Revista Art-emis
„Confecţionez haine din pielea clientului...” PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Duminică, 16 Februarie 2014 18:39
Ion Maldarescu, art-emisNimeni nu-i perfect!
 
„Deşi tânărul profesor Tudor Petcu şi-a şi spus cuvântul în notaţia « Represiunea ceauşistă ca spirit al moralei stăpânilor » (publicat în revista Agero-Stuttgart - n.n.), - dându-i astfel colegei sale de redacţie datele de care, se pare, ducea mare lipsă, venim şi noi să diminuăm nebunia asta de a căina pe cineva care ne-a făcut atâta rău Neamului.” (Prof. octogenar T.B.Ş.).
 
Mesajul prezentat mai sus a însoţit un text scris cu mânie proletar-capitalistă - destinatarii fiind două publicaţii on-line (ART-EMIS este una dintre ele), unde trudeşte cu pana scrisului şi agerimea minţii distinsa doamnă Maria Diana Popescu (M.D.P.) jurnalist, poet, eseist, critic literar şi de artă, editorialist de top. Preocupat de conceperea unui răspuns la scriitura domnului profesor octogenar T.B.Ş. - răspuns ce se doreşe a fi politicos -, dar şi de preocupările existenţiale cotidiene, mergând pe stradă, m-am oprit la un semafor. Cât timp am aşteptat să apară „verdele” dorit, privirea mi s-a oprit asupra unui anunţ lipit de geamul unui automobil staţionat lângă semafor. A fost un moment de destindere. De ce? Românul este inventiv. Iată ce scria, printre altele, pe afişul improvizat: „... confecţionez haine din pielea clientului sau a mea”. Cum nu e politicos să las fără răspuns o misivă primită de la un „profesor octogenar”, abordez scrisoarea sa, inspirat de oferta generoasă a anunţului de pe geamul maşinii. Aşadar, domnule T. B.Ş., vă ofer un răspuns construit cu pielea clientului”. Precizez că citatele extrase din scrisoarea domnului profesor respectă ad-literam originalul (redactare, ortografie etc.). Deşi am fost uşor derutat de faptul că domnul profesor octogenar T.B.Ş. se adresează de parcă ar reprezenta vreo comunitate, asociaţie etc., să procedăm metodic şi judicios la croitul hainei din pielea clientului:
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: Titlul scriiturii sale: „Prin ochii şi sufletul neamului”...
 
Ion Măldărescu: Fără a fi tendenţios, întreb:
- domnule profesor, chiar vă erijaţi în „ochii şi sufletul neamului”?
- cine v-a împuternicit cu o astfel de misiune? Sunteţi îndrituit a-i face faţă?
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: „Rar se întâmplă ca o publicaţie românească să acorde „dreptul la replică” cuiva. Fiecare redactor şef se socoteşte a avea în el adevărul absolut şi ceea ce aruncă pe piaţă este „ultimul cuvânt... „
 
Ion Măldărescu: Redacţia ART-EMIS, vi-l acordă sub forma acestui „interviu” sui-generis, oferindu-vă concomitent şi răspunsuri la întrebări.
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: „...Tudor Petcu şi-a şi spus cuvântul în notaţia « Represiunea ceauşistă ca spirit al moralei stăpânilor », - dându-i astfel colegei sale de redacţie datele de care, se pare, ducea mare lipsă, venim şi noi să diminuăm nebunia asta de a căina pe cineva care ne-a făcut atâta rău”.[1]  
 
