Revista Art-emis
Final… pe dos PDF Imprimare Email
Marian Ioan   
Duminică, 30 Octombrie 2016 10:48

IAfiş lansare cărţi Marian Ioaneri, 27 octombrie 2016, s-a produs manifestarea culturală senzațională anunțată cu surle, fără trâmbițe, încă de pe 3 octombrie 2016, după cum se poate reciti și acuma la acest link [1], întru înțelegerea celor ce urmează. În pofida speranțelor, ieri, aproape toate mi-au mers pe dos, confirmând, parcă, aprecierea celor care mă consideră pe mine a fi pe dos. Am s-o iau pe puncte:
1. Înfiorătoarea misiune de a mă duce și aduce înapoi cu mașina personală și-a asumat-o preietenul meu Valeriu Panait. I-a reușit, că văd că sunt acasă acuma, dar... pe dos. Pentru că, în loc să mi se facă rău în mașină și la dus și la întors, ca de obicei, mi s-a făcut doar la întors. E adevărat, mi s-a făcut așa de rău, încât aproape că a compensat faptul că nu mi s-a făcut și la dus. Mulțumesc frumos, Vali!

Postul de televiziune nu a fost închis și nimeni n-a fost arestat

2. De cum am ajuns acolo, domnii Ion Măldărescu și Nicolae Dinescu (nu, nu este coincidență de nume, este chiar fostul arbitru de fotbal, la fel de viguros și la 75 de ani, ca la 30), care ne așteptau „la cotitură", pentru că strada făcea o curbă acolo unde ne-am întâlnit, ne-au și „săltat" și ne-au depus în studioul televiziunii locale. Am zis că ne-au săltat, pentru că studioul este la ultimul etaj al unui bloc. Ca să fiu sigur că nu uit până la sfârșit, mulțumesc celor doi încă de acum pentru tot ce au făcut și tot ce ne-au oferit ieri, oriunde ne-am aflat în Râmnicu Vâlcea! Și chestiunea cu televiziunea a fost pe dos, pentru că eu îi avertizasem că nu e bine să mă invite pe mine într-o emisiune și să-mi pună întrebări. Nu de alta, dar, dacă le răspund, s-ar putea să le închidă postul și să-i și aresteze. Cu toate astea, nu au renunțat, dar, ca să fie totul chiar pe dos, postul nu a fost închis și nimeni n-a fost arestat. Este adevărat că moderatorul, domnul profesor Nicolae Dinescu, m-a „atacat" numai cu întrebări legate de cărțile mele, de pasiunile mele, oferindu-mi formidabila surpriză de a fi știut că sunt mare suporter al echipei de fotbal „Rapid" și chiar lăudându-mi această pasiune.

O bună parte dintre cei care ar fi dorit să vină la manifestare s-au împiedicat în stropii de ploaie

3. Prezentarea propriu-zisă a cărților a avut loc la Biblioteca Județeană „Antim Rvireanul". Întrucât nu se întrevedea nimic pe dos, a preluat sarcina de a rezolva această problemă însuși Dumnezeu care, deși până atunci nu plouase, a băgat o ploaie zdravănă, astfel încât o bună parte dintre cei care ar fi dorit să vină la manifestare s-au împiedicat în stropii de ploaie. Așa se face că, în loc ca sala să fie pe jumătate plină, a fost pe dos, adică pe jumătate goală! Calitatea participanților și cele spuse de aceștia au compensat, însă, toate celelalte impedimente. Aș zice că și chestia asta a fost tot pe dos, dacă-mi amintesc de alte manifestări similare la care participĂ lume multă și iau cuvântul foarte mulți vorbitori care se scot pe ei în evidență, nicidecum lucrările despre care ar fi trebuit să vorbească. De data asta, toți cei care au luat cuvântul au vorbit puțin dar cred se înțeleseseră și puseseră la cale un fel de complot la adresa mea, astfel că toate acele cuvinte puține m-au pus pe mine în situația de a mi se pune nodul în gât de mult mai multe ori decât de obicei. Pe dos, nu!?

