Revista Art-emis
Focul iubirii în profetismul lui Mihai Eminescu PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Miercuri, 14 Ianuarie 2015 22:31
Mihai Eminescu 165„Inimă bună, garoafe sângerii, iubire şi numai iubire, scumpul meu drag! Un echo răspunde inimilor noastre în auz de dimineaţă. Scumpul meu Emin, să-l ascultăm mărit în noi. Cu totul, de-acum cu totul a ta!   Veronica”
 
Dragostea harică în care se aprinde Iubirea lui Hristos este un dar dumnezeiesc, o harismă specială, mistică, o suferinţă temporală pentru a se defini creştinul ales, mărturisitor, ca să odrăslească apoi într-o fericire veşnică sieşi şi cununei sfinte, strălucitoare a Neamului său. Fără suferinţă sufletul nu are demnitate, nu trăieşte viu, nu dogoreşte, nu naşte iubire, nu dăruieşte, nu se smereşte, nu se înnoieşte, nu se închină, nu se jertfeşte pentru a se îndumnezeii. Parafrazându-l pe genialul martir Ion I. Moţa, care a grăit dumnezeeştile cuvinte testamnetare tuturor generaţiilor, că: Jertfa este măsura creştinătăţii noastre, se poate spune că: Eminescu este măsura profetismului nostru naţionalist-creştin. Mihail Eminescu a fost cu mult peste măsura geniului său, a fost Profetul incontestabil al generaţiei sale. Demn şi profund, cu desăvârşiri plenare într-un tot ortodox era expresia celui mai angelic înţelept. Sinteza bio-psiho-spirituală întreţinută de munca titanică, creaţia în duh, adăuga strălucire organizării armonioase a materiei şi a spiritului, ca într-o Icoană aproape de perfecţiune. Toate visele sale înmugurite în virtuţi alese, toate darurile primite se roteau în jurul unei inteligenţe matafizice strălucitoare, împlinind cu uşurinţă deznodământul problemelor deosebit de dificile, vibrând ca un astru la mişcările Luminii, la Atotştiinţa lui Dumnezeu, cu care se acorda creator prin harul hristic, cu Creaţia care anticipase în el, Modelul ce stilizează materia spre a grăi în spirit. Pentru Mihail Eminescu vorbirea era cuvânt, cuvântul era poezie, poezia era muzică, muzica era psalm, psalmul era armonie, armonia era lumină, lumina era Nume, numele devenea Renume.
 
Eminescu şi-a cultivat cu tenacitate, telentul. Minuţios şi metodic şi-a înmulţit talanţii primiţi în dar, reîmprospătând permanent setea de cultură, reînnoindu-şi de fiecare dată spiritul întru Duh şi Adevăr. Cu cât suferea în profunzime înfiind destinul Neamului său, cu atât sistematiza faptele, concretiza evenimentele în viziunea lor profetică, dăruindu-se tot mai plenar: solitar în suferinţă, dar solidar în iubire, ca un întristat pururea bucurându-se! Urcând la esenţa lucrurilor, taina creaţiei, căreia i se închina devenea o vocaţie sacerdotală în care ardea focul Iubirii sale. Geniul său profetic, lupta împotriva timpului, împotriva vremii, împotriva spaţiului, a mărginirii, acoperind cu jertfa sa singura menire care argumentează sacralitatea sensului creştin: sfinţenia Iubirii. Viaţa lui atât de îngemănată în Dumnezeu, în Hristos, în Fecioara Maria, în Neamul protodac, în Creaţie, în Cult, în Cultură, în Ortodoxie, în naţionalism creştin, în armonie ecumenică, în pleroma Sfinţilor şi-n nemurirea Străbunilor, în Cuvânt şi Iubire, nu s-a prelins într-un tărâm al abstracţiei, al gândirii gnostice, al exerciţiului metafizic, ci a ţâşnit mistic în verdele trăirii vii, spirituale, religioase, filocalice, susurând mirific şi serafic în acelaşi timp. Asemenea profeţi se întâlnesc foarte rar, fiindcă prea se înmănunchează în el tot felul de raze frumoase, ce luminează sentimentele profunde, prieteniile adânci, calde, durabile, inspirând permanent încredere, iubire, universalitate şi dacoromânism.
 