Ion Măldărescu: Domnul Tudor Petcu şi-a spus o părere într-un articol, dar asta nu însemnă că domnia sa este deţinătorul adevărului absolut, iar opinia sa este cea mai corectă ori imbatabilă. („Opiniile sunt libere, nu şi obligatorii" - vorba lui Caragiale). Privind din alt punct de vedere, doamna M.D.P. şi domnul Tudor Petcu nu sunt colegi de redacţie, dar voi reveni asupra acestui aspect.
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: „O ştiam pe doamna Maria Diana Popescu o “ panseluţă cu limbaj de urzică”, precum a definit-o un alt condeier, văzând-o cum atacă teme din realitatea de azi a ţării. Nu ne-am putut imagina că viziunea sa asupra perioadei comuniste este asemănătoare cu a muncitorului de fabrică, a ţăranului ceapist dar mai ales a acelora care, prin posturile cheie de conducere, s-au socotit “soldaţi ai partidului comunist” adunaţi sub genericul de “activist”. [...] să nu fi auzit de acesti trei termeni: foame; frig; frică, sub apăsarea cărora am trăit noi, ochiul lucid de acasă şi ne-am dus jugul exilului interior până la capăt; mult mai greu şi mai apăsător decât al celora care au reuşit să evadeze.
 
Ion Măldărescu: Luându-vă în serios rolul asumat de „reprezentant al neamului", se pare că „ochii şi sufletul acestuia" nu vă prea sunt pe plac, dispreţul fiind exprimat prin „măgulitoarele" cuvinte: „viziunea sa asupra perioadei comuniste este asemănătoare cu a muncitorului de fabrică, a ţăranului ceapist...". După o astfel de „mânie proletară", situaţia mă obligă să asociez persoana dumneavoastră cu prestaţia acuzatorului public al Tribunalului Poporului din '46... „Săracu!"... Poate îmi descâlciţi dumneavoastră nedumerirea.
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: Ne referim acum asupra subiectivismului prea lasc a modului cum este văzută şi prezentată “epoca Ceauşescu”, ignorându-se, fie din necunoaştere sau direct din partizanat, adevărul istoric indubitabil.
Autoarea articolului „De ce a fost ucis Ceauşescu”, din postura de redactor şef a revistei "Agero” ce apare la Stutgardt, ne irită readucându-ne aminte de “marile realizări ale epocii de aur”
 
Ion Măldărescu: Domnule profesor, aţi cam dat cu băţu-n baltă! Să mă explic:
- m-am uitat în DEX, însă n-am găsit răspuns. Nu prea înţeleg eu ce doriţi să redaţi prin sintagma subiectivismul prea lasc, dar, nimeni nu-i perfect!;
- acuzaţia de nerespectare a adevărului de către doamna M.D.P. este nefondată, dumneavoastră fiind preocupat să aruncaţi cu ouă clocite în cei care susţin şi promovează adevărul. Nu aveţi argumente persuasive şi vă lansaţi în peroraţii acuzatoare gratuite ce aduc mai degrabă cu comentariile lui Agamiţă Dandanache. Vă poziţionaţi astfel la mare distanţă de „ochii şi sufletul neamului”;
 
Prof. octogenar T.B.Şuţeanu:  „Autoarea articolului “De ce a fost ucis Ceauşescu”, din postura de redactor şef a revistei “Agero” ce apare la Stutgardt, ne irită readucându-ne aminte de “marile realizări ale epocii de aur”.
 
Ion Măldărescu: Păi, stimate domnule profesor, încep să am dubii serioase cu privire atât la cunoştinţele dumneavoastră, cât şi la limpezimea gândirii. De ce? Pentru că aţi comis erori care vă discreditează:
- redactor şef al revistei Agero este domnul Lucian Hetco;
- doamna M.D.P. a publicat editorialul De ce a fost ucis Ceauşescu” în revista ART-EMIS, nu în Agero, iar numele oraşului german se scrie Stuttgart, nu„Stutgardt”, dar, geografia e grea, în plus, cum am mai spus, nimeni nu-i perfect!;
- (aici, iarăşi o paranteză amicală: « redactor şef a revistei "Agero" » se scrie corect redactor-şef „al" revistei..., nu „a" revistei, pentru că articolul genitival „a", folosit de dumneavoastră, trebuie să se acorde în gen, număr şi caz cu substantivul determinat, redactor-şef, care nu e în niciun caz de genul feminin, stimate domnule profesor! De unde se vede că nu numai geografia, ci şi limba română este foarte grea...).
- afirmaţia dumneavoastră: „Tudor Petcu şi-a şi spus cuvântul în notaţia « Represiunea ceauşistă ca spirit al moralei stăpânilor », - dându-i astfel colegei sale de redacţie datele de care, se pare, ducea mare lipsă...”, se vrea ca recomandare pentru doamna M.D.P., aşa că unele corecturi sunt obligatorii. Apoi vom frunzări împreună câteva dintre datele recomandate de dumneavoastră:
- domnul Tudor Petcu nu face parte din redacţia Agero, este doar autor al articolului la care faceţi trimitere;
- domnule profesor octogenar, respect opinia domnului Tudor Petcu, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu toate datele pe care le prezintă în articol. Le comentez în treacăt şi asta, numai pentru că m-aţi pus în faţa faptului împlinit:
 
