Revista Art-emis
Eminescu la a 165-a aniversare de la naştere PDF Imprimare Email
Prof. Ion Ionescu Bucovu   
Miercuri, 14 Ianuarie 2015 22:13

Mihai Eminescu 165„În Ţara Moldovei, de Sus,/ Coborând dinspre obcini spre plai,/ Trece în nopţi când e lună/ Voivodul Eminescu Mihai,/ Se opreşte la sfinte altare/ Şi-n crame cu vin de un veac,/ Privighetorile când îl văd se usucă/ De-atâta iubire şi tac./ Şi-un cântec se face pământul,/ Un cântec şi-un petic de rai/ Când trece în nopţi înlunate/ Voivodul Eminescu Mihai”. (Mircea Micu)

A căzut ca o lacrima a lui Dumnezeu pe solul nostru românesc.

Acum la mijloc de ianuarie se petrec 165 de ierni de când Mihai Eminescu a căzut ca o lacrima a lui Dumnezeu pe solul nostru românesc. De atunci până astăzi s-au scris biblioteci întregi despre el. Se pare că orice cuvânt în plus este de prisos. Şi totusi... În larga deschidere a timpului Eminescu este o efigie a spiritualităţii româneşti în milenara ei devenire. Harul eminescian a avut de străbătut un drum anevoios, până la tragic, între anii acumulărilor şi formaţiei filozofice şi ştiinţifice, apoi chinuiţii şi ameninţaţii ani de slujbaş, în sfârşit, neînduplecaţii ani care i-au măcinat existenţa fizică, în ultima parte a vieţii, prăbuşindu-l definitiv. Pe timpul vieţii lui s-a vorbit că ar fi luat un sifilis de la Veronica, care şi ea la rândul ei l-ar fi luat de la ofiţerii pe care-i sluja ca infirmieră în Iaşi la 1877. De altfel povestea a auzit-o şi Veronica care, după moartea lui, se simţea că e privită rău de toată lumea, fapt ce o face să plece din Bucureşti la Văratic şi, după aproape patruzeci de zile să se otrăvească. Augustin Z. N. Pop dezminte asemenea poveste. Alta era relaţia dintre ei. Ca dovadă că Veronica în anul 1887 îl ia bolnav de la Henrieta de la Botoşani şi-l aduce în Bucureşti pentru îngrijiri. Mult timp stau împreună, merg la spectacole de teatru, la plimbare etc. O  fotografie descoperita decurând îi arata amici, fotografiaţi într-un grup de artişti, unde este şi Caragiale. Aici însă vedem un Eminescu lânga Veronica și Vlahuță distrus de boală, tras la faţă cu o mare mustaţă în strachină, pe cap cu o pălărie cu pamblică într- un costum alb.

La vârsta când iubirea dă în floare.

Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 165 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui. El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii,  prisăcarii, ţapinarii. Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din „Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară.  Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în „Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului.

Cei care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.

Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista „Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publica primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista „Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet. Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Ia și, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere , fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar „Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la „Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea, toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate. S-a acreditat ideea în ultimul timp că Eminescu a fost ucis de serviciile secrete imperiale printr-o mare conspiraţie, avându-i ca protagonişti pe apropiaţii lui cei mai buni de la Maiorescu la Slavici şi Caragiale.S-a mers până într-acolo să se spună că Ion Luca Caragiale s-a mutat la Berlin , sub oblăduirea serviciilor secrete austroungare, ca un bonus pentru spionajul său asupra poetului. Nimic mai fals! Mutarea lui Caragiale la Berlin a avut alte cauze care nu fac subiectul acestui articol. Eminescologi de ocazie, după aproape 125 de ani de la moartea lui Eminescu se străduiesc din răsputeri să demonstreze că Eminescu a fost victima unei mari conspiraţii care l-a omorât pe poet. Că mulţi dintre apropiaţii lui Eminescu au fost agenţi de influenţă ai imperiului, nu mai există nici un dubiu. Dar ei n-au avut nicio treabă cu boala lui Eminescu, care a avut alte cauze[1]. De la „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat. Eminescu a fost luat în vizorul serviciilor secrete austroungare încă de la venirea lui la Viena. Imediat se înscrie în cele două societăţi româneşti „România” şi „Societatea literară şi ştiinţifică” La 20 octombrie 1869 a fost proclamat membru ordinar, publicând articolul „O scriere critică” în ziarul Albina din Pesta (1870) sub pseudonimul Varro. Acum în sânul naţionalităţilor din monarhia austroungară se agită idea fărâmiţării dualismului, urmând ca fiecare naţionalitate, inclusiv Transilvania să-şi ceară autonomia. După acest articol, Eminescu este citat să dea explicaţii la judecătoria de instrucţie. Urmează apoi Serbarea de la Putna şi articolele din Timpul care scot din ţâţâni serviciile secrete ale imeriului.

Eminescu, părăsit de prieteni.

 

Să fi fost societatea „Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români?Sau fulminantele lui articole din „Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze? Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică. Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit[2], junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra exprimare „Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească. După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere. Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui „bolnavă”. Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Oricum, Eminescu la Viena a avut o revenire impresionată, stare desvăluită de scrisorile adresate de el cunoscuţilor şi prietenilor, în acea perioadă (11-15). Limpede la creier, cât şi în scrisul său de altfel niciodată schimbat, fenomen subliniat şi de specialiştii grafologi. Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să  scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi.

