Chişinău, 7 noiembrie 2014- Pe marginea unei conferinţe științifice -

În 7 noiembrie 2014 s-a desfășurat la Chișinău o sesiune de comunicări științifice de istorie militară și intelligence, în organizarea Academiei Oamenilor de Știință din România, Asociației Istoricilor din Republica Moldova, Asociațiilor de Combatanți din Chișinău, Orhei și Căușeni și Asociației Cavalerilor de Clio din România. Sufletul organizării întâlnirii româno-române și moderator a fost col. (r) dr. ing. Anatol Munteanu, fost combatant în războiul de pe Nistru, important cercetător al acestui eveniment istoric, fost ofițer în trei ministere de Interne din trei state diferite: Uniunea Sovietică, Republica Moldova și România. Sesiunea s-a bucurat de interes și participare din partea unui număr mare de istorici, cercetători, academicieni, profesori universitari, militari de diverse arme, ofițeri de informații, politicieni, personalități cu răspunderi importante, miniștri și foști miniștri, ca și de numeroși elevi ai școlilor militare ale ministerelor de Interne și al Apărării. Sala de conferințe a Muzeului Militar a devenit neîncăpătoare. Din România, au participat gl. bg. (r) prof. univ. dr. Cristian Troncotă (Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu), col. (r) Constantin Moșincat (președinte executiv al Asociației Cavalerilor de Clio-Oradea) și prof. univ. dr. Corvin Lupu (Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu). Comunicările științifice au fost, după părerea mea, interesante și, dincolo de subiectul fiecăreia în parte, emanau procupările celor care le-au gândit față de prezentul provinciei românești, devenită stat independent și ajunsă din nou la răscruce de drumuri, într-o lume în aflată în schimbare. Am fost impresionat de patriotismul adânc emanat de personalitățile de la Chișinău care au conferențiat. Demnitatea națională românească, încărcătura sentimentală și adversitatea față de Rusia, justificată istoricește, au fost, după părerea mea, principalele caracteristici ale tuturor cuvântărilor basarabenilor. Pe acest fond emoțional, analizele politico-militare nu sunt pe teren prielnic. Personal, am încercat să atrag atenția asupra faptului că pentru a realiza analize corecte și utile decidenților, trebuie să coborâm judecata cu foarte multe grade, până „la rece”, la o temperatură de 0 grade. Propunerea mea nu a fost împărtășită de unii participanți, care au și declarat, în afara cadrului oficial, că așteptau de la profesorii din România o condamnare vehementă a politicii criminale a Rusiei și a Uniunii Sovietice față de români și nu analize în care să se ia în calcul puterea și noul mod de promovare a propriilor interese de către Federația Rusă. Căldura sentimentală, aspirațiile naționale fierbinți și abordarea problematicii istorico-militaro-politice doar din unghiurile românești de vedere au rămas, până la sfârșitul conferinței, principala caracteristică. Cuvântări interesante au susținut Nicolae Dabija, cunoscut membru al academiilor din Republica Moldova și din România, președinte al Forumului Democrat al Românilor din Basarabia, deputatul Ion Hadârcă, patriot și deputat încă de pe vremea Uniunii Sovietice, general mr. (r) Anton Gămurar - fost comandant al Brigăzii cu destinație specială, vestitele Berete negre, urmașele trupelor Omon și ministrul adjunct de Interne, general de Justiție Militară Valeriu Troenco - ministrul în funcție al Apărării, prof. univ. dr. Gheorghe Negru, președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova, cercetătorul arhivist dr. Alexandru Moraru, prof. univ. dr. Anton Moraru, col. (r) Andrei Covrig, scriitorul Vasile Căpățână și lt. col. (r) Andrei Calcea, directorul Muzeului din Orhei, fost combatant în războiul de la Nistru.