Tudor Petcu: „trimitere şi la cei mai exponenţiali reprezentanţi ai anticeauşismului creştin din România, la nume grăitoare precum Richard Wurmbrand şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Atât cel dintâi, cât şi cel din urmă, au fost cele mai puternice şi vehemente voci la adresa regimului ceauşist”;
 
Ion Măldărescu: Cei doi numiţi în citatul de mai sus nu sunt compatibili; primul a fost agent al Cominternului, a venit în România via Moscova şi reprezenta pe altcineva şi cu totul altceva decât „ochii şi sufletul neamului” românesc. După ce s-a transformat în pastor, a fluierat în biserică şi sus-puşii l-au trimis la răcoare. Deosebindu-se radical, pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa a susţinut interesele credinţei românilor, inclusiv în cei 21 de ani de detenţie. Dar, probabil, domnul Petcu ori nu ştie, ori se preface că nu ştie. Însă, cum ziceam, nimeni nu-i perfect!
 
Tudor Petcu: „În termeni asemănători vorbim şi despre sistemul românesc de educaţie (înainte de 1989 - n.n.) care a suferit de carenţe identice”.
 
Ion Măldărescu: Cum puteţi acorda, domnule profesor octogenar, credit, unei afirmaţii mai mult decât eronate, cu rol de manipulare, când sistemul de învăţământ actual a decăzut atât de mult, încât este catastrofal în comparaţie cu cel „ceauşist”? Şcolile se dărâmă, iar altele noi nu se mai construiesc. În schimb, se fac vile faraonice pentru jefuitorii neamului nostru. Absenteismul şcolar avansează cu paşi uriaşi, din cauza lipsei materiale acute şi a dezinteresului politic. Analfabetismul câştigă teren. Din programa şcolară au fost eliminaţi clasici ai literaturii române, iar Istoria Românilor a fost aproape înlocuită cu istoria holocaustului (nu cel roşu, promovat de politrucii alogeni veniţi după trădarea de la 23 august 1944). Mai treceţi pe la şcoală, domnule profesor. Veţi avea surpriza să vedeţi în aceeaşi cameră - nu clasă -, şcolari din ani diferiţi, ca în povestirile lui Ion Creangă. Unde şi când aţi profesat, domnule profesor octogenar, cred că de la lecţia asta aţi lipsit... dar, nu-i nimic grav. Nimeni nu-i perfect!
 
Tudor Petcu: „Toate schimbările care au avut loc în Europa de Est şi Centrală la sfârşitul anului 1989, începând cu căderea zidului Berlinului, au culminat aşteptat sau neaşteptat cel puţin cu o lovitură de stat în România (decembrie 1989), percepută nu de puţini teoreticieni ca un neaşteptat dar divin”.
 
