Revista Art-emis
Ziua zilelor patriei românilor PDF Imprimare Email
Ing. dr. Mihai Sporis   
Duminică, 30 Noiembrie 2014 23:53

Tricolorul RomanieiÎn lungul şir al zilelor albe şi negre remarcabilă rămâne ziua de 1 Decembrie 1918, cu adevărat ziua zilelor. Până la această dată evenimentele au marcat disoluţia, ori o izbândă parţială. Fărâmele s-au recoagulat atunci când forţele potrivnice intrau în crize şi condiţiile interne, regionale se arătau propice. În sistemele de ecuaţii care determinau mersul lumii trebuia să ne fie cunoscută cauza şi să fie susţinută prin abilitatea diplomatică a marilor noştri bărbaţi de stat şi a spiritelor cultural-spirituale şi de multe ori prin braţul armat şi asumarea senină a sacrificiilor. După ziua zilelor ceea ce părea pe vecie şi-a arătat slăbiciunile şi neputinţele, şi ele acumulate în procesul istoric. 1 Decembrie 1918 reprezintă creasta de pe care trecutul şi prezentul nostru se văd la poalele unui pisc înalt.

Iată un loc: vatra ţării românilor de azi, acelaşi, aproape acelaşi de când nu se numeau aşa locuitorii ei, cu chipul său dăltuit de creator în marea sa diversitate de relief, una plină de viaţă. Geologia cu frământarea ei a zidit munţii şi dealurile, a ondulat podişuri şi a netezit câmpiile. Izvoarele s-au făcut râuri şi acestea şi-au săpat văile, au tocmit zăvoaie şi lunci, apoi, unduinduse-n fluviul cel mare au băltit locurile mănoase şi s-au desfăcut într-un evantai-deltă să fie rai păsăreturilor, cailor sălbatici şi peştilor, la gurile ca nişte porţi ale apelor, spre marea cea mare. Aşezat pe roata celestă a lui Cronos la cumpănirea boreală cu îngheţ şi dezgheţ, vremea vremurilor îşi schimba veşmântul după moda erelor istoriei. Vârtelniţa pământească număra, inegale, zilele şi nopţile, în permanentul balans… dialectic al cercului cu două jumătăţi.

Iată un timp, istorie a oamenilor, de când nici nu mai ştiu cum se numeau. Ştiu doar că gândeau, priveau şi adorau soarele şi mai ştiau să lase semne inteligibile azi, că au locuit relieful şi timpul acela şi urmele trecerii lor trebuia să se pună-n răboj. Mare a fost, mare este, în permanentă schimbare, diversitatea chipurilor oamenilor impregnate de loc şi vreme să le fie ritmicitate şi gând. Punct stabil în vatră, aşezat anume în relief semenul nostru din neam, acel neam încălzit de acelaşi foc (proiecţie a soarelui într-un loc sacru, numit vatră!), hrănit de aceeaşi sevă maternă şi-a transmis duhul inculcat în materia locului să poată respira la fel în chipul nostru schimbat, dar iubitor de pământ şi cer. Iubim pământul şi cerul după cum chipul lor ni se arată orizonturi largi, ori mărginite. În iubirea cea mare se insinuează particularitatea unei intimităţi dată de unitatea reliefului. O vale, un deal, un munte, o depresiune intramontană etc., devin curtea mai largă a acelui acasă de lângă orizontul raiului copilăriei. „Ţara” din ţara cea mare îşi adaugă eroismele oamenilor săi uniţi de marile provocări ale vieţii de obşte: cutremure, revărsări de ape, îngheţuri, pârjoliri, secete, năvăliri de lăcuste, de oameni mânaţi de foame, de supravieţuire, ori de efemera glorie. Sunt multe cele ce ne-au făcut altfel pe unii de ceilalţi în cercul cel mare românesc. O natură diversă, dar armonizată ne-a făcut asemenea locului, în chipul nostru personal, unic, profund inconfundabil şi divers in acelasi timp, oglindindu-i diversitatea. Ceea ce a creat falii în trupul simţirii profunde a fost doar coloratura politică (a puterilor oamenilor în luptă pentru hegemonie!), adică geopolitica ce va fi împrumutat modelul descompunerii spectrale a luminii. Lupta pentru toate felurile de putere, râvnite de oameni, a creat linii interioare de demarcaţie, uneori rupturi vremelnice în pofida structurii omogene a trupului etnic şi cultural-spiritual.

