Revista Art-emis
Locul unde nu s-a întâmplat nimic PDF Imprimare Email
Gheorghe A. Stroia   
Miercuri, 03 Noiembrie 2010 18:12

guvernantiCerul păstra pe el urmele unei toamne târzii, pe care până şi aripile îngerilor erau nori cenuşii - aruncaţi peste umbrele timpului nostru. În deplină armonie cu sufletele amărâte ale românilor, începea o cernită zi de 27 octombrie 2010 (ziua votării ultimei moţiuni...de cenzură?? ). Treziţi de dimineaţă, cei peste treizeci de mii de români s-au îmbarcat în autobuze, amestecând confuza speranţă cu teama unei noi decepţii. Visau la căderea unui guvern, care a adus românii la limita sărăciei şi a răbdării. Aş dori să fac precizarea că eu doar descriu cele percepute în „calitate" de martor ocular. Nu am făcut şi nu voi face niciodată prozelitism politic. Indiferent de care parte a „verticalităţii" s-ar afla: la stânga sau la dreapta ei. Pentru mine, abrevierile P.D.L., U.N.P.R., P.S.D., P.N.L. (mai sunt?) nu au nici un fel de semnificaţie . Iar politica mă lasă pur şi simplu...mai mult decât - indiferent. Dar nu pot fi indiferent la ceea ce se întâmplă cu românii, cu oamenii de lângă noi, cu cei care şi-au pierdut şi care încearcă să-şi recâştige drepturile. Pentru mine sunt cu adevărat importante: glasul poporului, imparţialitatea, omenia, demnitatea, verticalitatea, principiile morale (mai există, oare?). La lumina unor astfel de semnificaţii îmi prezint modestul punct de vedere.

Ca martor ocular am asistat atât în Piaţa Victoriei, cât şi în Piaţa Constituţiei, la noile umilinţe la care ne-au supus conducătorii noştri. Pentru ei (m-am convins încă o dată) nu suntem decât nişte turme de oi (sau de capre ), care n-au voie nici măcar să behăie, ci trebuie să se supună orbeşte şi să îndure orice, spre satisfacţia „mai-marilor" ciobani care le conduc. Ca în orice ţară civilizată, în momentul când cineva se opreşte în faţa unei case şi mai ales îşi strigă nemulţumirea, stăpânul casei îşi trimite slugile să cerceteze cum stau de fapt lucrurile. Nu că nu s-ar fi ştiut motivul acelei manifestări, dar măcar ni se cuvenea dreptul de a nu se mai holba (ca nişte şobolani) prin geamurile aburite ale palatului guvernului sau ale palatului parlamentului, către mulţimea înfometată şi înfrigurată de afară. Probabil, domnii noştri guvernanţi sau domnii parlamentari vor fi vrut să reitereze peisajele „săracilor bogaţi" ai minunatei Indii, acolo unde lângă auritele palate ale maharajahilor, doarme pe caldarâm (în ploaie sau frig) mulţimea în mizerie. Vă rog să-mi iertaţi lipsa de erudiţie, dar...nu mai pot să deosebesc substantivele proprii de cele comune şi nu mai ştiu care se scriu cu litere mari sau mici, aşa că vă las pe dumneavoastră să corectaţi eventualele greşeli de scriere. Oare cele treizeci de mii de substantive „proprii" adunate să protesteze, nu valorează nici măcar cât substantivele (despre care ei cred că au meritul de a fi devenit substantive proprii): „Guvern" şi „Parlament"? Mă rog, părerea lor.