Academicianul Nicolae Dabija a făcut referiri și la lipsuri din comportamentul național românesc din Basarabia, apărute ca urmare a frământărilor din istoria agitată a provinciei, care i-au obligat pe români la compromisurile necesare supraviețuirii. Domnia sa s-a referit la cei care în anumite împrejurări se declară români, iar în alte împrejurări se declară moldoveni, la nevoia de consecvență și de coloană vertebrală în conduită. Nicolae Dabija este un pro-european convins și speră într-un viitor euro-atlantic al Basarabiei. Printre altele, vorbitorul se arăta îngrijorat de cum va intra Republica Moldova în Uniunea Europeană cu salamul și cu vinul care nu mai au calitatea de odinioară. Deși călătorește des la București, domnul academician nu a luat probabil contact cu alimentația din Uniunea Europeană, cu enzimele și aditivii din alimente, cu carnea europeană injectată, cu produsele alimentare chimizate și de foarte proastă calitate. După părerea mea, calitatea alimentelor din Republica Moldova este mult superioară celei din U.E., dar dragostea indusă de integrare euro-atlantică este, ca dragostea: oarbă. Cuvântul academicianului Dabija mi-a reamintit perioada de aspirații și de entuziasm legat de aderarea României la N.A.T.O. și la U.E., când mulți români, poate chiar majoritatea, erau convinși că urmează „intrarea în rai”. Dezamăgirile au apărut ulterior, când s-a evidențiat caracterul colonial al integrării euro-atlantice și ele curg în continuare, euro-scepticismul fiind în evidentă creștere, chiar dacă a fost „înghețat”, pe moment, datorită trecerii României în sfera germană de interese și de alegerea președintelui Johannis, care au declanșat un nou și larg orizont de așteptări.

În comunicările prezentate și în discuțiile purtate s-au evidențiat idei și concluzii privitoare la modul în care a fost ocupată de sovietici România, în 1944 și regimul politic care a fost introdus în România și în Basarabia, în această provincie prigoana națională fiind mult mai accentuată. Uriașele suferințe îndurate de românii din Basarabia, din 1812 și până la dezmembrarea U.R.S.S., marchează și astăzi discursurile istoricilor noștri de peste Prut și, cred eu, sperând să mă înșel, îi împiedică să facă analize imparțiale.

Istoricul Gheorghe Negru a menționat că politica antiromânească a autorităților sovietice s-a agravat după 1968, când disputa politică româno-sovietică s-a transformat în conflict. În Basarabia s-au desființat librăriile de carte românească, ceea ce a blocat pătrunderea acestora în casele oamenilor. De altfel, problematica apartenenței Basarabiei la România a fost abordată de Nicolae Ceaușescu încă din septembrie 1965, cu ocazia primei întâlniri și discuții cu președintele U.R.S.S., mareșalul Leonid Ilici Brejnev, ceea ce a creat îngrijorări la Moscova și a înăsprit politica antiromânească. Același istoric a arătat că U.R.S.S. a perceput politica de independență și naționalistă a lui Nicolae Ceaușescu, în primul rând ca pe un pericol de „contaminare” a românilor din R.S.S. Moldovenească. Ca urmare, societatea românească din Basarabia a fost mai tare penetrată de sovietici, printr-un mecanism complex, de sus până jos. De altfel, subsemnatul am arătat că încă nu s-a cercetat în adâncime în ce măsură a fost utilă României politica antisovietică a lui Nicolae Ceaușescu.

Cuvântarea profesorului Cristian Troncotă s-a referit la actul de la 23 august 1944 și la impactul său în epocă. Domnia sa a exprimat părerea că arestarea mareșalului Antonescu nu a fost un act de trădare al regelui Mihai, ceea ce, am constatat a doua zi, a fost receptat cu dezamăgire de unii dintre participanți, probabil de majoritatea lor. Afirmația distinsului profesor și cercetător Cristian Troncotă m-a dus cu gândul la aceia dintre comandanții fostei Securități din România care nu recunosc nici astăzi, după 25 de ani, că l-au trădat pe Nicolae Ceaușescu și legislația militară în vigoare, ceea ce este deja desuet și absurd. Domnul Cristian Troncotă s-a referit și la operațiunile serviciilor secrete române și sovietice, în preajma evenimentului de la 23 august 1944 și ulterior, evidențiind atât profesionalismul S.S.I.-ului românesc, cât și al K.G.B.-ului. Referitor la K.G.B., profesorul Troncotă a spus „sunt foarte buni”. Privitor la aceeași problematică, subsemnatul am afirmat că serviciile secrete sovietice s-au scufundat în adâncurile societății din România și din Basarabia, ceea ce va marca și în viitor evoluțiile din cele două state românești.

