Revista Art-emis
„Tradiţii” şi obiceiuri postdecembriste PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Sâmbătă, 08 Ianuarie 2011 15:19
Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image /home/ultraart/public_html/images/stories/autori/Ion-Maldarescu.jpg
Ion MaldarescuSăraci sau înstăriţi, fiecare după posibilităţi, românii au aşteptat sărbătorile de la capăt de an, nu ca în alte dăţi, mai săraci, cu mai puţine „pretenţii" sau „rafinamente", cu porcul tăiat... de pe listă, mă rog, cu ce s-a găsit. Super-marketurile aprovizionate din belşug cu produse sintetice, E-uri, glutamaţi de tot soiul, fungicide inoculate în produsele vegetale modificate genetic fără gust natural, cu şi alte binefaceri ale civilizaţiei globaliste, nu au mai fost la fel de aglomerate ca în anii precedenţi. În peisajul citadin au apărut şi inevitabilii cerşetori „sezonieri", obraznici şi insistenţi peste limite. Copii de ţigani mişună pe trotuare, prin magazine şi parcuri, dotaţi corespunzător sau nu cu o stea, cu o sorcovă sau fără accesorii. Au invadat oraşele ţării, nu ai scăpare. Ici, colo, câte o doamnă miloasă, impresionată de aspectul „micuţilor" trimişi de părinţi la lucru, le mai dă câte-un bănuţ. Nu vor mâncare, vor bani cash. Dacă cineva, un „tradiţionalist" le dă un măr, un covrig, întrebarea „colindătorului" este inevitabilă: „da bani nu-mi dai?". Nu se mai compromit cu mărunţiş, cer direct: „dă-mi şi mie un leu, doi lei... Când sunt respinşi, se uită urât şi nu de puţine ori devin agresivi, urmează „dojana" verbală pe care nu-mi permit să o reproduc în splendoarea ei. Vin prin blocurile de locuinţe, sună, ciocănesc la uşi. Aceeaşi poveste: reţin banii primiţi, hrana o aruncă pe trepte. De teama lor, copiii doritori să colinde cum cere tradiţia românească nu mai vin. Părinţii nu-i mai lasă şi astfel dispare încă o frumuseţe a obiceiurilor străvechi. Numai la ţară mai stau încă în firea lucrurilor. Acolo evadează orăşenii - cei cu rude sau prieteni printre localnici - dornici să se elibereze pentru o zi sau două de jungla de beton, asfalt şi sticlă, de stresul cotidian şi de invazia sufocantă a cretinismelor de import şi a ţiganilor. Nu le poţi riposta, rişti să fii acuzat de rasism, aşa că eşti obligat să suporţi mitocăniile în tăcere. Capra şi pluguşorul au fost monopolizate. O tobă, un acordeon, o trompetă şi echipa e gata pentru „colind". Nu cer, nu agresează, fac doar gălăgie „muzicală", aşteptând să li se arunce de la balcoane câte ceva, dar tot cerşetorie se numeşte. Foarte rar în timpul anului, obligatoriu în vremea sărbătorilor de Paşti, de Crăciun sau de Anul Nou, printre blocurile oraşului se aude vocea clară, puternică a unei primadone de mahala. O tânguire muzicală în care numele Atotoatevăzătorului este pomenit şi invocat întru milostenia creştinească. Până la urmă, vrei nu vrei, concluzia vine de la sine: ţiganii au regii, talibanii, baronii, mogulii (adică profitorii), dar şi sclavii lor.

Dintre reprofilările sau specializările postdecembriste nu poate fi ignorată scormonirea prin gunoaie, prin recipientele pline ochi, deseori negolite la timp de către prestatorii de servicii publice. Scormonitul prin tomberoane este o meserie de import a capitalismului victorios, prin extensia multilateral dezvoltată. Avem de-a face cu o faună diversă, o gamă largă a celor de la marginea societăţii, în cadrul căreia concurează de-a valma români, ţigani şi „alte naţionalităţi", sub deviza „apucă cine şi ce poate". Dacă mergi la locul destinat depunerii resturilor menajere, când nu dai peste vreun profesionist, găseşti urmele vizibile ale trecerii sale prin acel loc: gunoaie răvăşite, scoase din tomberoanele răsturnate şi aruncate pe jos. E greu să te strecori fără să te umplii de amprentele profesiei. Fiecare dintre reprofilaţi are ruta bine stabilită, orarul propriu şi metodă personalizată. Unii sunt modeşti, „civilizaţi", alţii... Apar haotic ţigăncile care atacă în grup, comunicând de la distanţă cu celelalte surate şi chemând, după nevoie, nelipsitul cărucior. Ceva mai rar, apar şi colectorii en-gros, dotaţi cu căruţă şi un cal amărât pe care-l aleargă fără milă. Calorifere vechi, ţevi metalice de instalaţii, scânduri, uşi sau mobilier, toate se „valorifică", fie la centrele de colectare ale fierului vechi, fie în gospodăria proprie.

Industria, agricultura, mineritul, creşterea animalelor şi atâtea alte profesii şi meserii s-au transformat în amintiri. Acum se face comerţ, se fură, se înşeală şi se face politică - cea din urmă, tot un fel de scormonire în gunoaiele societăţii. footer