Statul de unde pleacă în lume isteriile, butonate sau nu, statul factor de crize, de războaie, de terorişti virtuali, de cutremure, falimente şi ţunami, a mai dat o bombă: „sfîrşitul lumii la 21 mai 2011". Pe fondul falsei alerte, în leagănul credulilor au înflorit afacerile şi profitorii. Evanghelistul Camping, care în 1944 a dat-o în bară cu apocalipsa, a pus din nou paie pe vatra patetismului american, făcîndu-i pe cei slabi de înger să creadă că le-a sosit ceasul. Nu vorbim de un personaj comic, ci despre un impostor cu rezervorul de imaginaţie infestat, care a manipulat mii de americani, scoţîndu-i în delir pe străzi. Fapta sa, demnă de a atrage după sine conţinutul răspunderii penale, e un indiciu clar că escrocii se mişcă autoritar pe teritoriul puterii mondiale. Camping nu e primul profet mincinos. Revista Time a stabilit clasamentul celor mai trăsnite profeţii apocaliptice de factură religioasă, tehnologică sau nucleară, autorii lor fiind, aţi ghicit, tot rătăciţii cu duhul din S.U.A. Cît de uşor pot fi manipulaţi americanii, cît de uşor pot fi aduşi cu milioanele pe străzi!

Într-o altă ordine de idei, mă întrebam de ce oare i s-a făcut dor atotputernicului de ruta Irlanda - Marea Britanie - Franţa - Polonia? Stră-stră-străbunicul din partea mamei sale, cizmarul Falmouth Kearney, a trecut demult în lumea celor inofensivi, nunta în regat se săvîrşise tocmai cînd onorabilul se ocupa cu aruncarea în mare şi cu festivalul Primăvara Arabă. După multe treburi necurate (înlăturarea lui Strauss Kann, retragerea din Afganistan, conflictele din Libia şi Siria, schemele bifate în Tunisia şi Egipt), avea nevoie de un apel de urgenţă la diplomaţia de înalt nivel, în special în estul Europei: un Sarkozy, mai cu seamă un Dmitri Medvedev, un Naoto Kan, un David Cameron, cumva încercarea dregerii unor politici de alianţe sau aruncarea altei plase - de la zero - în relaţiilor dintre SUA şi Europa. Samitul G-8 trebuia bine împănat, ca să nu scoată de sub capac spuma clocotitoare. Cu cei opt ochi vigilenţi probabil şi-au dat seama că S.U.A. a generat vremuri dificile în Europa şi în lume, iar impunerea unor programe păguboase nu prea se mai potriveşte în relaţia cu Europa, căreia i-a livrat la pachetul cu sarcini probleme extrem de grele. A mers cu Iugoslavia, cu statele arabe, Europa nu va mai urma cu ochii legaţi politica S.U.A. Joaca extrem de periculoasă a administraţiei de la casa albă cu politica externă, i-a cam îndepărtat pe unii lideri europeni de preşedintele american, cărora, după cîştigarea alegerilor, le promisese vrute şi nevrute, cu privire la armonizarea relaţiilor.

Întorcînd faţa în grădina noastră, starea patologică a politicienilor ronţăie în interior măruntaiele societăţii, fără să ţină cont de realitate. E suficient să te uiţi la ei, la modul cum mîrîie şi cum se zgîrie pe faţă în plen, pentru a înţelege cît de adîncă e prăpastia în care ne-au aruncat şi cît de jignitoare sînt succesurile trimişilor în parlamentului european! După 1989, specia politică autohtonă nu a construit nimic pentru popor. Dacă citim programul prin care au intrat la guvernare, stupefacţie: toţi au făcut orice altceva, numai ceea ce au promis alegătorilor, nu. Şi-au asumat identitatea liberă la luat şi înţelegerea tacită: „ne prefacem că schimbăm ceva, dar grosul rămîne la noi, în conturi". Toţi s-au baronizat, fără o declaraţie pe proprie răspundere a greşelilor: shengen, euro, pierderea relaţiilor diplomatice, fără măsuri de redresare, sărăcie şi şomaj. De la priviri divergente la politici convergente, ciocoii noi dau spectacol de imagine, ţinta fiind doar ridicarea în sondaje. Campanii peste campanii, prilej de minciuni şi de promovare a incompetenţilor. Toţi iau drumul satelor, populaţia din mediile sărace e mai lesne de dus cu zahărul electoral. De aici vor aduna din nou voturi cît sa le permită poziţia la care noi, cei slabi, nici nu ne gîndim. Furt la urne, populism fără acoperire, şantaj, secătuirea banului public, acestea ar fi marile vitejii pe care rotirea la putere o pregăteşte iar românilor. Ca să rămînă la guvernare, gaşca de pradă se cosmetizează, îşi forţează norocul. Din tăierea salariilor, a sporurilor, din celelalte diminuări au realizat acumulări importante, pe care le împart echitabil în anul electoral, ba mai dau, ici-acolo, înapoi cîte un bănuţ în campanie, ca să arate că sînt de treabă şi că merită votaţi.

