Revista Art-emis
„Unde sunt cei care nu mai sunt?” PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Duminică, 11 Noiembrie 2012 16:40
Prof. univ. dr. Ion Coja, art-emis
„70"

„Întrebat-am vântul, zburătorul,/ Bidiviu pe care-aleargă norul/ Către-albastre margini de pământ:/ - Unde sînt cei care nu mai sînt?/ - Unde sînt cei care nu mai sînt?// Zis-a vântul: « Aripile lor Mă doboară nevăzute-n zbor ».// Întrebat-am luminata ciocârlie,/ Candelă ce leagănă-n tărie/ Untdelemnul cântecului sfînt:/ - Unde sînt cei care nu mai sînt?/ - Unde sînt cei care nu mai sînt?// Zis-a ciocârlia: « S-au ascuns/ În lumina Celui nepătruns ». // Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,/ Oarba care vede-n întuneric/ Tainele neprinse de cuvînt:/ - Unde sînt cei care nu mai sînt?/ - Unde sînt cei care nu mai sînt?// Zis-a bufniţa: « Când va cădea/ Marele-ntuneric, vei vedea »". (Nichifor Crainic - „Unde sunt cei care nu mai sunt?")

Am făcut zilele trecute 70 de ani! Motiv de satisfacție, desigur, mai ales că stau bine cu sănătatea, mulțumesc lui Dumnezeu, mă simt bine în pielea mea! Dar și motive, multe, de înnegurare a privirilor, a gândurilor. Poate cel mai greu de suportat este gândul la cei care n-au apucat să facă 70 de ani. La taică-meu, în primul rând, mă gândesc. Dar și la mulți prieteni și colegi, chiar și la unii care împliniseră de mult 70 de ani când s-au dus... S-au dus și nu ne mai văzusem de ani de zile, mulți. Ce mult aș vrea să mă mai văd cu ei, cu fiecare pentru alte vorbe care au rămas între noi neschimbate, nerostite. Simt nevoia unui pomelnic, simt că sufletește voi rezolva o problemă tot mai grea, dacă voi face publică, vă rog să mă iertați, jalea care mă încearcă mai ales la orele de nesomn, dinspre ziuă...

Jalea după Șaiu și CMI-ilă, cu ei aș începe jelania mea! Mihai Șainian și Cornel Mihai Ionescu... Unul coleg de liceu, altul, coleg de profesorat. Dacă i-aș mai întâlni o dată, la Capșa probabil, aș încerca să le povestesc cât de mult au contat pentru mine întâlnirile noastre. N-am reușit să-i pun măcar o dată la aceeași masă, să-i ascult vorbind și să încerc și eu să pricep ceva din ce-și spun. Singurii oameni cu care am stat la lungi șuete, deloc stânjenite de vinul din pahare, iar eu am rămas cu sentimentul că nu totdeauna reușeam să-i înțeleg în toate subtilitățile gândului aproximat în cuvinte neputincioase, prea neștiutoare de gândurile ne mai gândite până atunci cu care se confruntau, dinainte învinse, falimentare. Și cu toate astea, de fiecare dată mă simțeam un om norocos cu astfel de convivi. Fericit că, una peste alta, trecusem examenul și făcusem față momentului: în mod evident, poate și declarat dacă mai țin eu bine minte, amândoi mi-au spus că multe din cele ce discută cu mine nu prea au cu cine altcineva să le împartă... Și vice-versa, îi asiguram. Adică comunicam. Făceam comune ideile fiecăruia. În ambele sensuri. Și ne simțeam înțeleși. Lucru atât de rar! Și încă la ce nivel de tensiune și rafinament, pentru mine maxim. Nec plus ultra.