Asemeni tuturor înaintaşilor noştri profeţi, mesianismul jertfelnic al lui Mihail Eminescu s-a circumscris sensului ortodox al trăirii continue, naţionalist-creştine, pentru fiii aleşi ai Cerului. Mihail Eminescu în orizontul gândirii sale profetice nu şi-a propus elaborarea unei metafizici sau dogmatici creştine, ci pur şi simplu comuniunea hristică, reală, înţeleaptă a Ortodoxiei în sfera Filosofiei Duhului, a Filocaliei Evanghelice, în pilduitoarele proorocii ale Marelui Pavel şi a mărturisirii dreptei credinţe a Ţăranului imperial, a Jertfei sublime, a vocaţiei liturgic-milenare a Dacoromânului.
„Cum au reuşit, se întreabă profesorul Mihai Rădulescu, întrebându-ne totodată, să convieţuiască pe acelaşi disc al ţării cel mai atroce comunism ateu cu Biserica cea mai rânduită din Ortodoxie?...” Un răspuns ni-l dă P.S.Galaction-episcopul Alexandriei şi al Teleormanului: „Vocaţia liturgică a acestui neam care-şi converteşte întreaga viaţă în gesturi şi amănunte sacralizate şi renunţă la orice, la bunăstare şi la libertate chiar, dar la sacru niciodată”, iar altă adăugare la fel de profundă vine de la părintele Buga: „Nicăieri ca-n România-puşcăria nu a fost prefăcută în Sorbonă teologică şi în catacombă creştină în care au oficiat cele mai alese spirite naţionale, pe viaţă şi mai ales pre moarte.” (Pr. Prof. Ion Buga – Minipatrologie contemporană. Ed. Symbol, Bucureşti, 1994, p. 18). Vis-a-vis de regimul închisorilor este întrebat de o reporteră ex-deţinutul politic, făgărăşanul Dumitru Moldovan: Dintre toate închisorile, unde a fost cel mai greu? În România. După eliberare şi după Revoluţie.
(Supravieţuitorii-Mărturii din temniţele comuniste ale României. Interviuri de Anca Ştef. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 219).
 
Mihail Eminescu este hotarul statornic al Neamului în Vatra credinţei milenare, apă, duh şi râu în curgerea divină a Străbunilor, flacără şi căldură în ruga monahilor ce veghează tuturor stânca de neclintit a crezului nostru biruitor, lumina şi cuvântul lui Hristos în Hrisovului arhisecular al nemuritorilor Daci, Luceafărul care binecuvintează curgerea cristalină a izvoarelor, adierea năzuinţelor valahe pe cărările veşnicilor Carpaţi, izvorul călăuzitor spre limanul moral al dreptei conştiinţe. Eminescu a fost şi încă mai este crezul îndrăgostiţilor de frumuseţea sublimă a dragostei. Pe fruntea sa nimbată de cer s-au rezemat de-atâtea ori...tâmplele atâtor frumoase fecioare dacoromânce. Privirea sa de Sfinx a pătruns în candela sufletului curat aprinzând dorul atâtor inimi angelice, înflăcărate, serafice. Gura sa a înmugurit cuvântul dându-i slova harică, înmiresmată de mustul graiului dulce, bucovinean. În cugetul său mare cât Kogaionul a adunat toate rugile de foc şi toate binecuvântările, toate prigonirile şi toate năzuinţele, toate frângerile şi toate înălţările, toate suspinurile şi toate îmbrăţişările, toate freamătele şi toate ecourile, toate flăcările şi toate arderile, toate furtunile şi toate înseninările, toate fiorurile şi toate împlinirile, toate crucile şi toate biruinţele, toate răstignirile şi toate învierile. Poezia iubirii sale pătrunde în toate fibrele, în toate tainele fiinţiale aprinzând jocul juvenil al celor ce se înfioară îmbrăţişându-se.
 
