Revista Art-emis
Kiki Skagen Munschi - „Şoapte în Bucureşti” PDF Imprimare Email
General Br. (r) Aurel I. Rogojan   
Duminică, 15 Iunie 2014 22:44
Şoapte în Bucureşti - Kiki Skagen Munshi (română)Un fost înalt ofiţer de Securitate face dezvăluiri privind activitatea „United States Information Agency” (U.S.I.A.) în România
 
Rarissime sunt „comentariile” sau cronicile asupra unei cărţi care să incite interesul şi să creeze auditoriului un confort spiritual aşa cum este cazul „comentariului” domnului General Aurel Rogojan, oferit cu generozitate şi eleganţă autoarei romanului „Şoapte în Bucureşti”, Bucureşti, Editura Compania, 2014, doamna Kiki Skagen Munschi, cu prilejul lansării volumului. Cândva, colegă de breaslă, dar în echipa adversă, „astăzi, aliaţi în cauza comună de promovare a unui roman, deopotrivă, dramatic, palpitant, dar mai cu seama generator de reflecţii asupra tragediilor umane, consecinţe ale modului de gestiune a afacerilor politice globale, în secolul ideologiilor paroxistice şi a două războaie mondiale”, întâlnirea celor doi foşti combatanţi pe frontul invizibil a oferit satisfacţie şi interes. Ocazia rar întâlnită a desconspirării unor elemente de noutate greu accesibile publicului larg, galantele aluzii strecurate prin subtilităţile abile, nu întotdeauna foarte comode, dar şi eleganţa discursului domnului General Aurel Rogojan s-au pliat armonios într-un corect „laudaţio” profesional. Un intelligent-autor şi un intelligent-comentator, „face à face”. Felicitări se cuvin şi Editurii Compania care ştie şi reuşeşte să capteze atenţia unor autori de mare prestigiu. (Ion Măldărescu)
 
Editura „Compania” şi autoarea romanului „Şoapte in Bucureşti”, doamna Kiki Skagen Munschi, ne-au rezervat evenimentul editorial al ultimului sfert de secol. Atât prin calitatea specială a autoarei, a unora dintre participanţi şi prin valoarea operei literare, dar, ceea ce dă notă specifică este actul de constiinţă al autoarei, acela de a lăsa viitorului expresia în artă a unei experienţe aparte, trăite de combatanţii americani şi români, în ceea ce a fost şi numim Războiul Rece. Cel care vi se adresează a acceptat să rostească un „laudatio” pentru scriitoarea Kiki Skagen Munschi (K.S.M.) şi cea mai recentă opera a sa, din mai multe motive. Nu o să le pot mărturisi chiar pe toate… În primul rând, ca să-mi îndeplinesc o îndatorire de solidaritate, de respect şi apreciere a profesionalismului combatantului K.S.M., care în anii ʼ80 ai veacului trecut se afla de cealalta parte a invizibilelor baricade ale Războiului Rece, iar astăzi suntem aici, în faţa Dumneavoastrş, distins auditoriu, aliaţi în cauza comună de promovare a unui roman, deopotriva, dramatic, palpitant, dar mai cu seama generator de reflecţii asupra tragediilor umane, consecinţe ale modului de gestiune a afacerilor politice globale, în secolul ideologiilor paroxistice şi a doua războaie mondiale. Ca să nu lăsăm loc vreunei neîntelegeri, autoarea a ţinut să ne mărturisească în paginile 325, 326 ,331, 346, că nu aparţinea de „cealalta Agenţie”, cu care, uneori se intra în competiţie, fiind evidentă invidia profesională a reprezentatilor C.I.A., dar şi a membrilor Secţiei Politice, faţă de imensa bază relatională gestionată de Agenţia pentru Informaţii a Statelor Unite (U.S.I.A) la Bucureşti, cca. un milion de contacte, dacă statistica nu are, ca mai întotdeauna, ceva de ascuns. Dacă avem în vedere, însă, datele avansate de distinsul academician Dinu C. Giurescu, unul dintre personajele de context al romanului, putem vorbi de o cifră aproape dublă, ceea ce ar însemna ca în 27 de ani o populaţie ce o depaşea pe cea a Bucureştiului a dorit să cunoască fenomenul cultural american.
 