Domnul conf. univ. dr. Remus Grigorescu a reușit să fie primul care m-a emoționat

Moderator al acestei întâmplări literare a fost domnul profesor Nicolae Dinescu. Nici aici n-am scăpat de lauda la adresa pasiunii mele pentru „Rapid", dar nu numai la atâta s-a redus prezentarea pe care mi-a făcut-o, ci m-a pus să „recit" și formația care a câștigat campionatul în 1967. Apoi a dat cuvântul invitaților. Primul care a vorbit a fost directorul bibliotecii județene, domnul conf. univ. dr. Remus Grigorescu. Domnia sa a vorbit cel mai puțin, dar a reușit să fie primul care m-a emoționat, așa că, să fiu și eu pe dos, despre cel de la început voi vorbi la sfârșit. A urmat domnul general mr. (r) Ilie Gorjan. Încă dinainte de a lua cuvântul, domnia să mă și afectase emoțional prin două chestiuni. Una era aceea că a fost jandarm, a lucrat la jandarmi, și mi-a adus aminte că unchiul meu, soțul celebrei mami din scrierile mele, adică sora lui tata, cel care-mi aducea caramele în buzunarele vestonului, a fost jandarm. În dulce spiritul etern al politicii românești de dintotdeauna, după ce fusese trimis să asigure paza și ordinea în zonele cele mai dificile, inclusiv spre linia frontului, după război, când părea că s-a așternut pacea, a fost dat afară din Jandarmerie.

Domnul Ilie Gorjan a citit două d-alea de scriu eu, fără să știu ce sunt

A doua a fost aceea că citise din scoarță-n scoarță cele două cărți care erau prezentate. Am recunoscut un om cu o formație similară cu a mea, un om care nu-și permite să vorbească fără să știe despre ce vorbeșe. Ca și mine, cam anacronic în raport cu vremurile pe care le trăim, din acest punct de vedere. Deși am zis că domnul Ilie Gorjan m-a emoționat prin două chestiuni, ca să mențin caracterul pe dos al întâmplării, voi numi și cea de a treia chestiune cu care m-a emoționat. Întru exemplificarea aprecierilor pe care domnia sa le-a făcut la adresa autorului cărților, adică a mea, aprecieri pe care le-au făcut toți vorbitorii dar pe care nu le pot reproduce din egosim, le păstrez numai pentru mine, domnul Gorjan a citit două... A citit două d-alea de scriu eu, fără să știu ce sunt. La finalul acestor rânduri voi prezenta toate textele lecturate fie de invitați, fie de mine, pentru cei care n-au ajuns să le audieze în direct. Acum voi menționa doar faptul că, la finalul lecturii, sala a aplaudat.

A făcut trimitere la Sean Connery

Ca să nu rămân la „cele două erau trei", voi mai adăuga două aspecte care mi-au reținut atenția din cele spuse de domnul Gorjan. Unul este acela că domnia sa a subliniat spiritul ludic al scriselor mele, remarcând, însă, că, uneori, acesta devine sentimental. Al doilea este că a făcut trimitere la Sean Connery. Or, eu nu-mi amintesc să fi scris, sau să fi spus la Râmnicu Vâlcea, ceea ce mi s-a-n tâmplat în Japonia, acolo unde mi s-a spus că aș semăna cu celebrul actor irlandez, ba chiar s-a și scris despre această asemănare chiar în publicația oficială a Agenției pentru Apărare din acea țară. De unde l-o fi scos domnul general pe Sean Connery!?!

„Ați vrut să cunoașteți un lup de mare și, când colo, ați cunoscut doar un biet maidanez literar"

A urmat domnul Adrian Buşu, vicepreședinte pentru probleme de cultură al Consiliului Județean Vâlcea. Dincolo de referirile la activitatea pentru care ne adunasem acolo, am reținut, și am și remarcat atunci când am luat și eu cuvântul, afirmația domniei sale, prezentată ca o scuză că nu putuse participa la o altă activitate culturală desfășurată în zilele precedente, întrucât „Am finalizat spitalul și nu mai suntem nevoiți să returnăm fonduri europene". Pentru mine, orice altceva era mai puțin important decât ceea ce a spus. Aș mai menționa că, într-o discuție anterioară începerii activității propriu-zise, domnia sa îmi spusese că, printre motivele pentru care a venit a fost dorința de a cunoaște un „lup de mare". Nu puteam rămâne nesimțitoriu și rece în fața unei asemenea declarații, astfel că i-am vorbit despre încercarea mea de a impune acordarea unui premiu Nobel pentru... rău de mare, angajându-mă să aduc eu acel premiu în România. Iar ca amintire i-am oferit cartea „Maidanisme literare sau Tablouri din cuvinte", cu dedicația „Ați vrut să cunoașteți un lup de mare și, când colo, ați cunoscut un maidanez. Și nici ăla autentic, ci doar un biet maidanez literar". Deși avusesem o mică reținere, știind eu din experiențe anterioare, că oamenii care nu mă cunosc bine sunt tentați adeseori să-mi înțelegă pe dos spusele, râsul domniei sale la lecturarea acelei dedicații m-a descătușat.