Cu CMI-ilă am fost de câteva ori prea sever, ironic, în vecinătatea imediată a rănii pe care o pot provoca cuvintele. Jucam cu el puțin teatru, făceam pe durul, pe golanul din port care a descoperit farmecele intelectualității, dar nu-și reneagă, ci dimpotrivă, se fălește, ostentativ, cu baștina, ridicând golănia în metafizică. Majoritatea colegilor cu care m-a fericit Dumnezeu în facultate și după, au așteptat de la mine să mă port în așa fel încât să se simtă că vin de pe malul mării. M-am străduit să nu-i dezamăgesc. Să-i las să creadă că așa suntem noi, constănțenii, toți. Am descoperit astfel că, oriunde apare un constănțean, ceilalți sunt atinși, cuprinși de un sentiment sau complex chiar, de inferioritate. Toți știu sau se așteaptă ca șutul din fața lor să aibă ceva în plus din plecare, iar ei simt, tot aprioric, un handicap imposibil de recuperat! Nici măcar nu mai încearcă! („șutul"? În argoul de la poarta 2 înseamnă ins, individ, persoană.)

Cu Șaiu, cu Mihai, constănțean, ai fi zis că relația trebuie să fi fost alta. Dar nu! Bietul Mihai, până în clasa a opta, când a venit la Liceul Mircea, fusese cu strășnicie ținut în casă, să nu se amestece cu golanii de pe stradă. Torturat să exerseze la pian ore nesfârșite. Inteligent, deosebit de inteligent cum era, a știut să nu se lase „manipulat" și pianul nu i-a devenit dușman, ci prietenul cel mai bun, probabil. Atât de bun, atât de intim numai al lui, că n-a fost niciodată în stare să cânte la pian în public. Numai pentru sine și, uneori, pentru prieteni... La Ambasador, de câteva ori, după ce pleca orchestra și rămâneam numai noi, două-trei mese de retarzi, se punea la pian și făcea din minutele ce urmau clipele de neuitat. Când jazz, când Bach... Putea să fie unul dintre marii pianiști ai lumii. Și chiar a fost, cred. A plecat din lume ducând cu sine acest secret.

Moartea fiecăruia, a lui Șaiu pe la mijlocul anilor '90, a lui CMI mai încoace, m-a îndurerat cu același regret, că mai aveam să le spun o mulțime. Ei, desigur, la fel. Cu sentimentul net că, în absența lor, vor rămâne pe veci nerostite acele gânduri, acele comentarii la spectacolul vieții și al cărților... Că nu le mai pot schimba cu altcineva! M-au lăsat și au plecat atât de departe... Fără ele, fără mine.

Undeva, în „Marele Manipulator" parcă, spun că am întâlnit în viața mea trei persoane pe care le-am simțit cu un cap mai deștept decât al meu: Petre Țuțea, Mihai Șainian și Ioan Petru Culianu.Trebuia să-l pun pe listă și pe Cornel Mihai Ionescu. Trăia însă, așa că am amânat. Îl trec acum și las lista deschisă. Mai mult decât te-ai fi așteptat, mă gândesc la Georgescu Niculina, colega de liceu cea mai sfioasă cu putință. Nu pentru că era țigancă și cea mai înaltă fată din clasă. N-am întâlnit o persoană mai asemănătoare cu propria sa umbră. Se confundau. A trecut pe tărîmul umbrelor înaintea tuturora! Prima din clasa noastră care a... Nu cred că vreo colegă sau vreun coleg a știut când, ca să-i fi pus o floare. Încerc eu, acum, după atât amar de ani, să-i fac un semn, să-i prind privirea mereu plecată în pământ...

Sunt atât de mulți cei care nu mai sunt. Când „supraviețuitorii" promoției 1960 se întâlnesc la „Zorile", în fiecare ultimă vineri a lunii, ne amăgim că sunt cu noi și Papuc Istrate-Lălăul, și Mihai Vizireanu, Coca Ciuncan, și Geta Timofan, și Țițimeaua Moc, și... și... Mai întârzie, cum îi era nesmintit obiceiul, Drigissa Petru, cu numele ei unic, de prințesă traco-getică... Chiar aducea! Dar poate că nu-i amăgire deșartă...

