Revista Art-emis
Nebunia colectivă şi castronul cu castane PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Sâmbătă, 05 Mai 2012 21:22
Ion MăldărescuAvea dreptate Blaise Pascal, „Omul nu este nici înger, nici jivină, iar nenorocirea face că cine vrea să zămislească îngerul, zămisleşte jivina", aceeaşi care şi la noi, bucurîndu-se din plin de „libertăţile lui decembrie"[1], a oferit românilor „pâine şi circ" [2], iar în anii electorali, cîte un kil de făină, unul de zahăr, o sticlă de ulei, toate la pachet cu show-uri păcătoase, cu manele şi telesurcele sau alte găselniţe consumiste. Executivele cu care s-a pricopsit România după fatalul decembrie 1989 s-au substituit legislativului, conducându-ne prin ordonanţe de urgenţă scoase pe bandă rulantă. Din pricina circului, a atenuării sau dispariţiei moralei exigente, astăzi, cu greu îi mai putem distinge pe politicieni de diletanţi şi politicianişti. Pentru a abate atenţia de la realele probleme şi pentru a obişnui oamenii cu viaţa grea, din Casa Poporului, românilor li se oferă circ „fără frontiere", iar cruda realitate a contemporaneităţii mă obligă să-l citez tocmai pe unul dintre neprietenii românilor: „Totul este atât de colorat şi de săltăreţ în viaţa noastră publică, încât, de amploarea excitaţiei, am devenit incapabili să mai deosebim lucrurile importante de cele nesemnificative".[3] Marele merit şi atú al politicii tradiţionale româneşti interbelice a fost orientarea după „politica instinctului naţional"[4], nu doar a raţiunii, flerul conjuncturilor favorabile în jungla politicii internaţionale. Ori de câte ori acestea, cât şi capacitatea de a mai gândi politic, au lipsit guvernelor, evenimentele luate în mod eronat drept conjuncturi oportune au tras ţara în dezastrul pe care îl trăim cu amărăciune astăzi.

Avanpremiera viitorului circ electoral naţional a debutat cu „moţiunea", în urma căreia Puterea a suferit o „fracturare hidrauliucă" a terenului pe care se instalase confortabil. Cu sau fără exerciţii de supravieţuire, seismul de la poalele Carpaţilor a scuturat fotoliile aleşilor. Simultan cu depunerea moţiunii de cenzură, în Colosseumul României s-a declanşat nebunia colectivă, un alert traseism de la o formaţiune la alta. Celebra robertatoare de voturi, pro sau contra, cuprinsă de febra dispariţiei, ca specimen politic, s-a plimbat prin toate zonele de acces, pe toate holurile, doar-doar va lămuri pe cineva. Plăcinta plângătoare a vărsat lacrimi de crocodil din pricina... durerilor de burtă, scâncetele şi scrâşniturile din dinţi se auzeau din Cişmigiu. Drepturile minorităţilor trăitoare în România au o similitudine greu, dacă nu imposibil de găsit în Europa şi în lume. Afirm fără putinţă de tăgadă că la noi, „intoleranţii români", precum am fost catalogaţi, minoritarii nu au drepturi, ci privilegii. Nu e cazul să amintesc de maghiari, de secui, de evrei. Ce drepturi au românii din Ucraina, din Ungaria, din Valea Timocului...? Un parlamentar a amintit reprezentanţilor minorităţilor din Parlamentul României de aceste drepturi. Grupul minoritarilor (alţii decât maghiarii), „Bufferul" - zona tampon - a Parlamentului României a fost asaltat asiduu de către ambele tabere beligerante. Până la urmă, vectorul de echilibru al Sfatului Ţării a înclinat balanţa, iar „dalmaţienii" politicianismului de pe „Corabia nebunilor" au vărsat castronul cu castane în capul defunctei puteri. Fostul - şi actualul - sforar S.I.E. a ieşit cu capul spart. În discursul de auto-apărare al „primului" purtător de ochelari al Ţării, neobrăzarea acestuia elogia practicarea extracţiei gazului de şist prin fracturare hidraulică, exprimându-şi nedumerirea pentru teama oamenilor care demonstrau pe străzile Bârladului şi a altor localităţi. Şi pentru că „nu-i bine să pomeneşti de funie în casa spânzuratului", se pare că tocmai „fracturarea" l-a năşit şi i-a dat marşul. Nu-i plâng de milă, MRU a cam jucat la două capete şi s-a scăldat în ape tulburi. Urmând politica propriului sânge şi a acelei „uniuni" antiromâneşti aflate mereu la putere, a adoptat ambiguitatea ca formulă de lucru, pentru a nu supăra nici pe „căpitanul" care l-a numit „prim", nici pe colegii partidului unde a fost cândva înregimentat. Probabil a fost un eşantion din soluţia hibridă cu care s-a produs fracturarea. După 78 de zile, MRU va trebui să-şi oblojească, în tăcere, rănile. Susţinut de iţele invizibile ale influenţelor oculte, nu mă îndoiesc, îşi va găsi rapid un locşor răcoros pentru o vară fierbinte şi un cuib cald la venirea anotimpului rece. De fapt, hotărârile nu se iau la Bucureşti. Associated Press menţiona printre cauzele căderii Guvernului MRU: „măsurile dure de austeritate, nepotismul şi corupţia, resimţite de populaţie", cărora le putem adăuga lehamitea acesteia faţă de sfidarea clasei aşa-zis politice din România. Nimic nu-i întâmplător, iar noul „prim" ar fi ieşit al doilea dacă vizita peste Marea Gârlă nu i-ar fi dat girul şi firmanul.

„Pleacă-ai lor, vin tot ai lor!"

Bun, a căzut Guvernul. Ce urmează? În goana după tradiţionalul ciolan vor fi unşi noii miniştri, algoritmul impune schimbarea prefecţilor, tulburi vor fi echilibrul şi inerentele disensiuni ale alianţei câştigătoare. Cei frustraţi de avantajele oferite de fosta putere se vor trezi eliminaţi, politizarea va intra în rol şi... „la vremuri noi, tot noi!" Toate acestea mi-au creat o stare de disconfort, aşa că dacă am început dizertaţia cu Blaise Pascal, mă simt tentat să închei tot cu el: „V-am dat multă bătaie de cap; mă tem să nu vă plictisesc; mă tem să nu fie prea lung". footer