„La palicarul veselim"

A urmat domnul Marian Pătraşcu, cel care îmi organizase prima prezentare de carte la Râmnicu-Vâlcea, în urmă cu un an (poate doi!?). Întrucât nu s-a referit la mine, ci la scrisele mele, voi divulga aprecierile domniei sale cu privire la originalitatea remarcabilă a textelor din cărțile mele. Nu în ultimul rând, domnul Pătraşcu a reamintit cum am fost eu împins efectiv de la spate ca să devin scriitor, de cea căreia domnia sa i-a zis „englezoaica lui", iar eu am reamintit că „englezoaica mea" vâlceancă este și, de data asta, i-am devoalat și numele vâlcean, nu ca data trecută când i-l menționsem numai pe cel de „englezoaică". Aș mai sublinia două aspecte referitoare la intervenția domnului Pătraşcu. Domnia sa are un stil de a vorbi, din care se vede că este inginer... chimist. Adică, sinceritatea spuselor sale poate fi verificată cu... hârtia de turnesol. Hârtia de turnesol, se știe, dacă sesizează concordanță deplină între ceea ce vorbești și ceea ce simțești, se albăstrește, dar dacă sesizează că una spui, dar cu totul alta gândești, se înroșește. La domnul Pătraşcu hârtia de turnesol se albăstrește întodeauna! În finalul intervenției sale, domnul Pătraşcu mi-a făcut bucuria de a recomanda celor de față să acceseze locanta mea cea muzicală, pe care am botezat-o „La palicarul veselim" îndemnându-i să-și facă rezervări, întrucât merită.

Aprecieri și îndemnuri serioase, logice și bine intenționate

A luat apoi cuvântul domnul profesor dr. Ion Soare, om cu preocupări absolut serioase și meritorii în domeniul literaturii memorialistice, istorice, dar nu numai, membru al Uniunii Scriitorilor. Aș menționa recent apăruta lucrare „Un savant pentru eternitate: Dumitru Drăghicescu (1875-1945)", lucrare pe care a prefațat-o și la scrierea căreia a și contribuit, alături de alți pasionați, lucrare dedicată memoriei unui român ale cărui opere sunt studiate în universități de prestigiu din lumea civilizată, dar despre care nu se pomenește mai nimic în România. Din păcate, aprecierile domniei sale au fost din cele pe care am promis că nu le divulg, ci le păstrez doar pentru mine. Aș zice numai atât: „Păcat că nu pot fi eu atât de serios, pe cât de serioase, de logice și de bine intenționate sunt aprecierile și îndemnurile pe care mi le-a adresat domnul Soare, și nu numai domnia sa!"

„Ne-ai păcălit, vrem și noi cartea asta"

Desigur, n-am avut cum să mă fofilez și a trebuit să vorbesc și eu. Am mulțumit celor „vinovați" de prezența mea acolo, dar, de data asta, pe dos față de obicei, mi-am amintit și contextul în care nu numai că am dat curs unei invitații, ci mi-am și dorit să mă duc la Vâlcea. Este vorba de proveniența vâlceană a celei care nu s-a lăsat până nu m-a făcut scriitor, dar și momentul în care doi invitați, la precedenta prezentare de carte, la sfârșit, mi-au spus cu lacrimi în ochi „Ne-ai păcălit, vrem și noi cartea asta". Nu faptul că au vrut cartea m-a marcat, ci lacrimile din ochii lor! Apoi am expus povestea celor două cărți și am lecturat câteva texte prin care am încercat să susțin afirmația că eu nu sunt scriitor, ci un simplu trecător prin viață care, neputând picta și nici cânta, ceea ce-l impresionează, transformă acele întâmplări în tablouri din cuvinte. Iată ce s-a citit ieri la Râmnicu Vâlcea:

Textele citite de domnul general Ilie Gorjan:

Dialog cu viața

M-am enervat nițel aseară și m-am cam luat de viața mea. Nu-i vorbă, că nici n-aș fi avut de cineva altcineva să mă iau, că eram numai eu cu ea acasă. De fapt, am exagerat când am zis că m-am luat de ea, doar i-am pus câteva întrebări. De exemplu, am întrebat-o ce mi-a dat ea din tot ce am vrut eu. Cică „Ia-o pe puncte, nu mă lua așa, modo groso! Până la urmă, nu uita că eu te-am luat în primire când nici nu existai și te-am adus până aici, când nici tu nu te mai recunoști în oglindă. Tu crezi că mi-a fost ușor, cu unu ca tine? Ai uitat de câte ori era să-mi scapi?" s-a dat ea la mine. Am luat-o pe puncte:
1. Mie-mi plăcea să mă scol dimineața mai târziu, iar tu m-ai dus acolo unde mă sculau la 6 dimineața. Colac peste pupăză, în ultimii zece ani de activitate trebuia să mă scol chiar de la 04.30 a.m.
2. Când eram mic și vroiam să mă fac mecanic, m-ai trimis la liceu. Apoi, mai târziu, când nu mai aveam chef să fiu mecanic, m-ai făcut mecanic.
3. Nu mi-am dorit niciodată să fiu șef, fiindcă șefia presupune să acoperi și zone de activitate în care nu ai evoluat, cu care n-ai avut tangență, iar mie îmi place să mă manifest numai în ceea ce știu foarte bine. Și? Mai mereu m-ai împins în poziții de șef.
4. Știi bine că eu sunt cam taciturn. Nu am resurse energetice care să-mi permită să sporovăiesc. Cu toate astea, m-ai împins într-o grămadă de posturi în care trebuia să vorbesc, să vorbesc, să vorbesc.
5. Sunt o ființă statică. Nu m-a interesat niciodată să călătoresc, n-am avut curiozități turistice. Nici de asta n-ai ținut cont și m-ai trimis de jur împrejurul lumii, de ajunsesem să-mi fie mai familiară valiza decât patul de acasă.
6. Fiindcă am rău rău de mașină, nu mi-am propus niciodată nici să am mașină, nici să șofez. N-ai dat doi bani pe răul meu și m-ai obligat să șofez atâta încât, probabil, dacă aș aduna kilometrii parcurși cu volanul în mână ...
7. Am și rău de mare, iar tu m-ai împins și m-ai făcut marinar. Mă mir că ai avut grijă și nu m-ai lăsat să mor atunci, pe Dragorul de Bază 13, când venea Miha să-mi dea apă și să vadă dacă mai respir.
8. Știi că sunt milos. Rău de gură, dar slab de înger, cum se zice. Cred că intenționat m-ai împins în situația de a trimite niște oameni acolo unde era posibil să nu se mai întoarcă. Ai vrut să vezi cum dorm eu noaptea îmbrăcat, cu telefonul pe piept, așteptând vești de la ei. Mai degrabă m-aș fi dus eu în locul lor, dar ai aranjat lucrurile astfel încât să n-am voie să fac așa.
I-am mai zis eu câteva, dar, la un moment dat, am văzut-o că se cam pleoștise și m-a-ntrebat cu glas stins:
- Bine, ai dreptate, ce vrei să fac acuma? Uite, plec și te las fără mine, crezi că-ți va fi mai bine? Auzi ce i-a trecut prin cap! Practic, vroia să fugă de răspundere, așa că i-am retezat-o:
- Ai vrea tu. Crezi că scapi așa ușor? Acuma stai cu mine până la sfârșit, să vezi și tu ce ai făcut!
Acuma e cu mine, tăcută. Ea tăcută, eu tăcut. Ne uităm unul la altul pe furiș. Ce să-i mai fac, că mi-e milă și de ea când o văd așa posomorâtă. Probabil, ea o fi crezut că mă ajută, că-mi face un bine, de unde să știe că nimerise într-unu pe dos!?