Este bine să ne reamintim ce a însemnat, ce a fost şi a însemnat U.S.I.A.: un superminister global al propagandei oficiale, complet şi diversificat integrat Strategiei Securitatii Naţionale a Statelor Unite, ale cărei misiuni au fost definite, în anul 1953, sub autoritatea presedintelui Dwight Eisenhower, apoi consacrate în Orientarea politică fundamentală în domeniul securităţii naţioanale, din 1956, dupa cum urmează. Citez dintr-un document oficial, actualmente declasificat şi adus ţn Romania de cercetători externi ai Arhivelor Nationale: „& 40. Informaţiile din străinătate şi programele asociate. Informaţiile din străinătate, schimburile culturale şi de învăţământ, precum şi programele asociate sunt elemente vitale în aplicarea tacticilor S.U.A. Aceste programe trebuie să fie întărite din punct de vedere material. Tacticile şi acţiunile S.U.A. trebuie prezentate într-o manieră care să pună în valoare obiectivele S.U.A., iar implicaţiile psihologice ale acestora trebuie luate în considerare cu grijă şi cu anticipaţie. În interpretarea dată în străinătate tacticilor şi acţiunilor S.U.A., Statele Unite trebuie să se străduiască:
- să creeze o imagine a S.U.A. care să reflecte intenţiile paşnice fundamentale ale tacticilor americane, prezentând în acelaşi timp clar hotărârea noastră de a ne împotrivi agresiunii;
- să delimiteze acele aspecte importante ale vieţii, culturii şi instituţiilor S.U.A. care ar favoriza înţelegerea politicii şi obiectivelor S.U.A.;
- să convingă popoarele străine că obiectivele S.U.A vor ajuta în prezent la realizarea obiectivelor şi aspiraţiilor lor naţionale legitime;
- să demaşte scopurile şi acţiunile comuniste şi să contracareze corespunzător propaganda sovietică;
- încurajeze schimbările de evoluţie în cadrul sistemului sovietic, în conformitate cu obiectivele securităţii S.U.A. şi cu aspiraţiile legitime ale popoarelor din U.R.S.S.;
- să asigure popoarele-sateliţi de interesul permanent al S.U.A. faţă de reinstaurarea paşnică a independenţei şi libertăţii lor politice.”
„Şoapte din Bucureşti” este o expresie literar-artistică a celor şase obiective. Doi dintre scriitorii români care au petrecut câte şase luni în S.U.A. în cadrul programelor U.S.I.A. au fost Adrian Păunescu şi Romulus Rusan. Adrian Păunescu a fondat după acea experienţă, în 1973, „Cenaclul Flacara”, iar Romulus Rusan ne-a oferit, in 1977, un foarte interesant jurnal de călătorie, „America ogarului cenuşiu”.
Bunici şi părinţi ai U.S.I.A. au fost: „Comitetul pentru coordonarea informaţiilor”- (C.O.I.) între cele două razboaie mondiale. Atribuţiile comitetului au implicat unele sarcini speciale din domeniul războiului politic, care au necesitat angajarea eforturilor tuturor agenţiilor de informaţii, fapt de natură a le atinge anumite orgolii sau chiar a le face să-şi manifeste ostilitatea.                        
 