Mihail Eminescu este Crainicul doinei, Craiul cugetului, Câneazul demnităţii, Boierul dărniciei valahe, Vestitorul Adevărului, Luceafărul poeziei, Profetul înţelepciunii dace, Voievodul Iubirii. Fiecare geniu creştin ori profet ortodox trăieşte în suferinţa sa suferinţa Neamului, pentru a suferi apoi şi-n suferinţa celor de după el. El a fost şi este imnul îndrăgostiţilor, balsamul răniţilor, flamura eroilor, porumbelul bunelor vestiri, cântarea poeţilor, aura filosofilor, toiagul pelerinilor, crucea celor ce nu se îndoiesc, ruga celor prigoniţi, scutul celor prea încercaţi, pavăza mărturisitorilor, nimbul martirilor. Aşadar, se poate spune pe drept cuvânt că Eminescu a fost prezent mistic în toate închisorile ateo-monarho-comuniste, alături de suferinţele urmaşilor săi întru jertfelnicie şi crez.
Mucenicul, Marele poet Radu Gyr spunea că Iisus a fost la ei, la Aiud: As’ noapte, Iisus mi-a intrat în celulă. Cu siguranţă că Eminul nostru nu putea pierde un asemenea privilegiu divin, fiind acolo sub Umbra înmiresmată a Domnului nostru-Poetul absolut al Iubirii. Ruga şi poezia în Amvonul suferinţelor creştinilor mistici, mărturisitori din temniţele ateo-monarhice, ateo-comuniste au rezidit Omul, zugrăvindu-l în Icoana sfinţeniei, înduhovnicindu-l totodată. În temniţa Aiudului comunist pe peretele unei celule, un îndrăgostit de Luceafărul poeziei noastre a scris versul profetic neamului Dac: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată!” (Eminescu)... un turtit de temnicer cu cadenţa unui baros de tinichigiu, intră val-vârtej în cameră să surprindă nereguli. După ce osteneşte, privirea sa ca un sloi de gheaţă îi cade pe perete mânjind versul sacru. Boţimea minţii sale întortocheate desluşeşte doar dedesuptul: Eminescu. Ca o broscuţă pe mal gata să-şi înghită insecta, rânjeşte satisfăcut:
- Care eşti bă Eminescu? Treci în faţă!
- Tovarăşu..., răspunde ucenicul..., Eminescu nu este aici, este sus în Ceruri, la...
- Cerul măti de bandit! Ce bă, mă crezi prost ori tăntălău? Las’ că-l dibui eu imediat pe banditul de Eminescu...                    
După ce „Experimentul Piteşti”, cel mai diabolic sistem de tortură împotriva dreptei credinţe, a iubirii de Hristos şi de Neam, necunoscut în Europa sau în lume, a umplut Cerul cu Mucenici, fruntaşii proletariatului au elaborat o altă strategie, o altă variantă a torturii: cea moral-psihologică, înfiripată la Aiud, Gherla, Arad, Oradea, etc. Tortura moral-psihologică s-a arătat travestită inofensiv sub auspiciile unor discuţii pur şi simplu cul-tu-rale..., conduse de un activit-educator, alfabetizat de cu seară. Se citeau ziarele „Scânteia”, diferite cărţi proletare şi din când în când se organizau concursuri literare din operele lui Caragiale ori Mihail Eminescu. Aşa s-a întâmplat şi la Concursul de poezie „Eminescu” de la penitenciarul Arad. În anii aceia prea roşii, deceniile „decernate” pentru credinţa strămoşească cu foarte multă generozitate de ateii venetici sau cei bolşevizaţi: 25, 20, 18, 15, 10 (foarte rar...), se acordau de la vârste fragede: 13-14 ani, la 70, 74 şi mai sus, sub marile dictaturi dintre ’30-’64,’74. În procesele tribunalelor proletare, comuniştii acordau aprioric judecăţii, sentinţele grele. Acordarea gratitudinii comuniste se făcea cu binevoitoarele adăugiri, re-arestarea sub acelaşi articol de lege: condamnarea la 5 ani pentru o perioadă de 7, la 10 ani pentru 15, la 15 ani pentru 20, la 20 de ani pentru 25. La condamnările de 20 de ani şi peste 20 de ani se ofereau ca decoraţii bolşevice, lanţurile proletare.
 