Borş de peşte pescăresc

Precizări iniţiale:
1. Borşul este pescăresc, nu peştele. Adică, metoda de preparare.
2. Gospodinele să nu se aştepte să le spun cantităţile pe categorii de produse şi timpii pe faze ale preparării. Va trebui să citească atent şi să-şi noteze singure reţeta, pentru că se regăseşte în acest material.
Să fi fost prin anul 1900 şi nu mai ştiu cât. Nici cum îl chema pe cel căruia îi ziceam Cauciuc nu-mi mai amintesc. Eram colegi la Facultatea de Nave din Galaţi. Eu le tot povesteam cum îmi petreceam câte 4-5-6 săptămâni în fiecare vară, pe Dunărea Veche, la Mila 8 , de unde m ă întorceam cu oase de peşte şi în cap. Pentru că cei pentru care lucram eu acolo, neavând altceva de făcut decât să aştepte să termin eu ce făceam, ca să plece acasă, adică la Tulcea, făceau pescărie. Adică, pescuiau, sau dădeau iama prin sculele pescarilor, setci, vârşe, şi altele, sau preparau peştele în toate felurile posibile, eu fiind cel pe care vroiau să-l impresioneze şi să-l impulsioneze, ca să termine mai repede să poată pleca ei. Că eu rămâneam tot acolo. După una din reprizele de poveşti spuse de mine, Cauciuc îmi zice: „Hai să-ţi spun şi eu una. Am fost în vacanţă pe acolo pe unde zici şi tu că-ţi petreceai verile. Am fost vreo 10 colegi. Am tras la un pescar lipovean acasă. Ziua plecam cu el cu barca. Pescuiam, făceam baie, făceam plajă. Prin rotaţie, unu dintre noi rămânea acasă să o ajute pe lipoveancă lagătit, că eram zece guri flămânde, totuşi. Într-o zi mi-a venit şi mie rândul. Am adus peştele care era într-un coş mare d e nuiele. Lipoveanca a a dus un fund mare de lemn, care, după cum arăta, cred nu mai fusese spălat de când fusese făcut. A luat pe rând câte un peşte, cu vârful cuţitului, dintr-o singură mişcare, îl despica şi arunca maţele din el, apoi hârşt, hârşt, o dată pe o parte, apoi pe partea cealaltă, lua solzii. Cu o mişcare fulgerătoare îi tăia capul şi arunca şi peştele şi capul într-o oală uriaşă, fără să-l spele. După ce a terminat peştii, a-nceput să taie legumele. N-a spălat fundul de lemn după ce curăţase peştele, iar după ce tăia mărunt ceapa, o rădea de pe fund cu cuţitul, aruncând-o în oală, cu tot cu zaţul care se găsea pe fund de la peşte. Am simţit că mi se-ntorc maţele pe dos, dar nu le-am spus nimic colegilor, când au venit. Ce dracu ar fi mâncat, că ne terminasem conservele cu care venisem?! Ei s-au aşezat la masă iar eu m-am dat lovit, acuzând dureri stomacale şi mestecam ultimii doi biscuiţi. Băi, băiete, să-i fi văzut cu ce poftă mâncau! Atunci am avut în faţa ochilor materializarea vorbei „se băteau turcii la gura lor". Cu atâta plăcere mâncau, încât pur şi simplu nu m-am mai putut abţine şi am luat şi eu o lingură, de curiozitate. Am sfârşit prin a mânca trei porţii şi am pupat-o pe lipoveancă, fără să-i spun de ce".
Gata fetelor? V-aţi notat reţeta?! Păi, dacă vreţi să fiţi pupate...

Și iată ce am citit eu, în contextul în care spusesem că pe mine mă impresionează, îndemnându-mă, astfel, să scriu, copiii, bătrânii, câinii maidanezi, tinerii și ... extratereștrii:

Părinte

Întotdeauna am susţinut că cea mai importantă profesie într-o societate este aceea de învăţător. Nu mă dezic, dar n-am să reiau argumentele pe care le-am prezentat cu alte ocazii. Astăzi, însã, în metrou fiind, cam absent fiind eu, această credinţă mi-a fost zdruncinată serios. Deodată, relativ aproape de mine, a răsunat un „Aaabulubulubulu pâta pâta pâta bdrrrrrruuu!". Intrigat că nu observasem nimic până atunci, m-am aplecat să văd fiinţa, căci era clar că era un copil mic. Aşa era, nu mă puteam înşela. Era într-un cărucior. În picioare lângă cărucior, era mama scandalagiului. Stătea de vorbă cu cineva căruia îi explica „Acuma are nervi fiindcă ...". N-am reţinut continuarea, nici nu mă interesa. Pe mine, în clipa aia, văzându-l pe scandalagiu cum arăta şi pe mama lui, m-a lovit gândul că, totuşi, cea mai importantă profesie dintr-o societate este aceea de părinte. Orice altă profesie, dacã este dintr-acelea care au efecte directe asupra fiinţei umane, se desfăşoară pe durată limitată. Învăţătorul are grijã de copil câţiva ani, asistentele de la grădiniţã la fel, tot aşa stau lucrurile şi cu profesorii. Până şi doctorii au grijã de pacienţi doar pe durata bolii. Părintele, însã, exercită aceastã profesie toatã viaţa şi, pe deasupra, trebuie să facă om din „Aaabulubulubulu pâta pâta pâta bdrrrruuuu!". Un om care, poate, va aduce mari beneficii societăţii. Sau, poate, va fi doar un pion, dar nimic nu se poate realiza fără pioni. Iar asta este o profesie care se exercitã, adeseori, şi dincolo de viaţã. Nu întâmplător, prin cimitire poate fi vãzută câte o mamă care vorbeşte singură în faţa unei cruci: „De ce-ai plecat, băiatul meu? De ce te-ai grăbit şi nu ai aşteptat să plec eu ? Pe mine cui m-ai lãsat? ". Sau câte un tânãr care, în acelaşi cadru, zice „Și eu, acuma, ce fac mamă?".