Nota bene:
- Denominaţia jenantă, „Cealalta Agenţie” are oarecare vechime! La 13 iunie 1942, C.O.I. a devenit un organism militar, subordonat Comitetului mixt al şefilor de stat major, care încorporează şi preia şi denumirea de Oficiul Serviciilor Strategice. Iniţial un institut de studii şi cercetări, compus din oameni de ştiinţă, în principal cei mai buni istorici. Între misiuni: operaţiunile de război politic .                                                                      
- În serviciile britanice şi americane era atunci inflaţie de lume academică, avocaţi la conducere şi mai puţini funcţionari obişnuiţi, dintre aceia care fac ca agenţiile sa si funcţioneze!
 
„Office of War Information”- Oficiul Informaţiilor de Război (O.W.I.)
 
S-a constituit concomitent cu O.S.S. în urma încetării activităţii C.O.I., fiind condus de binecunoscutul scriitor şi comentator radio, Elmer Davis. Sarcina acestui Elmer Davis şi Robert Sherwood, art-emisoficiu constă în centralizarea informaţiilor şi coordonarea unitară a întregii activităţi de propagandă şi contrapropagandă. O secţie a oficiului se ocupa de propaganda în interiorul S.U.A., iar alta ,„Foreign Information Service” (F.I.S.) condusă de dramaturgul Robert Sherwood, avea în competenţă războiul psihologic pe plan extern. Nota bene: Scriitorii si oamenii de presa erau şi ei la mare preţ şi aveau căutare pentru a ocupa posturi importante în agenţiile din domeniul securităţii naţionale. Aşa că, avem suficiente temeiuri să spunem că doamna K.S.M. a continuat, şi în România, cu nobil devotament, tradiţiile generosului concept al diplomaţiei publice americane şi a urmat exemplul angajat al unor personalităţi culturale de prestigiu. „Cealalta Agenţie”, de care doamna K.S.M. se delimitează cu oarecare sentiment de pudoare (vezi pag. 326), acţiona pe ţinte individuale, prin operaţiuni secrete şi sub acoperiri legale, ori clandestine.
Intrând în jocul purei ficâiuni sugerate de autoare cu privire la acţiunea şi personajele romanului, cred, totuşi, că purta oarecare invidie operativilor staţiei C.I.A., din moment ce, în paginile cărţii, ca director al Centrului Cultural, îşi asuma extracţia clandestină din Romania a unui cuplu, iar ulterior… îşi pune, nu fără ingrijorare, întrebarea: „Dacă o fi un agent dublu?!”
 
 
U.S.I.A., (U.S.I.C.A., din 1982, până la desfiinţarea ca agenţie independentă în 1999), acţiona prin programe asociate de diplomaţie publică: programul VOA, programul WORLDNET, programul pentru organizatii civice (guvernamentale şi nonguvernamentale), contacte academice („Comitetul şi bursele Fullbright”) schimburi culturale, biblioteci, concerte, filme, expoziţii, conferinţe şi alte forme de expresie „ale vieţii, culturii şi instituţiilor S.U.A. care ar favoriza înţelegerea politicii şi obiectivelor americane”. Ca sa concluzionăm: U.S.I.A. avea ca ţinte sufletele, minţile, opiniile. Odaă acestea cucerite, celelalte veneau de la sine… Parcă aşa spunea Contele De Marenches. După 1999, U.S.I.A. apare pe site-ul Departamentului de Stat printre instituţiile vetuste ale epocii Războiului Rece. Asta poate să însemne, oare, că se află în faţa auditoriului foşti combatanti ai acelui razboi, fiecare cu adevărul său, ori cu minciuna sa infailibile?! Veţi aprecia Dumneavoastră! Romanul „Şoapte în Bucureşti”, rezultat al experienţei autoarei ca director al Centrului Cultural al S.U.A., este scris cu real talent şi cu o provocatoare forţă expresiva, consacrând-o pe doamna K.S.M. în galeria personalităţilor pe care Agenţia pentru Informaţii a Statelor Unite (U.S.I.A) le-a pus în nobilul serviciu patriotic de promovare şi apărare, în întreaga lume, a intereselor naţiunii americane. Primiţi, distinsă doamnă profesor K.S.M., întreaga consideraţie pentru efortul Dumneavoastră de a cunoaşte Romania şi poporul ei, căutand şi valorificând nu doar vulnerabilităţile unui stat, ale un regim politic inamic, ci şi construind punţi de legatură, atât de necesare azi, într-o lume a incertitudinilor şi nesiguraţei predictibile, pentru a nu fi nepregătiţi in fata surprizelor viitorului.
 
