). Abdicarea lui Carol al II-lea l-a adus la conducerea statului.

Ion Antonescu nu are nevoiede avocaţi. Se apară singur! Ceasul istoriei nu poate fi oprit!

Pentru a recupera teritoriile pierdute în anul 1940, a angajat ţară în războiul împotriva U.R.S.S., continuat şi dincolo de Nistru. Înlăturat la 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost predat sovieticilor, de către comunişti, şi, în urmă unei mascarade de proces, organizat după tipicul comunist, în anul 1946, a fost condamnat la moarte şi executat. Cei care iubesc adevărul, mai mult decât pe Platon, ştiu că destinul este, uneori, un amestec de lumini şi umbre, pentru om, că fiinţă trecătoare. Dar mai ştiu, prea bine, că omul „fără protecţie, fără nume, fără bani, care s-a urcat în Stat în cel mai înalt loc de conducere şi de răspundere, a avut, ca unic gând, Ţara şi refacerea frontierelor României Mari din anul 1918. Adică, refacerea frontierelor naţionale!". Cu capul sus în faţă judecăţii umane şi a Justiţiei Supreme, Ion Antonescu a ispăşit, cu tragism, viaţă lui pe acest pământ. Dorind să înmâneze soţiei ceasul aflat asupra lui, condamnat la moarte fiind, dorinţa i-a fost refuzată de cerberi. Adresându-se soţiei, spunea: „Ai grijă să întorci ceasul la timp, să nu se oprească niciodată, în el va bate inima mea!". Convins că, doar în mormânt - care s-a dovedit a fi fără de mormânt -, va găsi alinare: „Acolo va fi singura şi dreaptă răsplată!... Nicio lacrimă!" Ion Antonescu nu are nevoie, prin timp, de avocaţi. Se apară singur! Ceasul istoriei nu poate fi oprit!

Istoria îl va aşeza pe mareşal în pagină de cinste aurită, acolo unde-i este locul!

Românii mureşeni au dorit că, după cele de la Slobozia, Bucureşti, Piatră Neamţ, să-i ridice mareşalului, pe bulevardul care-i purta numele, un bust, ca act reparatoriu, în semn de respect şi preţuire faţă de un adevărat bărbat al neamului românesc, brav ostaş, dornic întregitor de ţară. „Vigilenţi ca nu cumva să fie bătut un singur ţăruş în glia românească, strămoşească, fără ştirea lor, după un nărav mai vechi, dar atât de folositor lor, cei de la comanda U.D.M.R. au protestat. Ce mai conta voinţă veteranilor de război din Târgu-Mureş, oamenii care au luptat, unii pe frontul din Est, alţii pe cel din Vest, în cel de-Al Doilea Război Mondial? Adepţii jignirilor, aroganţei, şovinismului patologic şi agresiv, doreau să-l împuşte a două oară. Nicio grijă! Istoria îl va aşeza pe mareşal în pagină de cinste aurită, acolo unde-i este locul! Şi nu va trece mult timp şi se vor împlini, drept confirmare, cuvintele adresate, la ceas de mare cumpăna, că într-o moarte verticală, soţiei sale, după ce rugămintea bătrânei lui mame primea refuzul Regelui Mihai I de Hohenzollern, de a fi graţiat: „Nu plânge, Maria, că au să mă execute, căci va veni timpul în care istoria îmi va ridică statuie la fiecare colţ de stradă!". Din păcate, încă nu a sosit momentul - n.n.)

Celor care i-au refuzat un bust, în propria ţară, le mai amintim o dată cuvintele convingere ale mareşalului: „Dacă aş fi fost învingător aş fi avut statui în fiecare oraş al României!" Regretabil, în timp ce mareşalului Ion Antonescu i se refuză ridicarea unui bust, invocându-se o năroadă Ordonanţă de Urgenţă, dată (se ştie cum şi de ce!) şi transformată în 2015 în legea neconstituţională 217 - n.r.), unui criminal de război, Wass Albert, într-un continuu proces de „înfrumuseţare a imaginii, i se dedică serate literare, festivităţi şi procesiuni cu lumânări, în curtea bisericilor romanocatolice din Reghin şi a celei reformate din Lunca Mureş, ridicându-i-se busturi, i se tipăresc cărţi la editura Mentor - unde-i „părtaş", substanţial în procente, Marko Bela.

Nicolae Iorga - „Nu ne uitaţi !"

Nouă, urmaşilor, ne revine o datorie naţională cinstirea eroilor, cult al acestui Neam Creştin. Lor, tuturor celor căzuţi, în urmă cu 70 de ani, pe câmpurile de luptă, pentru dezrobirea Basarabiei de ciumă roşie, tuturor celor care şi-au dat tânăra lor viaţă pentru dăinuirea patriei eterne, a României întregite, le aducem prinos versurile din poezia savantului Nicolae Iorga - „Nu ne uitaţi!": „Noi suntem mulţi, e codrul plin,/ De noi e plin muntele tot,/ În şiruri crucile se ţin,/ Pe gropi ce nu se mai socot.// Noi suntem mulţi: de vrei să ştii,/ Pofteşte-n sate pe la noi,/ Unde o spuza de copii/ Ramasu-ne-au flamanzi şi goi.//...// Dar, cum suntem din moşi-strămoşi/ Deprinşi tot cu aceleaşi sorţi,/ Ne-am dus la moarte bucuroşi,/ Şi nu le cerem alte morţi.// Români am fost, când am luptat,/ Până la urmă, neclintit,/ Creştini suntem, căci am iertat,/ Dormind acuma liniştit.// Şi după câte le-am făcut,/ Noi mai simţim un singur dor,/ Al celor care s-au trecut/ Şi n-au văzut ispravă lor.// Şi fiindc-am fost tot ce v-am fost,/ Când ne-am făcut al vieţii rost,/ În bucuria voastră, fraţi,/ Nu ne uitaţi!".

Istoria nu se scrie prin ordonanţe de urgenţă!

Istoria Neamului Românesc nu se scrie prin trădări, ezitări, prin macularea adevărului şi evitarea realităţii. Ea se scrie prin implicare. Istoria, cu luminile şi umbrele ei, trebuie apărată şi respectată, nu insultată şi falsificată! Într-adevăr, ca şi în cazul mareşalului Ion Antonescu, în istorie şi în viaţă unui om, sunt perioade şi fapte discutabile care trebuie cântărite prin vreme, prin echidistanţă, prin nepărtinire sau cu ambiţii personale. Istoria nu se scrie, în nicio ţară a lumii, prin ordonanţe de urgenţă! Am făcut aceste precizări, conform opiniei şi poziţiei echidistante a unui ziarist, de peste 50 de ani în această meserie plină de responsabilităţi. Spuneam, şi cu alte prilejuri, că istoria trebuie să ne-o scriem noi, românii! Prea ne-au scris-o toţi Rollerii (gen Boia, Cioroianu & Co - n.r.), cum au vrut ei, cu cerneală uneori a învingătorului vremelnic, care a fost ba roşie, ba verde, ba neagră!

----------------------------------------------------
[1] versuri din volumul „Ne cheamă Ardealul" ed. 1944.
[2] vezi http://www.cuvantul-liber.ro/index.php?mact=News,cntnt01,detail,0&cntnt01articleid=55829&cntnt01returnid=57

footer