Sfârşit de lume

Dacă ar putea să vorbească, băncile din cartierul meu ar spune o mulţime de poveşti. Despre pensionarii care stau la o bere, despre negustorii care vând ciorapi, chiloţi, maieuri, despre ţigăncile care vând piersici şi flori, păzite de câte un tuciuriu cu ceafa groasă, despre bolnavii psihici care-şi târâie existenţa pe ele, despre drogaţii care-şi dau în vene şi rămân întinşi pe ele. Oare, cum ar spune povestea de azi?
Pe una din bănci stătea o bătrână, cu o găleată. Era evident venită din altă parte. Pe fundul găleţii, erau nişte vişine. N-am ştiut atunci, nu ştiu nici acuma de ce m-am oprit în dreptul ei, că eu nu mănânc vişine. M-am oprit şi ...
- Ce-s astea, mamaie, cireşe?
- Nu maică, e vişine.
- Sunt d-alea americane, cu e-uri, cu fosfaţi, cu emulgatori, cu detergenţi, cu nitriţi?
Recunosc că până şi capra vecinului ar fi murit de oftică dacă m-ar fi auzit înşirând cuvintele astea, fără să am habar ce semnificaţie au, sau dacă au vreo legătură cu vişinele.
- Nu, maică. Nici nu ştiu ce-s astea de le ziseşi. Sunt de la mine din curte. Mi s-a dus moşu', că el mai făcea vişinată, fiu-meu nu mai vine cu anii, iar eu nu mai pot să mănânc. Mi-e milă de ele să le las să putrezească pe jos. I-am cumpărat toate vişinele şi m-am îndepărtat repede să nu mă vadă cum... Și uite aşa am mâncat eu vişine spălate cu lacrimi. Dar am fost şmecher în faţa bătrânei! În timp ce mâncam nu scăpam de imaginea acelei femei. Era imaginea unei lumi care se duce. Imaginea unui sfârşit de lume.

Respect

Azi am trecut printr-o piaţă. A fost doar un pretext de a-mi prelungi traseul cu vreo 37 de metri, sã pot zice cã mi-am fãcut plimbarea... săptămânală. În hala de mărime aproximativ... mijlocie, „negustori industriali" ofereau produse tradiţionale precum kiwi, pomelo, clementine şi altele. Zic „negustori industriali" pentru că ei nu produc ceea ce vând, ci doar negustoresc, or eu mă aştept ca, la piaţă măcar, să cumpăr de la ăia care produc ceea ce vând. Mă refer la produsele agro-alimentare, adicã legume şi fructe, nu-i am în vedere şi pe ăia care vând detergent, de exemplu, tot la piaţă.Când să ies, în dreptul uşii era un maidanez capsat. Nu, nu e vorba de un maidanez uman pilit şi pus pe scandal, ci de un maidanez canin, cu capsa de identificare montată pe ureche de cei de la „Fiur lăbuţen". Exacerbat de politicos, cum mă ştie toată lumea, mai ales în relaţia cu cei în faţa cărora n-am avut niciodată câştig de cauză, ci numai invers, m-am dat niţel mai înapoi, ba chiar m-am poziţionat după uşă, aşteptând ca „individul" să treacă şi să pot ieşi şi eu în siguranţã. Maidanezul, însă, nu vroia. Stătea şi mă ţintuia cu privirea de parcã mi-ar fi zis: „Bă, eu te mai aştept mult să ieşi?!?". Atunci mi-am luat inima-n dinţi şi am ieşit. Imediat, a lăsat şi el capul în jos şi a intrat prin uşa încă deschisă. În clipa aia mi-am amintit că strãzile noastre sunt pline de tineri care nu ştiu ce-i ăla respect şi nimeni nu-i învaţă. Pãrinţii sunt ocupaţi cu carierele profesionale, bunicii sunt în excursie ca să vadă şi ei, acuma, lumea, iar profesorii sunt supraîncărcaţi cu planificãri, conferinţe, seminarii, interviuri şi scandaluri sexuale. Aşa că, mă bate gândul sã deschid o şcoală, sau măcar un curs, unde să se predea respectul. Primul lector l-am şi găsit. Maidanezul capsat.