Între profesioniştii informaţiilor şi ai războiului politic există un cod nescris al onoarei, care ne obligă să ne respectăm. Respectul meu pentru Dumneavoastă este statornic de peste trei decenii. Am în vedere locurile, dar şi momentele fierbinţi ale altor misiuni pe care le-aţi indeplinit cu succes şi unde nu se puteau afla decât ofiţeri de mare calibru, inţelepciune şi echilibru ai Agenţiei. Faptul notabil al respectului ce ni-l datoram, nu împiedică cu nimic a înţelege si aprecia corect, ca asa cum adversarii de ieri sunt aliatii de azi, viitorul , daca nu vom fi vigilenti, poate schimba, iarasi, rolurile. Important este că naţiunile noastre se cunosc mai bine între ele, fiindu-le străină superficialitatea abordărilor conjuncturale ale politicienilor, dintr-o parte sau alta, şi le repugnă, deopotrivă, cenzura instituţiilor care trăiesc mai mult pentru a-şi justifica risipa făcuta bugetelor publice prin aplicarea de etichete „politically correct”, „politically incorrect” , „good boy” , „beed boy”.
 
Onorant auditoriu,
De multa vreme nu am mai citit cu atât interes o carte. Asta şi pentru că am descoperit nu puţine lucruri în comun cu autoarea romanului. Inclusiv cunostinţe comune. Sunt prezente şi aici nume grele, personalităţi cu reputaţie în cercuri importante, din ţara sau străinatate. Nu chiar toţi ştim unii de alţii. Nu toţi îmi sunt şi cunostinţe personale, fiindcă locul unora este doar în memoria secretă şi aşa va rămâne, pentru totdeauna! (Aici îmi place şi mă avantajază ideea purei ficţiuni în ceea ce priveşte personajele romanului, dar şi dintre cele prezente!). Aflu din carte că, o vreme, am fost aproape vecini în acelaşi cartier şi ca, de pe lângă Foişorul de Foc, ne trezea dimineaţa acelaşi cocoş. Aşa este, auzeam şi eu cocoşul. Undeva se va crede că spun ceva cu vreun talc. E treaba lor! Doamna K.S.M. ne mărturiseste că îndrăgeşte caii şi are o pasiunea ardentă, călăria. Eu… nu am primit brevetul în contraspionaj, pâna nu am obţinut licenţa în echitaţie! Acum suntem autori publicaţi de aceeiaşi editură. O mai urma ceva ?! Din lumea din care venim, oricând putem avea parte de ceva neprevăzut. Apoi o să ne lamentăn că trebuia să ne fie predictibil! Să trecem, însă, la lucruri cu mai mare relevanţă pentru prezentarea cărţii. In comun cu autoarea am, înainte de toate, unitatea de percepţie asupra chestiunilor fundamentale care dau substanţă volumului, asupra căruia sunt onorat să refer în selecta companie a domnului profesor Ioan Scurtu.
 
