Revista Art-emis
Ruşinea de tine însuţi - „Ne-am împăcat cu istoria!” PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Duminică, 30 Octombrie 2011 23:06
Ion Măldărescu

„Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi.” (Nicolae Iorga)

Trăim parcă după legea haosului, într-un fel de „Bellum omnium contra omnes”.[1] Istoria se repetă şi, din păcate, majoritatea românilor nu învaţă din erorile comise. Cea mai mare ruşine este aceea pe care n-o vede nimeni: ruşinea de tine însuţi. Câte popoare s-au mândrit cu victoria inamicului, cu faptul că teritoriul le-a fost cucerit, că ei au devenit slugile cuceritorilor, că bogăţiile pământului lor au luat calea străinătăţii? Suntem daci, dar i-am proslăvit pe romani, lăudându-ne chiar cu originile daco-romane. Din ţara asta au furat şi turcii şi ruşii şi austriecii şi... După Al Doilea Război Mondial, la marile mitinguri şi parade era afişat sloganul omniprezent şi mult preaslăvit: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!”. La ordinele nu ştiu cui (ştiu, totuşi!), ne-am ucis conducătorii cu sânge rece. Pe trădătorii de ţară i-am aşezat în fotolii ministeriale, i-am făcut comandanţi ai Armatei Române, iar ei au dat ordin să fie mitraliaţi tinerii propriei oştiri. Necinstind onoarea militară, le-au lăsat trupurile neînsufleţite să zacă în zăpadă, pe caldarâmul îngheţat al străzilor şi le-au agăţat eticheta „terorişti”, unii i-am scuipat, alţii şi-au uşurat vezica pe feţele lor. Nimeni nu a dat socoteală nici pentru crimele comise, nici pentru batjocorirea celor care au slujit sub drapel. De pe steagul ţării s-a decupat vechea stemă, vezi, Doamne, brazii, sondele, spicele de grâu simbolizau comunismul... şi ne-a plăcut, ba chiar ne-am fudulit cu marea ispravă. De-atunci, nu mai avem stema ţării pe steag, confundându-ne simbolul cu al unui stat african. Pe vremea împuşcatului, după emiterea unei teze, măscăricii se repezeau să-i înalţe, la nesfârşit, osanale, fie că ideea emisă era bună, fie că nu. Astăzi, aceeaşi poveste. Cineva a dat un ucaz şi toată „floarea cea vestită” a Parlamentului României, secondată de corul robilor a repetat, precum papagalii, porunca dată. S-au repezit ca oile lui Panurge să facă plecăciuni în faţa unei fantome pătate a trecutului, sub deviza „Ne-am împăcat cu istoria!”. Ecranele televizoarelor au fost invadate de documentarele de televiziune rearanjate din timp şi adaptate  cerinţelor de moment. Imul regal a făcut să vibreze - cam răguşit, ce-i drept - membranele difuzoarelor, iar imaginea fostului monarh a umplut ecranele televizoarelor. Nu comentez respectul datorat unui om aflat la vârsta senectuţii, ci nemeritatele elogii aduse fostului monarh. Constat cu amărăciune aplicarea dublul criteriu de judecată: „pentru unii mumă, pentru alţii, ciumă!” Este nedrept! Principalului responsabil al suferinţelor Neamului Românesc de după Al Doilea Război Mondial i se înalţă astăzi osanale, trădarea de la 23 august 1944 a fost transformată în virtute, în vreme ce asistăm impasibili la spectacolul repunerii la zid a adevăraţilor eroi ai Neamului Românesc. Ne lăsăm în bătaia vânturilor care „bat aici, din veac în veac, la poarta furtunilor şi a trecerii oştilor.[2]

„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”

Morţii noştri s-au răsucit în mormânt - nu toţi, unii nu au avut parte nici măcar de atât - acultând discursul Senectuţii Sale în Parlamentul României. Ca tot „românul, imparţial”, ajuns la vârsta înţelepciunii… „prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională... La toţi de faţă şi viitori, sănătate!” Mihai, fost Rege al României a glăsuit: „A sosit momentul, după douăzeci de ani (mai corect spus, după 67 de ani - n.a.), să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.” [...] „Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi cu fraţii noştri,[3] să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.” Nu cunosc cine i-a „sugerat” discursul, dar nu trebuie să fii exeget al lui Nostradamus pentru a decripta sensul mesajului şi preferinţele-îndemn ale fostului rege, „către popor”, pentru următorul circ electoral.

Cine beneficiază astăzi de marea nedreptate comisă de aşa-numitul „Tribunal al Poporului”? De ce nu chemăm „Trecutul la judecata Istoriei!”. Sunt întrebări la care nu trebuie să aşteptăm răspunsuri, atâta vreme cât soarta românilor o hotărăsc alţii! Un tânăr afirma deunăzi: „Am doar 29 de ani şi nu am prins mai mult de 7 ani în comunism, dar după ce m-am documentat o perioadă, am ajuns să cred că onoarea şi mândria de a aparţine unei naţii sunt mult mai preţioase decât libertatea de exprimare fără ecou. Înainte de ’90 eram mai liberi decât astăzi, mai independenţi dar nu am priceput!” A avea o  părere proprie, alta decât cea de „bon-ton”, nu înseamnă decât îndrăzneala exprimării concrete a demnităţii umane. Apreciez drept pertinentă părerea tânărului - mai realistă şi mai demnă decât a multor demnitari şi profitori ai momentului ’89. Nu sunt nici pe departe fan al unor anumiţi domni elitişti, dar faptul că nu s-au prezentat cu plecăciuni la picioarele matusalemicei fantome, atestă că bunul simţ încă mai funcţionează în România. Unii au demnitatea ambiţiei, alţii a situaţiei sociale, puţini însă au demnitate propriei persoane. „Jos pălăria” în faţa celor ce nu s-au prostituat, asemenea gloatei demnitarilor, robotizaţi şi „împăcaţi cu istoria”. Eroii sunt ucişi, trădătorii preamăriţi! Întreb... retoric: unde-i demnitatea poporului român?!

footer