Busculada olimpică

N-am ce face şi mă întorc de la Braşov la Bucureşti, taman când începuse să ningă la munte. Pe drumul spre casă, mã opresc în dreptul unei cofetãrii. De sus, parcã începuse olimpiada la proba „jumping fără coardă". Participau stropii de ploaie şi fulgii de zãpadã. Punctul de lansare? Norii de pe cer. Sosirea? Pe obrazul meu. În faţa cofetăriei, o femeie vizibil de la ţară. „Ia ghiocelul, ia zambila, ia laleaua! Un leu ghiocelul, un leu zambila, un leu laleaua!". Puţini trecători se perindau pe fleoşcăiala aia de vreme, dar ea absolvise studiile de strategie şi-şi alesese locul într-un „punct obligatoriu de trecere pentru tineri". La un moment dat, ies din cofetãrie un băiat şi o fată. „Ţãranca" nu îi iartă şi „sare pe ei": „Ia ghiocelul, ia zambila, ia laleaua! Un leu ghiocelul, un leu zambila, un leu laleaua!". Băiatul se opreşte şi o întreabă din ochi pe fată, iar ea, aproape imperceptibil, se uită spre zambilă. Bãiatul scoate un leu, ia zambila şi i-o dă fetei. De cum pune mâna pe floare, fata o miroase şi zâmbeşte. Văzând-o zâmbind, băiatul se întoarce la ţărancã, îi ia toate zambilele din mână, le numără, îi dã banii şi-i înmânează fetei toate bucheţelele. În clipa aia, în punctul olimpic de sosire de pe obrazul meu, s-a produs o busculadă. Stropii de ploaie şi fulgii de zăpadă care aterizau acolo s-au ciocnit cu... lacrimile mele.

Jucării extraterestre

Dom'le, aproape că m-a apucat durerea de cap de când mă tot străduiesc să pătrund în tainele extraterestre. De câte ori sunt cât p-aci să le dau în vileag, pac! mai apare câte ceva care cică n-ar fi cum era cât p-aci să descopăr eu. Da' nu mă las! Împrumutai șareta cu care străbătu Sucă tot Universu' atunci când îl trimisă nea Mărin Primordialu' să vadă cine dete cu Big-Bangu' în grădina lui, și dădui și eu o fugă până-n buricul Universului. Profitai de faptul că ăia de pe acolo umbla cu nasu' pe sus și nu mă băgară în seamă, mă apropiai de o grădinuță unde-și crește ei mini-extratereștrii și ce văzui ... aproape că mi-e frică să vă spui. Da' vă spui, că pă urmă ziceți că de ce-mi fu frică să vă spui! La început nu-mi dădui seama ce făcea ăia mici, că stătea ciorchine în jurul unei mese și, din când în când, râdea, își dedea cu palmele peste genunchi și zicea ceva ce nu-nțelesei, că era în extraterestră. Profitai de faptul că și ăștia era tot cu nasu' pe sus, că, uitai să vă spui, extratereștrii ăștia are nasu' în vârfu capului, și mă apropiai o țâră. Era să caz, când văzui ce făcea. Juca ceva ca ăla de-i zicem noi „Monopoly", sau „Nu te supăra frate". Cum mă gândeam eu așa, dacă ne-o fi văzut ei pe noi jucându-ne cu d-astea, sau ei ne-a învățat pe noi, zării unu mic mai supărat, care stătea retras, singur, cu nasu-n jos. Adică era așa, cu capul plecat, i-o fi fost rău, o fi mâncat ceva ce nu i-a căzut bine. După cum arăta, nu cred că avea mai mult de 3-4 ... mii de ani. Mă apropiai de el, îl mângâiai nițel, îl întrebai ce a pățit de e supărat și ne-am încins la conversație. Era supărat că îi luară unii mai mari ideile și pe el îl dădură la o parte de la masă.