Zilele albe şi nopţile negre, într-o succesiune garantată a inegalităţii lor, vor fi dat, într-o sinteză partizană, zilele cu noaptea inclusă, dar cu dozarea luminii: zile albe şi zile negre. Zilele faste şi cele nenorocite, într-o subtilă fracturare a luminii în culori vor amprenta istoria cu timpul ei curgător şi cu atâtea schimbări cromatice. Locul comun, lunga durată a traiului împreună în comuniune generează rădăcina adâncă şi un anume rod cu menirea permanentizării si a înstăpânirii. Aşa cred că s-ar descifra naturalitatea în care locul (stihial!) impune amprenta viului şi acesta, fiind omul investit stapan de catre Dumnezeu, îşi ia rolul în serios. Omul   s-a declarat stăpân asupra unei patrii-pământ şi s-a numit, asemenea Lui Pater din cer: Împărat, Rege, Sultan, ori Patriarh, Calif, etc., asupra credincioşilor. În disputa androgină dintre matriarhatul mamelor din spiritul naturalităţii cu maternitatea izvor şi puterea cuvântului - obligatoriu componentă a tuturor poruncilor - Tatăl va fi impus puterilor omeneşti… patriarhatul. Spiritul Tatălui, urcat în cerurile puterii şi conceptualizat în religiile pământului, va catehiza gândul oamenilor, apoi se va altoi – după o luptă sângeroasă – cu spiritul liber cugetător al persoanei pusă iubitoare de aproapele, în obedienţa divină a Patriarhului cel mare şi a supuşilor săi instituţionalizaţi în ierarhii cereşti şi pământene.

Spiritul naturalităţii, în care sacralitatea altoise nemurirea (revelată în artă de Constantin Brâncuşi) pus în armonie cu duhul creaţionist - acela în care o anume dogmatică nu se impune agresiv cu o instituţie pământeană, să tălmăcească partizan scriptura, ori să se substituie judecăţii divine! - s-a impregnat în omul locului, cu toată sacralitatea, aşa cum respiră ea în felul smerit de-a iubi; de-a respecta semenul - vezi ospeţia românească şi datina colindatului, de pildă!; de-a suferi până dincolo de limitele răbdării, precum biblicul Iov; de-a asuma sacrificiul suprem, precum martirii anonimi, ori cei cunoscuţi, între care ne stă dovadă Constantin Brâncoveanu, cu conştiinţa nemuririi sufletului, spirit dacic, şi al răsplăţii unei vieţi viitoare, după o judecată de apoi, dreaptă, în spiritul creştin ortodox, fără indulgenţe şi purgatoriu, fără intermedierea unui „suveran pontif”. Spiritul naturalităţii la strămoşii românilor se va fi altoit cu sacralitatea care conţinea, in nuce, nemurirea. Apoi, la momentul creştinării, credinţa într-o viaţă de apoi, promisă celor smeriţi şi morali, va fi devenit linia trăirii, o alternanţă martirică spiritului eroic si netemător de moarte al strămoşilor daci. Armonica fundamentală a asumării nemuririi în crez se va fi condiţionat atunci de supunerea, necondiţionată, în faţa puterilor de orice fel! Punctul de intersecţie al lumilor, diferit colorate, impunea o anume soluţie: cea a supravieţuirii pământene. Dacia devenise punctul de intersecţie al lumilor şi se va fi găsit apoi, milenar, la locul confruntărilor dintre punctele cardinale. Între spiritul Nordului: pragmatic, ordonat, reflexiv, eroic şi protestatar şi spiritul Sudului: strălucitor, iute schimbător, intuitiv, speculativ, anarhic; între Răsăritul: contemplativ, interiorizat, cu trăirea conservativ-centripetă şi Apusul: universalist, globalizant, impunând secularizant cetatea, cetăţeanul şi primatul dreptului omului, locul şi timpul nostru a trebuit să împace omul cu sinele sau şi cu această lume de-a împrejurul său. În această împrejurare milenară armonica fundamentală - conştiinţa adâncă a apartenenţei la ceva comun, indestructibil, tăinuită în adâncul firii - a fost asaltată ca o redută nevăzută din toate părţile. Valuri înalte, uneori adevărate sunami, au cadenţat imperiile asupra-ne.

