Revista Art-emis
Adrian Păunescu - In memoriam PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Luni, 08 Noiembrie 2010 01:03
Adrian Paunescu - DoliuPentru că de la Octavian Goga încoace, afirma Dinu Săraru, România literară nu a mai avut un poet care să scrie o poezie cu un impact civic şi social atît de puternic, tot ce este legat de numele marelui poet şi patriot român nu trebuie să rămînă pe făgaşul obişnuitului. Loviturile de pumnal primite în timpul vieţii de la falsele familii de spirite, perpetuate cu obstinaţie de (în) tocmelile recente ale istoriei literare, culminînd cu clevetirile de după moartea poetului, vorbesc de la sine despre asasinii plătiţi ai spiritului românesc - aceleaşi specimene destabilizatoare care au scos din scenă marile genii ale românismului. Şocant este că lepădăturilor pornografice li se ridică statui şi li se sărută dreapta mizerabilă. Interesul public faţă de acest Colos din Rodosul poeziei româneşti, trebuie să crească, pentru că, spre deosebire de orice alt poet contemporan intrat în manualele şcolare pe cumetrisme şi năşiri de interese, opera lui Adrian Păunescu, cel care a traversat două regimuri total diferite, unul mai totalitar decît altul, vorbeşte despre autorul şi interpretul dramei propriei vieţi, care nu se răsfrînge numai asupra vieţii literare naţionale, ci şi asupra vieţii politice şi sociale din acest răstimp, cu evenimentele care au marcat deceniile de frămîntări, de prefaceri şi de cataclisme.

Repet un mare adevăr, afirmînd că marele poet Păunescu a trăit toate aceste momente cruciale cu preţul vieţii sale, ideea de angajare culturală, a trecut din aria poeziei, în cea a faptelor, iar faptele sale au fost cele ce au presupus supremă ardere şi suprem sacrificiu. Păunescu a cunoscut războiul din prima linie, a purtat pe dedesubt uniforma de combatant, chiar şi la curtea împăraţilor nedoriţi. Cu asul din mîna care scria, era bine primit, dar ţinut sub observaţie: nu primit pentru osanale, ci pentru că sub învelişul de foi al acestora clocotea îndemnul la libertate. Poetul acesta unic mergea scriind, încrucişîndu-şi drumul vieţii deopotrivă cu rafalele vremii, trăind cu o tensiune românească, patriotică toate evenimentele istoriei naţionale. A făcut toate acestea din mijlocul unei societăţi îngenuncheate fără speranţă. În poezia românească sînt atîtea locuri de veci cîştigate prin fraudă, iar cei care încă mai aruncă piatra sînt indivizi limitaţi pentru care geniul devine ţintă. Interesul pentru Adrian Păunescu nu se va epuiza odată cu prima brazdă de pămînt căzută peste chipul său. Marele merit al poetului este că EXISTĂ, referindu-mă aici la o anume stare de spirit pe care a creat-o în sînul generaţiei anilor '70-'80, din care nu am făcut parte. Cît priveşte raporturile operei sale cu generaţia de azi şi cea de mîine, Adrian Păunescu va exercita o continuă fascinaţie şi influenţă, tocmai pentru că poetul a ştiut să strecoare revoltele omului modern în curentul poeziei clasice, a creat o lume literară deosebită de cea a tuturor scriitorilor. Acceptarea absurdităţilor, acceptarea absurdului în sine ca unică metodă de judecată a unui creator şi artist de talia lui Păunescu, este o cădere în gravă eroare. Cu atît mai grav, vorba lui Ţuţea, este să devii părtaş la erorile comise de alţii. În Adrian Păunescu s-a aflat şi a vieţuit laolaltă cu intelectul şi cu faptele, parcă legat de tragic, un mare spirit patriotic, o prezenţă cu adevărat vie, nu prin concurenţa făcută clevetitorilor însetaţi de mijloacele şi de natura măririlor nemeritate, ci acea prezenţă de spirit inevitabilă, căruia, într-o mare măsură, timpul îi va striga NUMELE ENIGMATIC ŞI CUMINTE, precum unui sfînt îi este veşnic invocat caracterul sfinţeniei. Cu conştiinţa creatorului care a trăit o experienţă de viaţă la tensiunea cascadelor solare, cu tristeţea celui care simţea că timpul lui se împuţinează cu fiecare ceas, iar moartea care pîndeşte este mai puernică decît toate, Adrian Păunescu avertiza de pe patul de spital:

„Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate."

Aceste este Adrian Păunescu: personaj al istoriei, nu numai personaj istoric. Oricît ar zdreli cu ghearele lighioanele pădurii, stejarul crescut decenii la rînd în solul de conştiinţă al generaţiilor, nu-şi va clătina tulpina. Filosofia mioritică a firului de iarbă care se înclină cum bate vîntul nu-i va ajuta la nimic pe cei ce azi încearcă să deturneze numele poetul, plecat dintre noi, cel care încă din viaţă începuse să graviteze pe orbita universalităţii. Adrian Păunescu se va impune posterităţii mai mult decît alţii pentru gîndirea originală, temerară şi militantă, pentru patriotismul căruia şi-a dedicat aproape întreaga gîndire şi acţiune, poetul fiind un viguros militant al timpurilor moderne. Pentru Adrian Păunescu politica nu era decît arta de a conduce poporul, arta de a scutura România de orice dominaţie străină şi internă, scrisul său servind justeţea şi rectitudinea raţiunii universale. Adrian Păunescu este Flacăra în care se concretizează o voinţă colectivă; spun este, în sensul de prezenţă spirituală care îi va face pe mulţi dintre noi apţi de o forţă morală, astfel încît numărul celor care l-au huiduit şi scuipat să se împuţineze.

POET de profundă capacitate intelectuală şi de acţiune, exemplu de militantism şi de patriotism, indiferent de mijloacele teoretice de care s-a servit pentru atingerea scopului suprem, s-a dedicat în întregime României şi culturii sale. MAREA TĂCERE i-a oprit mîna din scris, poetul a plecat la întîlnirea cardinală cu Domnul, Cel ce nu ne va salva pe niciunul dintre noi de măsura propriei vieţi. Înmormîntat la 7 noiembrie în Templul marilor iluştri, plecat nefiresc, neaşteptat, Adrian Păunescu a urcat pe podiumul ceresc, îmbrăcat cu o albă de lumină cămaşă, aceeaşi cu care a venit pe Pămînt românesc. Să ne plecăm capetele în tăcerea plină de dragoste pentru cel ce va rămîne un interlocutor intim şi demn fiecăruia dintre noi: POETUL pentru care moartea nu a fost un spectru demoralizant, căreia i-a fost cronicar, dar mai înainte, „ostaşul" multelor încleştări. A plecat senin la braţ cu ea, asemeni uneia dintre femeile pe care a iubit-o, pentru că moartea devenise pentru poet o noţiune livrescă, desprinsă dintr-un sistem filosofic pe care şi-l apropiase pe patul de spital. Simţind-o aproape, teribil de aproape, căutîndu-l, dintr-o clipă în alta, a lăsat-o pînă la urmă să-i soarbă cuvintele din inimă... footer