Ion Măldărescu: Acest „dar divin”, cum îl preamăreşte domnul Tudor Petcu, a constituit începutul sfârşitului României, domnule profesor octogenar. România a fost condamnată, jucată ca miză la ruleta Noii Ordini Mondiale şi a fost pierdută, în detrimentul oropsitului popor român şi în favoarea instrumentelor N.W.O., în speţă F.M.I. & Co. Nici în zece vieţi ale dumneavoastră situaţia economică a României nu se va mai putea ridica la nivelul economiei ceauşiste. Mult hulitul - de către dumneavoastră - Ceauşescu a lăsat ţara fără nicio datorie externă şi cu creanţe de recuperat. „Economia lui Ceaușescu era pe locul trei în Europa prin exportul de mărfuri, produse chimice, petroliere, mașini grele, utilaje, metalurgice. Între 1965 şi 1985, România a fost o ţară civilizată şi respectată în lume. În anii '80 a avut cea mai rapidă şi mai mare creştere economică din Europa, lucru care a alarmat Germania, Anglia, Franţa şi S.U.A.. Înainte de 1989, flota de pescadoare a României era a şasea din lume, iar cea comercială, a patra. Ambele au dispărut după evenimentele din ʼ89 cu dosare cu tot. Şcoala din vremea lui Ceauşescu a oferit românilor educaţie, învăţământ gratuit, loc de muncă asigurat şi obligatoriu pentru toţi absolvenţii (cine nu se prezenta la repartiţie la locul de muncă, era aspru tras de urechi - ca să mă exprim cu blândeţe!), locuinţă de la stat pentru fiecare familie sau tânăr, asistenţă medicală gratuită (chiar dacă nu se ridica la standardele europene de astăzi, când românii mor cu zile). A oferit protecţie socială, nu concedieri în masă. Sub regimul Ceauşescu s-a construit o economie puternică - nu grămada de fiare vechi a primului prim-ministru postdecembrist -, cum n-a avut România înainte de război, pentru ca să fie independentă şi să nu cerşească la alţii. România „ceauşistă” exporta în peste 150 de ţări ale lumii. Au fost şi perioade grele, când românii se îmbulzeau la cozi pentru aprovizionarea cu cele necesare traiului. Trebuie să-i fim recunoscători aceluiaşi cămătar mondial, F.M.I., care a aplicat statului român penalizări enorme pentru achitarea creditului în avans - achitare în avans determinată de înţelegerea (sau „descoperirea") la timp a lui Ceauşescu, a capcanei extraordinare în care fusese atrasă România prin acordarea acelor împrumuturi, prin care ţara noastră urma să devină insolvabilă, să intre în incapacitate de plată, caz în care organismele creditoare aveau să facă pasul urmărit cu viclenie diabolică - să pună stăpânire pe exploatările aurifere şi pe alte bogăţii ale solului şi subsolului ţării. Ştiaţi de aceste criminale manevre ale creditorilor mondiali care s-au oferit cu „generozitate" să „ajute" România, domnule profesor octogenar?.

Pe atunci, în timpul eforturilor extraordinare, disperate ale României de a achita înrobitorul împrumut, românii mâncau „salam cu soia”, acum mănâncă E-uri, emulgatori şi chimicale nocive prescrise de criminalul „Codex alimentarius”. România are, astăzi, cea mai mare datorie externă din istoria ei, pe care nici copiii copiilor copiilor noştri nu o vor putea achita. Qui prodest, domnule profesor octogenar? Datele acestea care au construit România le-aţi trăit, dar, domnule profesor octogenar, tot prin „ochii şi sufletul neamului” le-aţi privit şi uitat? Cum spuneam, nimeni nu-i perfect!
 
La ce şcoală aţi învăţat Istoria românilor, domnule octogenar?
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: Regretăm sincer că o asemenea jurnalistă “cu condei” s-a putut lăsa atât de prinsă în plasa păianjenilor din jur, atunci când a admis să se publice cuvântul istoricului derapat de la Iaşi, care ne-a atacat regalitatea întru apărarea erorii grave făcută în finalul carierei sale de către mareşalul Antonescu”[...].
 
Aţi întinat numele marelui istoric Gheorghe Buzatu dom’ne profesor!
 