„Cărturarul superior ucide cu vorba, cel inferior ucide cu tăişul pietrei" (Confucius), alt segment gîndeşte cum că monarhia ar fi soluţia. Nici vorbă, nu se mai potriveşte! Pare salvator ca în basmele cu prinţi şi prinţese, în realitate ar fi gogoaşa umflată de alţi profitori, care au pierdut trenul. Şi, ferească Dumnezeu de dudele regale. Ne-am alege cu alte lipitori din ţară şi din afară, o armată de trîntori lacomi, cu cheltuieli grase, cu mofturi, slugi la curte, diamante la pălării, porunci aspre şi cu pretenţia de a ne încovoia pînă la pămînt, în semn de respect. În actualele condiţii interne şi internaţionale, în era dronelor, nu mai e nevoie trăsuri, de rochii foşnitoare şi de încă un experiment regesc, sortit eşecului. Le ajunge Peleşul! Locul regilor e în cărţi, în istorie şi la muzeu. Pe vremea monarhiei era o sărăcie lucie. Mi-au povestit bunicii, 90% dintre români aveau straiele cîrpite, n-aveau sare pentru turta din vatră şi trăiau în bordeie acoperite cu paie. Trist dar adevărat!, prin comparaţie, pînă în 1989 s-a făcut extraordinar de mult pentru români: şcoală, sănătate, locuri de muncă, locuinţe. Monarhia e o instituţie anacronică, feudală, perimată, incompatibilă cu democraţia. Nu vă lăsaţi înşelaţi, alegeţi cu capul, nu cu ochii şi cu vorba! România are destui specialişti, ei ar putea alunga impostorii care au sărăcit şi au jefuit pe români. Este nevoie de un diplomat cu cap, cu spirit de sacrificiu şi de echipă, cu orizont şi cultură, cu frică de Dumnezeu, gata să servească interesul naţional, nu pe cel al regatului sau al camarilei. Interlopii aceştia inculţi, fără caracter, şcoliţi „la distanţă", prin corespondenţa la plic, cu doctorate şi masterate, au neobrăzarea să dea verdicte, să ne umilească brut şi grav de peste douăzeci de ani.

În glumă, cred, singura soluţie care ar scoate naţiunea din mocirlă ar fi un faraon. Adică mîna dreaptă a zeilor. Piramidele magnifice vor da strălucire ţării de la un capăt la altul, astfel România ar deveni o mare putere. Guvernul mondial se va închina puterii Faraonului de la noi, şi ni se va aduce înapoi pînă şi cloşca cu puii de aur. O prinţesă în baston, sau una mai tînără, care nici nu ştie bine româneşte, ar păli în faţa lui. Dar, dacă mă gîndesc bine, fie şi un faraon, din clipa în care ar conduce statul, s-ar asemăna ca picăturile de apă cu politicienii moderni. După cîţiva ani de putere s-ar pretinde şi el mare diplomat şi ar scoate toate mumiile din vale să le împroprietărească româneşte: cu un castel, două, cîteva vîrfuri de Carpaţi cu păduri cu tot şi cu vămile din toate punctele cardinale.

În privinţa piesei de teatru cu titlul metaforic, care a deranjat adrisanţii, cenzurată de tupeul fără margini al puterii, numai publicul decide dacă place sau nu. Şi-apoi, în toate vremurile, moravurile au fost aspru criticate de către artişti. Nimic surprinzător sau condamnabil, piesa de teatru interzisă reflectă obiectiv contextul politic. Arta nu minte, nici nu retuşează! Parveniţii, da!