„Despre boala şi moartea lui Eminescu”. 

Calvarul poetului a început la Botoşani unde i-a fost administrat prima dată tratamentul cu mercur. Când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar? Cauzele morţii nu au fost elucidate nici până astăzi, fiind bănuite implicaţii politice, otrăviri şi de ce nu fatalitatea reprezentată de piatra aruncată în capul poetului de un nebun în curtea sanatorului. După aproape 108 ani de la moartea poetului, mai precis în 1997, apare un studiu medical, precis şi bine documentat privind moartea şi afecţiunile poetului. Rezultatele sunt uluitoare şi dezvăluirile cutremurătoare. Medicul care l-a întocmit, este doctorul docent neuropatolog Ovidiu Vuia, iar lucrarea sa se intitulează „Despre boala şi moartea lui Eminescu”.  Lucrarea se bazează pe fişe medicale, rapoarte medicale şi constatări ale medicilor care l-au trata şi consultat pe Eminescu, atât la Viena, Bucureşti, Iaşi sau Botoşani. Sindrom maniaco-depresiv  nu sifilis.  În primul rând după o întreagă mitologie în literatura şi mass-media românească privind sifilisul de care suferea Mihai Eminescu, se vădeşte astăzi că diagnosticul a fost pus în mod superficial şi cel mai probabil eronat. Poetul era măcinat în realitate de un sidrom maniaco-depresiv. Asta o spune şi medicul  psihiatru botoşănean, cu o vastă experienţă şi dedicat studiului bolii lui Eminescu. Mai degrabă, Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.

Omul deplin al culturii româneşti.

În receptarea lui Eminescu astăzi, o valoare deosebită o reprezintă şi studiile profesoarei Monica Spiridon: „Eminescu: O anatomie a elocvenţei” (Ed. Minerva, 1994) şi mai recentul volum publicat de Scrisul Românesc, Eminescu sau despre convergenţă (2009), prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte din hagiografi e şi pe de alta din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi dintre beligeranţele fastidioase alimentate de tratamentul său actual, cel puţin lamentabil”. Astăzi avem tipărite cele cincisprezece mii de pagini din „Caietele Eminescu“, dar şi studiul lui Constantin Noica - Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, contribuţia esenţială a filosofului în „problema Eminescu”.

Ziua lui Eminescu, Ziua Culturii Naţionale.

O nouă lectură din Eminescu poetul, dar şi prozatorul, şi mai ales publicistul, ne arată cât de aproape ne este astăzi. De unde şi mereu vehiculata sintagmă „Eminescu - contemporanul nostru”. Ziua lui Eminescu, Ziua Culturii Naţionale. Imaginea completă a scriitorului Eminescu o putem avea numai după lectura creaţiei integrale a poeziei, prozei şi teatrului, precum şi a publicisticii şi corespondenţei, întrucât autorul transferă părţi din dramaturgia sa în poezie. Proza este elaborată concomitent cu poezia şi reflectă aceleaşi probleme. Poeziile din perioada 1870, din „Convorbiri literare”, merg în paralel cu proze precum  „Geniu pustiu” şi  „Făt-Frumos din lacrimă”; marile poeme filosofice, sociale şi politice, cu  „Sărmanul Dionis”, proză filosofică şi fantastică în care se regăsesc aceleaşi teme romantice cu cele din lirica sa.

Dramaturgia - rămasă în manuscris în stadii diverse de elaborare, scrisă de regulă în versuri, avea în prim plan fi guri istorice precum Decebal, Bogdan Dragoş, Alexandru cel Bun, dar şi eroi populari sau figuri revoluţionare ca aceea a lui Andrei Mureşanu - devine şi ea o parte importantă a operei. Dimensiunile sale spirituale întrec orice categorisire și încadrare în formule șablonarde. Dintr-o târfă el a făcut o madonă, dintr-o banală baltă, un lac de vis, dintr-o poiană, un omăt de iarbă. La el noptile se topesc în argint şi aur. Pădurea se transformă în templu. De fapt toată natura e un templu. Cromatica privirii lui e aparte, dominată de alb, galben şi albastru. El vede prin ceaţă unghiurile închise unde se ţese păiejenişul. La el lumea mică a gâzelor este o lume mirifică, umanizată şi plină de miracole. Poezia lui de dragoste este litanie. Dorul şi dragostea sunt cele două sentimente care-l obsedează. Articolele lui de la „Timpul” sunt și astăzi actuale.

Adevărata poezie începe cu Eminescu.

Eminescu nu poate fi împărțit, repetându-se locuri comune și truisme, Eminescu trebuie luat Unic, așa cum a fost el, ferindu-l de aura senzaționalului. Dar noi? Ce facem cu Eminescu? Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor. Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează. Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu „cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.

-----------------------------------------
[1] Vezi Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu - Studiu patografic - Dezvăluiri - Material integral, Docent dr. medic neuropatolog Ovidiu Vuia (18.03.1929 - 29.09.2002)
[2]vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu)
footer