Spiritul românesc fundamental dat de esenţa locului se manifestă în trăirea cotidiană şi se arată sinteză a tuturor experienţelor acumulate, învăţături de minte. O privire asupra răbojului ne arată succesiunea de zile albe şi negre, de reguli, cutume asumate natural, de porunci impuse peste puterea voinţei de-a le accepta şi cu inima, cuminecându-le ca sfinte. Este aici chiar o interiorizare a faliilor exterioare să facem ascultare tuturor stăpânilor, dar şi neîmblânzitului daimon interior, inflexibil. Va fi constatat acest tranzacţional omul politic. Iar un socio-psiholog, precum Dumitru Drăghicescu va fi vazut multele metehne aduse de teamă, de nevoia de apărare în faţa minciunii politice etc. Teama de străini, fără a fi xenofobie, ci constatare multiseculară, l-a determinat pe Eminescu să-şi avertizeze neamul şi să-i întrevadă mântuirea, ca şi alţi mari bărbaţi ai neamului, în unirea tuturor şi în lupta şi munca de-a impreuna în slujba patriei şi a neamului. Câte zbateri, câtă întretăiere de gânduri, câte acţiuni sub impulsul firii în succesiunea zilelor! Munci şi zile va fi observat anticul Hesiod epopeea trăirii omului pe pământ. Oamenii în şuvoiul lor de fiinţare, dincolo de propria persoană, experimentează fiecare confluenţă până va vibra în marea cea mare : familie, gintă, trib, neamul ţărişoarei lui, neamul cel mare. Grai matern, copărtaşi la moşia devălmaşă, mărturisitori ai aceluiaşi Dumnezeu, aceiaşi chingă statală, acelaşi jurământ militar devin liantul unei unităţi. Este dificil să stabileşti punctele comune pentru înfiriparea punţilor, când diferenţele sunt alimentate tocmai pentru a submina unitatea. Mare şi înălţătoare trebuie să fie acea zi, ca o clipă astrală în care toate inimile bat la fel şi energiei infinite a rezonanţei nu i se poate opune nimeni şi nimic. Aceea se arată unic, dumnezeieşte: Ziua Zilelor!

Ziua zilelor românilor este aceea în care şuvoiul lor se va fi adunat să îşi strige gândul şi să dea expresie forţei, voinţei lor. O vor fi făcut în locul demult binecuvântat de duhul unităţii, în cetatea cea albă a celor curate ale cugetului şi sfinţită de sângele unor martiri înaintemergători: Alba Iulia. Timpul îşi va fi ales momentul după cinstirea apostolului Andrei, cel ce ne va fi adus cuvântul cel nou al iubirii iertătoare, adică 1 Decembrie. În şirul zilelor 1 Decembrie 1918, amintind de Marea Adunare plebiscitară de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, este momentul astral. România a desemnat această zi, zi naţională, consacrând-o simbol nepieritor. Dintre toate zilele albe şi negre ale unui şir fără sfârşit, ca o coloană infinită ziua zilelor, 1 Decembrie 1918 are unicitatea ei.

footer