Revista Art-emis
Sărbătoare sau comemorare? PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Vineri, 25 Octombrie 2013 19:02
Ziua Armatei RomâneZiua Oştirii Române. Ziua celor care au depus jurământul sacru faţă de Neam, Ţara şi Popor!
Frânturi de „Istorie incomodă”
 
Cu toată frumuseţea şi bogăţia graiul românesc, niciodată nu vom izbuti să cuprindem viziunea de dincolo de lume şi de veacuri. Sunt fiu de militar şi am fost educat în spiritul respectului pentru Ţară, pentru Neam şi Armata Română. Pentru biruinţă, ostaşul român a mers la moarte senin, grav şi profund pătruns de împlinirea misiunii care - dincolo de clipă - a căpătat dimensiuni cosmice. Realitate fundamentală, primordială şi unică, jertfa ostaşului român a fost, este şi va fi jertfa supremă pentru pământ, pentru România eternă, Cândva, căpătase conotaţiile şi proporţiile unui proces religios, pentru că jertfa ţinea de credinţă, în faţa căreia genunchii noştri nu ştiu decât să se plece, iar fruntea să atingă, umilită, ţărâna cea îngroşată cu sângele celor ce şi-au dat obolul pentru ea.
„Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut între vifore. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi” (Mircea Eliade).
                                                                                  
Ca multe alte repere impuse de conjunctură, nu foarte bine inspirat şi conjunctural aleasă ca zi de sărbătoare (asemenea zilei de 23 august), data de 25 octombrie a fost declarată prin Decretul nr. 381 din 01.10.1959 Ziua Armatei Române. De ce, cum şi cât de justificată este data de 25 octombrie 1944 pentru a o transforma în prilej de bucurie a naţiei, vom vedea în cele ce urmează. Oştirea Română a adus sacrificiul suprem pentru a apăra şi păzi hotarele Ţării. A făcut-o din negura vremurilor cu bravura şi abnegaţie, în pofida tuturor nedreptăţilor, lipsurilor şi a nenumăratelor erori ale celor aflaţi vremelnic în fruntea Ţării. Istoria Armatei Române nu începe cu 25 octombrie 1944, ci, oficial, din 1830, anul constituirii Armatei Române moderne. Au fost, deliberat, şterse din memoria colectivă momentele în care Oştirea Română a avut un cuvânt greu de spus: Războiul pentru Independenţă de la 1877-1878, Războaiele Balcanice, Primul Război Mondial, campania din 1919 din Ungaria, Al doilea Război Mondial - frontul de Est. Ziua de 25 octombrie a fost mediatizată şi întipărită în memoria românilor ca reper şi zi în care românii îşi sărbătoresc Armata. Ea simbolizând nu numai momentul când militarii Diviziei a 9-a Infanterie, prin jertfa a 49.744 de militari - morţi, răniţi şi dispăruţi - au degajat, la Carei, teritoriul de 43.492 kmp, ocupat prin criminalul Dictatul de la Viena şi „ultima brazdă de pământ românesc aflată sub ocupaţia hortistă”.
 