Autoarea, o observatoare exigentă a faptelor de istorie socială, înzestrată cu un profund şi rafinat spirit analitic, realizeaza, în paragrafe concise, numai cu cuvintele şi expresiile de stil strict necesare, un tablou complet, obiectiv şi folositor înţelegerii realităţilor din şase decenii, în care peste oamenii din aceasta parte de lume, numită România, s-au abătut, năpastă după napastă: frângerea şi dezmembrarea corpului statal al sufletului naţiunii - rapturile Basarabiei, Bucovinei de Nord, Cadrilaterului şi a nord-vestului Ardealului, războiul, ocupaţia străină, foametea, stalinizarea, distrugerea proprietăţii rurale, comunizarea mijloacelor de producţie.A apărut şi o rază de speranţă, a fost şi un deceniu al „deschiderilor” - descris de academicienii Dinu C. Giurescu şi Mircea Maliţa în cartea lor „Zid de pace, turnuri de frăţie”. Ce frumos, cât de sugestiv! Am intrat, apoi, pe spirala declinului şi a prăbusirii mitului, a tot ceea ce s-a intemeiat, cu imense sacrificii umane, pe doctrine utopice. În paginile 190-193 ale romanului se aminteţte de partidul care are prea mare putere, dar nu o foloseşte înţelept şi de faptul că nimic nu se mişca şi putea obţine fără relaţii, fără şpagă. „Cunoşti pe cineva care poate sa…?”, „Ai pe cineva la Bucureşti care ştie…”. Şi pe mine m-au descoperit atunci zeci neamuri, de care nu auzisem vreodată! Azi este, oare, altfel?
 
Whisper in Bucurest - Kiki Skagen Munshi,Compania-2014În noua eră a speranţelor ne-am trezit dintr-o dată deposedaţi de aproape întreg patrimoniul public şi în fiecare an decontăm incompetenţa si corupţia guvernamentală de vreo 10-15 miliarde euro. O paranteză: auzim mereu cum se lamentează guvernul că nu s-a colectat decât jumătate din cee ce se cuvine bugetului public. Care-i problema, acei bani există, se ştie unde sunt, cine-i datorează, dar de ce nu sunt colectaţi ? În ultimă instanţă, de ce nu se mai înfiinţează încă un minister al bugetului, să colecteze şi cealalta jumătate? De ce nu gândeşte guvernul aşa şi preferă lamentarea?! Fiindcă acei bani se colectează… dar nu la buget! La pagina 238, personajul principal are replica: „E mai rău ca niciodată…”. Asta spune şi azi, în sondaje, majoritatea populaţiei. Oricine ştie că în democraţie majoritatea contează şi nu pseudoelitele politice invalide susţinute de cârji străine.   Subiecte care au ridicat, în acel deceniu al speranţelor, în topul interesului public scriitori, scenarişti, regizori, dramaturgi , personalităţi din alte domenii şi creaţiile lor („Delirul” şi „Cel mai iubit dintre pamanteni”- Marin Preda; scrieri ale lui Augustin Buzura; filme ca „Puterea si adevărul”, „Lumini şi umbre”, „A 25 ora”, multe opere teatrale s.a) care au întreţinut iluzii şi alimentat optimismul, se regăsesc, cu sau fără nuanţări, şi în „Şoapte în Bucureşti”.
 
Vă mulţumim distinsă doamna K.S.M, că Dumneavoastră, din cealaltă jumătate a planetei, veniţi să ne ajutaţi să ne reamintim trecutul. Poate că aşa vom reflecta mai temeinic cum să ne pregatim viitorul..Românul ne poartă pe meleaguri bucovinene, transilvanene, din Oltenia domnească, pe la biserici ăi mânăstiri din nordul Moldovei, dar şi pe la cele din Bucureşti şi împrejurimi. Întreaga Românie a avut parte de acelaşi atent şi cuprinzător interes din partea ofiţerilor din serviciul diplomatic american, specializaţi în „cercetarea de teren”. Aceşti profesionişti redutabili ai fascinantei lumi a informaţiilor nu au creat şi nu au operat cu clişee în ceea ce au transmis Departamentului de Stat. Dacă or fi fost excepţii, şi cu o rata de probabilitate au fost, căci pe unele le-am aflat la timpul lor, ele nu au făcut, ci, dimpotrivă, au întărit regula. De aceea suntem surprinşi când politicieni/oficiali străini, nu mulţi, dar influenţi şi unii, la rândul lor, influenţaţi , preferă cunoaşterii profunde a României, nişte clişee superficiale, departe de a oferi satisfacţie, ori a arăta respect faţă de onestitatea profesională a diplomaţilor din Serviciul Informaţiilor Străine. Parte mare de vina este a noastră. În pofida repetatelor tentative, România nu a avut niciodată o U.S.I.A., iar instituţiile care au complinit aceasta imperioasă necesitate naţională nu aveau cum să cuprindă şi să susţina un angajament de asemenea anvergură. Apoi, nici nu era, explicit, misiunea lor. Dacă în 1920, Marea Britanie, America şi Franţa erau convinse că România primise, în mod just, noi frontiere, chiar dacă nu toate cele cuvenite, peste numai şapte ani, revizioniştii, cu o puternică propagandă, au făcut să încolţeasca sămânţa îndoielii, care rodeşte şi azi.
 