Subsemnatul m-am referit la relațiile dintre România și Uniunea Sovietică/Federația Rusă și impactul lor asupra Basarabiei. Referindu-mă și la perioada de după 1990, am arătat modul în care României i s-a arătat pericolul dezmembrării, după ce în ianuarie și februarie 1990, la București au fost declanșate mari mitinguri pro-occidentale și anti-F.S.N., care au îngrijorat Moscova. Am arătat că la Târgu-Mureș, în martie 1990, au acționat și luptătorii sovietici rămași în țară din timpul evenimentelor din decembrie 1989 și că miza a fost semnarea unui tratat româno-sovietic, care să asigure Moscova de loialitatea României și să determine noul regim de la București să recunoască apartenența la Uniunea Spovietică a teritoriilor românești ocupate de sovietici, în iunie-iulie 1940 și, din nou, în august 1944. Negocierea tratatului s-a prelungit până în primăvara anului 1991, iar în ultima ședință a sesiunii parlamentare, în iunie 1991, a fost respins în Parlamentul României, ceea ce a creat disconfort la Kremlin și a condus la declanșarea unei campanii internaționale împotriva imaginii publice a României. Aflat la Sofia, liderul de dreapta Vladimir Jirinovski a declarat într-o conferință larg mediatizată că românii sunt urmașii infractorilor romani deportați la Carpați, gurile Dunării și Marea Neagră, ulterior amestecați cu țiganii. În întreaga Europă, s-a declanșat o campanie de promovare a copiilor aurolaci ai străzii, a bolnavilor de SIDA, a azilelor de bătrăni și de nebuni etc. Ion Iliescu avea să răsufle ușurat în 19-21 august 1991, când a avut loc puciul de la Moscova, care l-a înlăturat pe Gorbaciov, iar la începutul lunii septembrie 1991, Ion Iliescu a devenit primul șef de stat din lume care a recunoscut Republica Moldova ca stat suveran și independent și, de asemenea, a salutat venirea la putere la Moscova a conservatorilor comuniști, de esență stalinisto-brejnevistă. În aceeași lună, sub oblăduirea lui Ion Iliescu și cu implicarea rețelei sovietice, a urmat mineriada care a înlăturat guvernul Petre Roman, compus din agenți pro-occidentali și aducerea la Palatul Victoria a guvernului Theodor Stolojan, agreat de pro-sovietici, fapt care l-a blocat pe Stolojan să redevină prim-ministru, în decembrie 2004 și a generat cunoscuta scenă a lui Traian Băsescu, „dragă Stolo!”, urmată de numirea lui Călin Popescu Tăriceanu ca prim-ministru. În timp ce populația din Moldova, de pe ambele maluri ale Prutului, au deschis legendarul de acum „pod de flori”, Ion Iliescu și politicienii filo-sovietici de la Chișinău au aplicat proiectul sovietic de separare mai accentuată a Basarabiei de restul României. „Podul de flori” a fost înlocuit de frontiera de pe mijlocul Prutului, pe care regimul politic euro-atlantist de la București l-a securizat la maximum, la comanda actualilor diriguitori ai României. Scriind aceste rânduri exact în ziua de 1 decembrie 2014, Ziua Națională a României, mă gândesc la întorsătura și paradoxurile istoriei, în urma cărora românii și-au deschis total granița cu ungurii, dușmani seculari, și au închis-o pe cea cu frații lor de peste Prut.

Ministrul Apărării, general Valeriu Troenco, a ținut un interesant discurs în care a relevat dorința de aderare și de integrare euro-atlantică a Republicii Moldova. Cu prilejul cuvântării mele, dar și în timpul dialogului purtat cu participanți la conferință, în cadru organizat și ulterior, cu ocazia continuării unor schimburi de păreri, am arătat că, după părerea mea, soluțiile politice bazate pe adversitatea Republicii Moldova față de Federația Rusă, bazate pe un eventual sprijin din partea N.A.T.O. și a U.E., în efortul de apropiere a Basarabiei față de România și față de U.E., nu sunt recomandabile. Mi-am exprimat părerea că este nevoie de dialog cu Federația Rusă, o mare putere care și-a regândit modul de promovare a propriilor interese și care își reface influența pe care a avut-o Uniunea Slovietică, a cărei moștenitoare este în dreptul internațional. Am arătat că linia politică pro-N.A.T.O. și pro-U.E. a Chișinăului, a fost abordată anterior de Georgia și de Ucraina, ambele state eșuând lamentabil în demersurile lor, fiind lovite militar - cu deosebire Georgia -, și dezmembrate. Ucraina nu a încheiat încă suferințele prilejuite de amputarea țării și de pierderea controlului asupra celei mai bogate și mai dezvoltate provincii a țării, Dombas. Am formulat părerea că este foarte dificil de făcut orice fel de pași în condiții de adversitate cu Rusia și fără să i se ofere acesteia garanții că nu se va întâmpla ca în cazul României, care s-a transformat într-o bază militară americană care îi face pe ruși să se simtă amenințați. Am arătat cât de mult a crescut puterea economică și militară a Rusiei în ultimii 15 ani, sub conducerea lui Vladimir Putin. Aceste păreri ale mele au dezamăgit o parte a auditorului. Am înțeles și mi s-a spus deschis că nu se aștepta de la mine să afirm puterea Rusiei și să fiu mai rezervat față de orientarea euro-atlantică a regimului de la Chișinău. Am putut constata că unii au așteptat să audă de la mine ceea ce doreau dânșii, iar părerile pe care le-am formulat nu au coincis cu ale domniilor lor. Chiar și ideea creșterii importante a puterii Federației Ruse a fost contestată, punctul culminant al acestei contestații fiind atins de un participant care, în pauza conferinței, a făcut aprecierea că „în curând Rusia se va dezmembra în cnezate şi voievodate”, moment care m-a determinat să întrerup acest dialog. În sală, s-au aflat și generali care mi-au dat dreptate.