Neamul românesc a cunoscut întotdeauna jertfa şi eroismul, ele fiind, de altfel, indisolubil legate de evoluţia istoriei noastre. Orice act de propăşire istorică a fost pentru România consecinţa unor eforturi considerabile, alăturate poziţiei active în faţa evenimentelor. N-am fost neam de ostaşi, dar parcă a fost scris undeva, într-o carte a lumii şi a duhului atotbiruitor, ca neamul acesta de plugari şi păstori să scrie cu sânge cele mai importante momente ale istoriei, atunci când încrâncenarea vremurilor a cerut-o. N-am fost neam de ostaşi, dar n-a fost căpetenie de oaste străină, oricât de puternică, oricât de biruitoare, care să nu rămână impresionată în faţa curajului şi a nenumăratelor jertfe, pe care ostaşul român le-a dovedit întotdeauna cu statornicie, pe câmpul de luptă. Tăria noastră, tăria oşteanului român se trăgea din condiţia sa de lucrător al pământului. Pentru români, oameni legaţi de glia strămoşească, de truda pe care au oferit-o pământului, de bucuria şi belşugul cu care acesta i-a răsplătit, reprezintă - în sens biblic - leagănul vieţii şi al morţii. Urmaşi ai străbunilor daci, românii s-au născut şi au trăit aici, între aceste hotare, „la poarta furtunilor şi a trecerii oştilor”, fiind gata să moară în ceasul suprem - uriaş înţeles al jertfei pe care ei au adus-o de mii de ori: Plevna, Griviţa, Mărăşeşti, Oituz, Odesa, Caucaz, Stalingrad, Carei, Ungaria, Cehoslovacia - munţii Tatra..., locuri udate cu sânge de ostaşii români. De-a lungul istoriei, România nu a dus războaie de cotropire. Abandonată de aliaţii tradiţionali - Franţa şi Marea Britanie - preocupaţi de propria soartă, România s-a aflat singură în faţa istoriei. Şi a trebuit să lupte pentru supravieţuire.
 
În luptele purtate în perioada 23 august -1 septembrie -24 octombrie 1944 au fost angajate în luptă 27 de divizii, un corp aerian şi două brigăzi de artilerie antiaeriană, totalizând un efectiv de 265.735 militari. Au fost eliberate 872 de localităţi între care 8 oraşe, singurul obiectiv strategic naţional, realizat efectiv pe câmpul de luptă de Armata Română şi recunoscut juridic în art. 2 al Tratatului de pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, încheiat la 10 februarie 1947. A venit vremea să spunem adevărul aşa cum a fost, fiind imperios necesară cunoaşterea Istoriei aşa cum a fost, cu binele şi cu momentele cu care fie ne putem mândri, fie vom ne vom înclina în amintirea celor căzuţi pentru Ţară şi Neam. Ziua de 25 octombrie aduce, în fapt, a comemorare. Un apel la memorie şi neuitare pentru:
-  Cei 381.118 morţi şi 243.622 mutilaţi degeaba pe Frontul de Răsărit,.  Degeaba  pentru că, graţie prostiei şi trădării de la 23 august 1944, 57.900 kilometri pătraţi de pământ românesc (Basarabia, Bucovina, Herţa şi Cadrilaterul )  pentru care ei s-au jertfit, au rămas sub ocupaţie străină;
-  Cei 62.000 de basarabeni, foşti militari, predati „la cheie” ruşilor, împreună cu familiile lor, după 23 august 1944 şi care au dispărut în Siberia;
-  Cei peste un milion de români din teritoriile ocupate, lichidaţi sau deportaţi de ruşi;
-  Cei peste 540.000 de cetăţeni români lichidaţi pe loc, în lagăre, pe front (100.000) sau expulzaţi de către ocupantul ungur, inclusiv cele 60.000 de femei trimise ca sclave în Germania, din care au supravieţuit doar 8.000;
- Cei 58.330 de ostaşi români, jertfiţi pentru eliberarea Ardealului (32.000 doar la Oarba de Mureş) parte a celor 169.800 căzuţi în campania din Vest. Căzuţi degeaba pentru că în loc de cobeligeranţă, graţie actului de la 23 august 1944, am căpătat statutul de ţară învinsă, ocupată şi sistematic jefuită.
- Uitam suprema umilinţă la care ne-au supus politicienii. Divizia 9 Infanterie era la porţile Careilor din 24 octombrie. Dar a trebuit să aştepte cu arma la picior să elibereze „ultima brazdă” pe 25 octombrie, când era ziua de naştere a regelui , care l-a predat ruşilor - în plin conflict militar - pe Mareşal, regele care a acceptat ocuparea Ţării şi luarea în prizonierat a 6 divizii române în zona Bacău-Neamţ şi a mii de militari izolaţi.[1]
„Armata, sprijinul cel dintâi şi cel din urmă al unui neam” (Simion Mehedinţi)
Ordinul de Zi nr. 104 din 25.10.1944
„La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului rupt prin Dictatul de la Viena aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru, tineri şi bătrâni aţi pornit spre hotarele sfinte ale patriei şi cu piepturile voastre aţi făcut zăgaz neînfricat duşmanului care voia să ajungă la Carpaţi. Zdrobit de focul năpraznic al artileriei şi de necontenitele voastre atacuri, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump, eliberând, astfel, ultima palmă de pământ sfânt al ţării. Prin ploi, prin noroaie şi drumuri desfundate, zi şi noapte aţi luptat cu un duşman dârz şi hotărât şi l-aţi învins. Azi, când avangărzile trec pe pământ străin (se trecuse la eliberarea Ungariei), pentru desăvârşirea înfrângerii definitive a duşmanului, gândul meu se îndreaptă către voi, cu dragoste şi admiraţie pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veţi fi slăviţi, voi ofiţeri şi ostaşi care aţi eliberat Ardealul. Pe cei care au căzut la datorie îi vor preamări urmaşii şi numele lor va fi scris în cartea de aur a neamului. Încrezători în destinele neamului şi luând pildă de la cei ce au pus patria mai presus decât viaţa, continuăm lupta strâns uniţi în jurul steagului…”. (General Gheorghe Avramescu, Comandantul Armatei a 4-a Române).[2] 
 