„Şoapte în Bucureşti” este este gândita şi scrisă româneşte. Impresia aceasta sper ca nu o datorăm unui merit de excepţie al echipei de traducere. Şapte ani petrecuţi in misiuni oficiale în România, alţi ani de studii, cercetare, elaborare şi susţinere a doctoratului îşi spun cuvântul. James Jesus Angleton, şeful Contraspionajui C.I.A, din anii 1954-1975, dacă ar mai fi în viaţă, ar bănui autoarea de sindromul loialităţii divizate. Dar, am auzit că asta chiar s-a întâmplat cuiva, destul de recent. Sper că nu este adevărat, dar de la vestalele vigilenţei, ne putem aştepta la astfel de excese de zel. Înţelegerea subtilităţilor şi sensibilităţilor sufletului românilor din Bucovina, prima provincie istorică revenită, după Primul Război Mondial, sub Coroana Regatului României, dar şi prima răpită înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, este un punct forte al operei autoarei. Bucovina, Transilvania, Maramureşul, Crişana, Banatul, Dobrogea sunt ţinuturi istorice româneşti cu o puternică marcă de identitate, spaţii multiculturale de confluenţă a imperiilor şi pline de învăţăminte istorice.
 
Multiculturalismul din America este, în liniile sale generale, exceptând chestiunea indigenilor, rezultatul unei uniuni consensuale. Cel puţin, asta este întelegerea mea. Dacă trebuie, să fiu corectat. Multiculturalismul din România este rezultatul unui lung şir de dominaţii imperiale, rapturi teritoriale şi stramutari de populaţii. De aceea suntem sensibili şi suspicioşi când sunt exagerate diferenţele specifice ale etniei, în dauna genului proxim al cetăţeniei. Şi în aceasta chestiune sensibilă, „mecanisme de propagandă cu sau fără naţionalitate asumată”, au acreditat cu oarecare succes, clişee care nu aduc şi nu consolidează încrederea, nu aduc progres în relaţiile internaţionale, şi aşa destul de încâlcite şi impredictibile. Ni se repetă, în acest fel, premisele unor evenimente din istorie ale căror răni încă nu ni s-au vindecat. Autoarea romanului a identificat asemenea răni, dar cum acestea nu sunt de domeniul „purei ficţiuni”, ele rămân doar suferinţa noastră. Şi de ce nu? În definitiv, suferinţa este un sentiment profund intim.
 