În închisorile ateo-comuniste, concentraţionare: psalmul, poezia, cântecul, suspinul, dorul, colindul, credinţa, meditaţia, suferinţa, dragostea, căpătau o amplificare serafică, o intensitate heruvimică, o trăire mistico-duhovnicească, o simfonie dumnezeiască. Tocmai de aceea, la eliberare, eu-l fiecăruia spiritualizat, presimţea ruptura sufletească viitoare de parcă ar fi fost alungat din mănăstire. O dată cu anunţul competiţiei se aşternea însă şi dilema: ce poezie alegi? povesteşte mărturisitoarea noastră Doctoriţa Galina Răduleanu: „Oscilam între Trecut-au anii şi Criticilor mei. Am fost însă insistent sfătuită să renunţ. Oricine ar fi auzit « pierdut e totu-n zarea tinereţii / şi mută-i gura dulce-a altor vremuri » ar fi înţeles la ce mă refer. La fel şi Criticilor mei... M-am decis pentru lumea basmului, Călin-file din poveste... Am luat premiul II, cu felicitări şi... garoafe. De-abia după terminarea competiţiei au năvălit în mine poeziile lui Eminescu. Era ca un delir. Le redescopeream frumuseţea şi le învăţam într-o adevărată febră psihică, dusă la paroxism de elementul meu slav. De aceea, la fiecare vers, sunet, se răspândea în mine ca « o mireasmă-ntr-o pădure », ca o muzică al cărei ecou mergea de la o celulă la alta, de la o fibră la alta, până la o cuprindere totală. Nicăieri şi niciodată nu voi mai auzi atât de profund: « se bate miezul nopţii în clopot de aramă... » Şi nici nu voi trăi atât de dureros: « zadarnic după umbra ta dulce le întind, din valurile vremii nu pot să te cuprind ». Ş-acel dureros şi duios: «când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi, din teiul sfânt şi dulce, o ramură să frângi... ». Sau « redă-mi comoara unei clipe, cu anii de păreri de rău ». În această stare aproape febrilă, învăţam câte 2-3 poezii pe zi, mergeam apoi să i le recit Lucreţiei, pe care o simţeam rezonând la acelaşi diapazon. Descoperisem o comoară, o adevărată comoară. A trebuit ca suferinţa să-mi deschidă porţile frumuseţii şi chiar mai mult decât atât. Atunci şi acolo, cuvintele acelea aproape că se năşteau în mine.” (Dr. Galina Răduleanu, „Repetiţie la moarte... din spatele gratiilor”. Piteşti, Ed. Fundaţiei „Sfinţii Închisorilor, 2013, p. 269-271).
 
Aşadar, Luceafărul nostru Emin, după multă chibzuială a luat rotunjimea horei şi legănarea viselor, surâsul nuferilor şi gânguritul pruncului, îmbrăţişarea îndrăgostiţilor şi plânsul căprioarei, mugurul gândului şi suspinul îngerilor, floarea cuvântului şi măreţia păunului, iuţimea vântului şi verdele ierbii, subţirimea cugetului şi catifelatul rozelor, nestatornicia vremii şi sfiala păpădiei, flacăra focului şi limbuţia rândunelelor, aurul mierii şi dulceaţa dorului, savoarea vinului şi aburul pâinii, tremurul codobaturii şi semeţia condorului şi apoi împletindu-le cu drag, o zămisli pe Venera...
 
Maririi din Sinai,14 Ianuarie 2015.
Dacoromânia-Brusturi-Neamţ.
Grafica - Ion Măldărescu
footer