Generalul Anton Gămurar, un om cu mare experiență și cu acces la informații multiple, s-a referit la războiul româno-rus de pe Nistru (1991-1994), război în care au murit 396 de luptători români din diverse structuri. Vorbitorul a evidențiat faptul că liderii politici de la Chișinău nu i-au ajutat pe luptătorii români de pe Nistru și nici populația românească din Transnistria (426.000 locuitori). La începutul războiului, românii aveau câte o singură armă automată la doi luptători. A fost relevată existența unor înțelegeri oculte între transnistrieni și liderii de la Chișinău, care s-au ajutat reciproc să-și păstreze privilegiile pe care le moșteneau din timpul regimului comunist. Generalul Gămurar a mai arătat că, în cursul operațiunilor, generalii Dabija și Creangă, ultimul fiind ministru al Apărării în timpul războiului de pe Nistru, au trimis în război tineri de 18 ani, cu autobuze, fără arme asupra lor, acestea fiind aduse cu camioane în spatele convoiului. Rușii au deschis foc asupra convoiului, în lipsa armelor, românii neputându-se apăra. 58 de tineri au fost uciși și alții, numeroși, răniți. În lupte, rușii foloseau și pușcăriași de drept comun cărora le promiteau eliberarea din detenție, iar pe morții dintre aceștia nu îi mai îngropau, ci îi aruncau în Nistru.

În discuțiile de a doua zi după conferință, generalul Gămurar mi-a destăinuit că lunetiști ruși i-au împușcat mortal ginerele și l-au rănit grav și pe el. Războiul s-a încheiat prin ordinul de retragere, dat luptătorilor români de președintele Mircea Snegur. Ulterior, când președinte al Republicii Moldova a dvenit fostul general K.G.B. Petru Lucinski, combatant și în războiul din Afganistan și cunoscut ca lider al unei grupări de ofițeri care jefuiau aur și alte valori pe care le trimiteau la Moscova în sicriele cu militarii ruși uciși de talibani, luptătorii de pe Nistru care dețineau funcții de conducere au fost înlocuiți și marginalizați. În discuțiile din cadrul organizat, am arătat că războiul de pe Nistru a fost inițiat oficial de românii transnistrieni, din dorință de libertate, că regimul de la București a trimis arme luptătorilor români, dar, de fapt, cei care concepuseră conflictul și au beneficiat de pe urma lui au fost diriguitorii de la Moscova. Rușii erau cei care aveau nevoie să arate întregii lumi că ambele state românești sunt un pericol pentru interesele de securitate ale Rusiei și să justifice menținerea Armatei a 14-a în Republica Moldova, ceea ce s-a și întâmplat. De asemenea, rușii doreau să aibă în Transnistria un conflict pe care să-l înghețe și să-l dezghețe, în funcție de interesele geostrategice viitoare, ceea ce s-a întâmplat, de asemenea.

În cadrul conferinței, s-au făcut referiri la necesitatea abordării unor teme istoriografice importante. S-a relevat că nu există o cercetare publicată despre eroii români care au căzut în lupte pentru eliberarea Basarabiei, în iunie-iulie 1941. De asemenea, a reieșit că foarte importanta temă „România în contextul istoriografiei sovietice și ruse” ar trebui concepută și efectuată de istoricii din Republica Moldova, vorbitori de limba rusă. Gazdele noastre de la Chișinău ne-au comunicat dorința lor de a relua conferința anual, pentru realizarea unui schimb de păreri cât mai consistent.