La 20 septembrie 1918, preşedintele Woodrow Wilson a înţeles „Suferinţele din Ardeal”, iar cartea cu acest titlu a profesorului Vasile Stoica, primit de şeful Executivului American, odată cu Thomas Massaryk, Ignacy Jan Paderewski şi H. Hinkovici (viitorii lideri ai Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei…) a fost primită în cercurile politice de la Washington ca Manifest al Unităţii Naţionale şi Teritoriale a Românilor. Non-ficţiunea „cea mai tare” din romanul „Şoapte în Bucureşti”, scris într-un cod cu mai multe chei, ar putea redeschide interesul secţiilor istorice ale unor agenţii care au concurat aici: U.S.I.A. şi C.I.A. Nu o spun ca să lansez o invitaţie în acest sens, dar „verişorilor dumneavoastă, mai mari, de la Londra” (şi nu doar lor !) s-ar putea să le vina niscaiva idei. După americanii Milton Lehrer, David Funderburk si Larry Watts, doi dintre ei şi autori cu opera de cercetare academică asupra unor chestiuni fundamentale ale istoriei noastre, K.S.M. vine cu altă abordare a realităţilor româneşti, cea a culegătorului de istorie orală, dar care îşi disimulează recolta, printre filele unui jurnal personal, încredinţându-ne că totul este pură ficţiune şi că niciun personaj nu a existat în realitate. O gluma sau a stratagemă? Nu putem spune că sunt personaje fictive: Ion Miclea, fotograful (p. 140); Iliescu, conducatorul epurarii intelectualilor (p. 150); doamna Goga [p. 213]; Johny Raducanu (p. 282); profesorul Constantin, fiul unui istoric, la rândul său fiu tot al unui istoric (p. 305) s.a., evocaţi în paginile cărţii. Nu este un personaj fictiv nici ofiţerul de Securitate, „Antonescu” (p. 203 s. a.), vânătorul de spioni americani, ce o luase în cătare pe asistenta ataşatului militar. (Dacă vom înfiinţa un Club al veteranilor serviciului de contraspionaj S.U.A., am putea continua acolo lista, la o bursă a pariurilor, într-un concurs „Cu mască şi fără mască” sau „Recunoaşteti personajul?!”). Secretul reţetei americane de scriere a unei cărţi de succes sta în deprinderea de a face ca cititorul să vizualizeze naraţiunea. Ei bine, aceasta carte poate deveni scenariul unui mare film. Am povestit intriga romanului unei doamne, care asemenea personajului Mihai Sârbu, deşi evreică, are o biografie legendată , ca româncă. În cazul doamnei nu pare a fi o afacere suspectă de spionaj, regizată de vreun Jacob Eichman de la N.K.V.D., ci chiar de un caz de adopţie. Dar, cum a făcut cu aceasta biografie o cariera de 30 de ani în Securitate, mai poti să fii sigur?! Când i-am spus că eroii principali sunt doi români şi un evreu legendat, cu acte in regulă, ca român, ce credeţi ca mi-a zis?: „Dacă este şi un personaj Mendl, rebotezat Mihai, atunci atenţie cum prezentaţi cartea, căci, sigur, se va găsi un sponsor important pentru un mare film, iar filmul are nevoie de consultant!”.
 
Sunt departe de a dori să mă opresc, dar am abuzat de timpul şi răbdarea Dumneavoastră. Am făcut, de la început, precizarea că tot ceea ce spun aici este un laudaţio. Unul binemeritat. Doamna K.S.M. s-a îndrăgostit de România, nutreşte gânduri bune pentru oamenii ţării, iar Securitatea... Nu ar fi bine să o spun eu, dar nu iese rău, deloc!   Cartea are şi porţi deschise provocărilor polemice, dar nu le trec pragul. Nu mă refer nici la calitatea şi sistemul axiologic al personajelor, fiindcă sistemul meu de valori nu-mi îngăduie să-mi judec semenii, victime ale erorilor istoriei. Regret că nu am în dotarea intelectuală mijlocul care să-mi facă accesibile ingredientele ce dau savoare lecturii textului original al romanului. Multumesc „Compania! Felicitari, doamnă K.S.M.! Dorinţa şi urările mele sunt că versiunea pentru America a „Şoaptelor din Bucureşti” să bulverseze topul cărţilor de mare succes, iar o nouă ediţie să poarte pe copertă sigla binemeritată: „Best seller”.
Bucureşti, 2014, iunie 11
footer