Din una-n alta, aflai că el făcuse Pământul. Zicea că primise la Monoply ăla un fir de praf și trebuia să facă nu știu ce cu el. În timp ce ăia mai mari râdea de el, el dete cu Big-Bangu și transformă firul de praf în Pământ. Atunci se făcu linișite în jurul lui, că tăcură toți ăia mai mari și căscară ochii nevenindu-le să creadă. Așa se instală liniștea universală. Apoi, ăl mic se apucă să pună pe Pământ d-alea, d-alea da' nu-i plăcu fiindcă prea stătea toate la locu' lor. Atunci făcu și oameni. De atunci, se strânseseră toți în jurul lui și ne studia de acolo, din grădinuța aia a lor. De unde la început râseseră toți de el, acuma începură cu idei. Unu zise că ce e Pământul ăla, dacă n-are istorie, de unde știe el că e adevărat și n-o fi vreo hologramă. De aia, ăl mic ne dădu erele, glaciațiunile și alelalte. Pe urmă, zise altu' că ce oameni e ăia, fără istorie. Și, ca să-i închidă gura și ăstuia, ăl mic ne dete dacii, ne dete ilirii, ne dete mayașii.Partea proastă fu că, pe măsură ce tot evolua realizarea ăluia mic, se băgară și d-ăia mai mari în joc, ca să fie și ei importanți. Iar ăia ne dădură războiul de o sută de ani, războiul rozelor, pe urmă ne dădură democrația, alianțele și alte păcate d-astea. Iar pe ăla mic, până la urmă îl dădură la o parte de tot, că aveau de gând să ne facă să plecăm de pe Pământ. Atunci, când îl găsii eu pe ăla mic supărat, asta discuta ăi mari. Ajunseseră cu discuțiile la întrebarea cum să ne facă să plecăm. Să pârjolim Pământul, ca să plecăm de frică, sau ca să nu murim de foame, sau altfel?Cam aici plecai și eu, că se lăsase seara, iar trăsura lu' Sucă n-avea faruri de seară și nu vroiam să se ia de mine vreo patrulă de milițieni extratereștri. Că ăia, deși sunt extratereștri, sunt turci. Adică, nu ține să le dai ceva, că ei nu știe ce-i aia, iar să fug n-aș fi avut cum, că ei sunt în același timp și acolo unde m-a prins și acolo unde aș fi fugit. Am auzit și eu că se lasă și ei mânjiți, da' numa cu ceva anume și eu n-aveam la mine. Că nu-mi trecuse prin cap când plecai de acasă să fi luat o damigeană cu zaibăr, să fie acolo, că nu se știe... Cum am zis de la-nceput, la final voi menționa ce a spus primul vorbitor, anume directorul bibliotecii județene. Domnia sa a prezentat catrenul de pe coperta a IV-a a cărții „La capătul drumului - The bestial bonus", cel intitulat...

Final

Mă uit în mine ca-ntr-o carte/ Mă răsfoiesc, mă-ntorc pe dos/ Scot viața-mi și o pun deoparte/ M-apropii și-o privesc sfios.

Domnul Remus Grigorescu a subliniat frumusețea acestui catren, într-o manieră care chiar m-a emoționat mai mult decât m-aș fi așteptat. Și, ca să pun capac la toate cele ce au fost pe dos, i-am spus că acela este singurul catren pe care l-am scris în întreaga mea viață, adăugând ceva specific mie. Anume, am zis „Acuma, când i-ați remarcat dumneavoastră frumusețea, îmi dau seama ce s-ar fi ales de mine dacă aș fi scris mai multe d-astea!" Cam asta fu la Râmnicu-Vâlcea. La „anvergura" mea nesemnificativă, nu cred că aș fi putut avea un final... literar mai frumos. Vorba prietenului meu rapidist Filă: „Ce bine c-ai fost, ce păcat că nu vei mai fi!". Un singur regret am, anume că am uitat să le citesc „Valsul miresii". Că, povestea acelei mirese și pe cea cu Maria, cu borcanele cu ciorbă pe care i le tot cară mama, deși ea nu le mănâncă..., n-am uitat să le spun. Dar acum, pe bune, n-ar fi fost prea pe dos să nu fi uitat eu chiar nimic!?

P.S. Azi, tot acolo, se desfășoară un festival de umor. Dacă aș mai fi rămas, aș fi avut curaj să le citesc „Abordare serioasă în registru umoristic„, din cartea „Despre Intelligence Altfel', o carte care nu este nicidecum de umor, ci de deschis mintea, text cu care mi-am încheiat întotdeauna conferința „Despre Intelligence" în ropotele de aplauze și hohotele de râs ale celor prezenți. Nu m-ar fi mirat dacă primeam vreun premiu!
28 octombrie 2016

Notă: subtitlurile extrase din text aparţin redacţiei.
----------------------------------------
[1] https://altfel.wordpress.com/2016/10/03/manifestare-culturala-senzationala/

footer