Am fost martor ocular la râurile de oameni (nu atât de mulţi, cât ar fi trebuit), care curgeau dinspre toate arterele capitalei şi veniseră la Bucureşti să sprijine, să strige şi să ceară, să pretindă statului, care nici măcar nu mai este un stat de drept, ci unul în care contează doar dreptul „unora" în defavoarea „celorlalţi". Am văzut în pieţe, zeci de mii de oameni înfriguraţi, înfometaţi şi care şi-ar fi dorit cu disperare ca vocea lor să se fi făcut auzită. Am văzut în piaţă oameni, pe ale căror feţe se putea citi umilinţa şi sărăcia. Am văzut MOARTEA preumblându-se simbolic printre noi. Am văzut „Viitorul pensionar" - un schelet ambulant, care defila mândru de „unicitatea" sa europeană. Am văzut în pieţe majoritatea categoriilor sociale de bugetari: personal medical şi din administraţia publică, poliţie, învăţământ, cultură, studenţi. Am privit feţele jenate, posomorâte şi temătoare ale sutelor de jandarmi, veniţi să apere „statul de drept", înarmaţi cu bastoane de cauciuc şi cu căşti cu ecran de protecţie, am văzut zecile de dube blindate, în care ar fi trebuit încărcaţi, eventualii protestatarii violenţi şi turbulenţi. Pe margine aşteptau pompierii de la descarcerare, pregătiţi cu tunurile de apă încărcate la refuz, să „plouă" peste mulţime, în caz că s-ar fi oprit ploaia. Pentru toată această „exemplară mobilizare", există bani, domnilor parlamentari? Din ce surse, din care buget de stat? Cu riscul căror noi taxe şi impozite? Cu certitudinea căror noi tăieri salariale bugetare? Mă întreb nedumerit : cum s-au putut vedea atâtea - la un loc? Chiar le era total indiferentă acea mulţime adunată în piaţă? Oare vocile zecilor de mii de oameni nu se auzeau deloc ? Oare au închis cele douăzeci şi... de milioane de români într-o cameră izolată fonic, din care ai noştri conducători nu aud sau nu vor să audă nimic? Poate, dar istoria ne convinge că toate acestea nu se pot întâmpla la infinit şi că binecunoscuta „prostie" a românilor poate dura până într-o zi. O zi care va schimba... ceva. O zi în care „va exploda mămăliga":

I-am văzut pe guvernanţii şi pe politicienii noştri agitaţi şi speriaţi, chiar dacă discursurile anti-moţiune din parlament, afişau o calmitate, o lejeritate şi o siguranţă aparentă. I-am văzut temători că în orice moment, totul ar fi putut degenera într-un conflict, din care nu doar mulţimea ar fi avut de pierdut. Culmea ironiei şi a bătăii de joc, din care ei au făcut o artă - arta mizeriei umane - unealta perfectă a politicii profund antipopulare. Cu siguranţă că situaţia economică nu este nici pe departe roză în România. Cu siguranţă că bugetul este ultrasărăcit, ba chiar secătuit. Dar, mă întreb, oare averile fabuloase ale domniilor-voastre, făcute pe spinarea milioanelor de români, pot fi justificate în totalitate? Bănuiesc că da, din moment ce la români orice este posibil, mai ales că birocraţia (arta acoperirii pe hârtie a unor „chestii" care nu pot fi probate în realitate) nu se diminuează, ci proliferează. Pe chipurile oamenilor s-a putut vedea dezamăgirea unui fapt neîmplinit, o dezamăgire în plus, adăugată celor prin care au trecut românii în ultima vreme. Dacă moţiunea ar fi avut succes şi guvernul „Boc n" ar fi căzut, domnul Preşedinte nu l-ar fi nominalizat premier pe acelaşi Boc? Tot el ar fi format guvernul „BOC n+1". Eu, ca martor ocular, încerc să-mi răspund. Nu reuşesc, iar cu fiecare clipă, mă conving că lozincile protestatarilor precum: „Hoţii!", „Jos Guvernul!", „Iadul e gol, toţi dracii sunt acum în Guvernul Boc!", „Greva foamei!", „Ruşine!", „Jos Băsescu!" sunt de fapt un element neutru la adunarea acelor zeci de mii de români, în comparaţie cu „grija deosebită" ce ne-o poartă „aleşii" noştri. Iată Piaţa Constituţiei transformată din nou în „locul în care nu s-a întâmplat nimic", mă ierte „Ceahlăul" prozei româneşti, pentru o aşa comparaţie prozaică!




footer