Din anii studenției rămași, cel mai des mă „văd" cu Gioni Cotomschi. De câte ori trec pe Grivița, spre centru, trec și prin fața curții nesfârșite în care locuia bunica sau mătușa lui Gioni. Cum am ajuns eu să aflu de asta, nu mai țin minte. Un camarad pe cinste, cu patima, pasiunea aș zice, a prieteniei, a colegialității. Armata făcută la Topraisar în vara lui 1963 ne-a făcut prieteni, încântați unul de celălalt. Gara și șoseaua Cățelu mi-aduc mereu aminte de pomul din curtea casei părintești care a pus capăt unei existențe despre care nimeni nu știuse în ce fel devenise de nesuportat pentru bietul Gioni. Când cortegiul funerar se pregătea să pornească, cineva de-al casei a retezat de la rădăcină pomul sacralizat de legănarea lui Gioni... Gioni, Gioni...
Cel mai dor mi-e de Lucică Pavel însă. Nu-i pot ierta că a murit cu zile, din nesăbuința unor medici pârîți. El, care se pricepea la proști ca nimeni altul, cum de s-a lăsat pe mâna unor neisprăviți?!... Uit mereu că nu mai este pe aici și dau să-l caut să-i povestesc, să ne crucim amândoi pe ce planetă am nimerit. Avea un umor, un haz, nemaiîntâlnit. Unic. Ce față! Cât de mult o înfrumuseța rîsul său de chiabur înstalat la catedră!

Mi-e dor și de profesori. De toți. Mai ales de cei plecați în ultimii ani, după ce ne-am pensionat parcă prea devreme și ani de zile n-am mai știut unii de alții. Am fi putut să ne mai vedem... De Elena Slave, să mă certe cu voioșie, de Paul Miclău, să se mire, bănățenește, de făcutele și nefăcutele mele... De Dominte mi-e dor... O vorbă în plus pentru Elena Slave... Ce rău îmi pare că nu i-am spus vorba asta în plină ședință de catedră, anume cât a însemnat pentru mine de mult! Viața mea a luat altă turnură datorită dumneaei, doamna Elena Slave. Am tot amânat să-i mulțumesc. Eram în anul I, m-am dus cu grupa la întâlnirea de dinainte de examen cu titularul cursului - așa se obișnuia pe atunci. La consultație, parcă așa se numea. Cam lipsisem de la curs și, când ne-a întrebat dacă mai avem ceva neclar din materia pentru examen, am zis și eu o trăznaie, ca să mă țină minte la examenul de a doua zi, pentru care nu prea citisem. Statagemă ieftină, dar eficientă. Prea eficientă a fost atunci! I-a plăcut doamnei profesoare, a știut să se mire de întrebarea pe care i-o pusesem. Femeie deșteaptă și generoasă! M-a luat de mână și m-a dus la catedră unde se afla Alexandru Graur și m-a pus să repet dinaintea marelui profesor ce-i spusesem dînsei mai devreme. Așa am intrat - și tare bine am dus-o, sub privirile mereu binevoitoare ale lui Alexandru Graur. Sub tutela pe care și azi o resimt, ocrotitoare. Nici lui Graur nu m-am învrednicit să-i arăt câtă recunoștință merita. Mă gândeam că nu i-ar fi fost pe plac să devin... liric. Mi-ar fi mai bine acum să-mi pară rău că am făcut-o decât că n-am făcut-o! Cele nefăcute dor cel mai tare!

Ce dor mi-e și de rude! Unchi, Ghiță, Fane, Mitică, veri, verișoare... De Maria Coja... De vecini, de Gigel Tesici primul. Ce mulți sunt! Au lăsat mahalaua Cuza Vodă pustie. Faleza de la Cazino la fel... Plaja... Holul facultății... Umblu pe Calea Victoriei, pe Magheru, și zăresc siluete cunoscute, tresar, și nu-mi dau seama imediat că nu-i cine mi s-a părut! N-are cum să fie! Căci nu mai sunt cei care au fost cândva și nu mai sunt!...

Mă salută din ce în ce mai multe figuri necunoscute. Mă întreabă de sănătate și adăst cu plăcere. Profit de orice ocazie ca să aduc vorba de cei ce nu mai sunt... Simt că este puținul care mai poate fi făcut ca să răzbată ceva până acolo unde sunt cei care nu mai sunt...

Ion Coja
6 noiembrie 2012

Post scripum - 10 noiembrie 2012: Aflu că a plecat într-acolo și Ovidiu Oprescu, cel supranumit Tauru. I se potrivea porecla în toate felurile. Unul dintre cele mai reușite exemplare de constănțean, de lemebist. A plecat să cucerească America și nu i-a lipsit mult s-o facă. Dacă n-a reușit este pentru că America nu merita această onoare... footer