După cum se ştie, istoria o scriu învingătorii. Aşa a fost întotdeauna, dar, nimeni nu ne poate interzice să spunem şi altceva decât ceea ce ni se impune, decât ceea ce se doreşte a se lăsa pradă uitării, mai cu seamă astăzi, de Ziua Oştirii Române. Aşa cum încă de la început am precizat, avem momente cu care ne putem mândri. Mă voi opri la unul dintre acestea: După ce, ca în repetate rânduri şi - mai grav, ca şi astăzi, clasa politică românească a trădat interesele Neamului Românesc -, un ofiţer al Armatei Române a nesocotit laşitatea acesteia. În primele zile ale lui iulie 1940, maiorul Valeriu Carp şi-a slujit poporul aşa cum puţini au făcut-o. Ruşii ocupaseră abuziv Basarabia, Bucovina, Ţinutul Herţa şi înaintau spre Putna, încălcând propriile impuneri ale ultimatum-urilor emise în zilele de 26-28 iunie 1940. Niciun ordin de luptă nu ajunsese la Batalionul 3 din Regimentul 16 Infanterie/ Divizia 7, aflat în ariergarda trupelor române, la comanda căruia fusese numit maiorul Valeriu Carp. În momentul în care soldaţii i-au transmis „Se vede Putna!”, adică mormântul lui Ştefan cel Mare, acesta a decis să nu mai aştepte ordinul de luptă, care nu mai venea, a desfăşurat batalionul în dispozitiv de luptă şi a dat un ordin unic in istoria militară: „Din ordinul meu şi pe a mea răspundere, deschideţi focul!” Ruşii, care înaintaseră, depăşind însăşi ordinele lui Stalin, au căzut seceraţi. restul trupei s-a oprit, iar Graniţa noastră de Nord-Est a rămas fixată acolo, pe „Aliniamentul Carp”. Eroismul, vitejia şi patriotismul, nu sunt doar cuvinte cuprinse într-un dicţionar, ci reprezintă adevărate valori morale, pe care orice ostaş ştie să le aprecieze, chiar şi la adversarul său. Nici ruşii n-au mai putut schimba Istoria, pentru că atunci, acolo, un ofiţer român a pus stavilă ocupantului!
În ţara în care Trădarea a fost ridicată la rang de politică de stat, în Ţara unde trădătorii, asemenea regelui Mihai, Pacepa, Răceanu şi chiar demnitari postdecembrişti se bucură de privilegii (unele minţi cretine i-au ridicat chiar la rang de eroi), numele maiorului Valeriu Carp se vrea radiat din istoria Oştirii Române. Mai mult, pentru gestul său patriotic, ofiţerul român a fost declarat, asemenea Mareşalului, „criminal de război”. Nimeni nu i-a reabilitat memoria! A venit momentul să-l cinstim!
 
Serbăm sau comemorăm Armata Română?
 
 „Datori suntem să ne plecăm frunţile în faţa celor care nu mai sunt, a celor care au înfruntat plumb duşman, chinuri şi moarte, pentru ca noi să rămânem aici,
stăpâni pe vatra noastră plămădită din tainice vise, sudoare şi sânge.” (Eugeniu Carada).
 
S-a procedat premeditat la distrugerea Armatei Române pe căi frauduloase, cu profituri colosale pentru câţiva (afacerile: Motorola, Puma, sicriele zburătoare la mâna a treia F16... şi contrabanda cu armament), demers finalizat prin eliminarea Armatei Române de pe tabla de şah a Europei. Prin „efortul” considerabil al politicienilor noştri de mucava, slugi prea-plecate ale stăpânilor lumii, ceea ce a mai rămas din armată a ajuns umbra fantomatică a celei de altădată. Se fac afaceri, se achiziţionează fregate ale forţelor militare străine, propuse pentru scoaterea din uz, avioane de luptă depăşite moral, cu mare grad de uzură, toate reprezentând un potenţial şi real pericol pentru viaţa echipajelor. Ce se va întâmpla în cazul unei ipotetice agresiuni armate? Nu-i greu de presupus, dar mai bine să nu fie cazul. Cândva, haina militară impunea respect, acum... un caporal din armata S.U.A. are ţinută de general, iar un ofiţer superior din Armata României, o modesta uniformă pestriţă de campanie. Trist dar adevărat! În această zi „festivă” mă găsesc într-o mare dilemă: serbăm sau comemorăm Armata Română?
De strictă actualitate în aceste zile, când este pe cale înfăptuirea dezmembrării României, versurile următoare, reproduse din volumul „Ne cheamă Ardealul” ed. 1944 strigă disperarea celor care au mai rămas români, în cuget şi în simţire şi se simt părăsiţi de vânzătorii de Ţară aflaţi în fruntea statului. Ţara are nevoie de un nou „Mareşal!”
 
Pentru o Românie liberă şi independentă, Pentru Armata Română, Oricând, Oricum, cu Oricine şi împotriva Oricui.
Avem nevoie de Tine, Mareşale”. Te vrem în fruntea Ţării
 
Azi Mureşul, în ţara lui străină/din ferecate temniţe suspină:/plânge poporul de-amar şi de jale,/ Te vrem la Bicaz, Mareşale!//Năvalnice Crişuri în fiece seară/se tânguie tare în ruga amară:/geme poporul de-amar şi de jale,/Te vrem în Bihor, Mareşale!//Someşul, târziu în noapte îşi spune/ obida, durerea fără de nume:/ tânjeşte poporul de-amar şi de jale,/ Te vrem la Feleac, Maeşale!// Şi mamele toate, copiii şi morţii/ în vaiet te cheamă din ghearele sorţii:/ se frânge poporul de-amar şi de jale,/ Te vrem în Sătmar, Mareşale!// Vijelios Arhanghel, mută hotarul iară/ peste trufii vrăjmaşe, la margini de ţară:/ şi arde poporul, de-amar şi de jale,/ La Tisa te vrem, Mareşale!
 
Români! Nu vă lăsaţi înrobiţi de nevrednicii şi vremelnicii căţăraţi şi prin voia voastră la pupitrele butoanelor de comandă ale Naţiei. Ei, în 24 de ani au distrus Ţara şi au transformat-o în colonie a „Licuricilor globalişti”, ne otrăvesc pământul, apa şi aerul, ne „codex”-ează hrana şi ne gonesc tinerii din Ţară; ne vând - pentru comisioane grase - bogăţiile Naţiei, nu ale lor. Ei au schilodit Armata Română pe care au transformat-o în legiune de mercenari pentru impunerea intereselor potentaţilor planetei şi ale New World Order şi ne-au adus la stadiul în care suntem săraci în Ţară bogată!
Români, pentru o Românie liberă şi independentă, Pentru Armata Română, Oricând, Oricum, cu Oricine şi contra Oricui!
Grafica - Ion Măldărescu


[2][2] Ibidem
footer