Ion Măldărescu: Nu am de unde să ştiu pe la ce şcoală aţi învăţat istoria românilor. După filtrul prin care comentaţi, în mod sigur v-aţi reciclat cu manualul paralel pentru clasa a XII-a aprobat de domnul Marga atunci când era Ministru al Educaţiei, manual tipărit la editura Sigma. Doar de acolo puteaţi învăţa asemenea neconcordanţe cu adevărul istoric şi, zău, aţi derapat rău! Nu ştiu în numele cui vorbiţi, adresându-vă prin persoana a I-a plural şi nici cine v-a delegat în postura de avocat al diavolului. Ştiu însă o întâmplare din viaţa lui Constantin Tănase, pe care v-o povestesc spre luare-aminte: cineva, dorind să facă o glumă (de prost gust) l-a ironizat pe marele artist printr-o epigramă aluzivă la mărimea nasului lui Constantin Tănase: „Se deschide-o uşă/Apare un nas,/ Intră şi Tănase, Dup-un sfert de ceas!” Replica lui Constantin Tănase a sosit prompt, iar sfârşitul ei este mai mult decât sugestiv: „... dar acu' te-ntreb pe tine/ Ai nas să vorbeşti cu mine?”. Cu certitudine, nu aveţi nici căderea, nici competenţa să faceţi judecăţi de valoare. Riscând să fiu uşor nepoliticos, vă adresez finalul replicii lui Tănase: domnule profesor octogenar T.B.Ş., aveţi „nas” să vorbiţi despre regretatul şi reputatul prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, pătându-i şi ofensându-i memoria? Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu a fost şi va rămâne unul dintre cei mai mari istorici pe care i-a avut Neamul Românesc, nu „ochii şi sufletul neamului" dumneavoastră.
 
Prof. octogenar T.B.Ş.:  „...a dat , în aceiaşi pagină, “cuvântul” unei burgheze românce, fugită în S.U.A., care a bălăcărit perioada crâncenei lupte de clasă, cu atac dement la regalitate, cu un limbaj mai dur şi sălbatec pe care l-a avut chiar un activist de partid. Faptul că însăşi domnia sa cade în acelaşi păcat şi, personal, se pronunţă aşa de nedem asupra “perioadei Ceuşescu”, ne aduce aminte de vaca aceea supraproductivă care, după mulsoare, dă cu copita la şistar şi varsă totul. Aşa au făcut mareşalul Antonescu, agăţându-se de Hitler, aşa şi Ceauşescu...”.
 
Ion Măldărescu: Regret, domnule profesor octogenar T.B.Ş., dar este evident că aţi intrat în derapaj grav, iar cunoştinţele dumneavoastră în domeniul istoriei nu se ridică nici până la genunchii broaştei. Desigur, nimeni nu-i perfect! Nu mareşalul Antonescu s-a agăţat de Hitler, ci regele-escroc, dezertorul şi imoralul Carol al II-lea a deschis drumul României spre Germania. Ion Antonescu a preluat conducerea Ţării atunci când nimeni nu a îndrăznit s-o facă, iar partidele istorice s-au eschivat. Însuşi Carol al II-lea l-a investit, afirmând: „Antonescu, eşti singurul care poţi salva ţara!”. În conjunctura dezastruosului an 1940, aliaţii tradiţionali ai României aveau grijile lor: Franţa fusese ocupată de Wehrmacht, Anglia îşi retrăsese armata pe propria insulă, Ţările de Jos, fuseseră ocupate, România ciuntită grav prin Pactul Molotov-Ribbentrop, prin Diktat şi prin Tratatul de la Craiova... Antonescu şi-a asumat răspunderea tuturor faptelor sale căutând, protecţia celui mai puternic stat european de atunci. Trădat pe propriul rege, a murit ca un erou! Spre diferenţă de ex-regele Mihai, care, la 23 august 1944 a comis Marea Trădare Naţională, iar acum trăieşte pe spinarea poporului român, primind, mult pe deasupra  şi ce nu-i aparţinea. (Aici, iarăşi o mică paranteză, domnule profesor: corect, româneşte, se scrie aceeaşi pagină, nu aceiaşi pagină! Dar, limba română e grea, ce să mai vorbim!)
 
Ex-regele Mihai e trădător al Neamului Românesc. Punct!
 
Îmi puteţi da un al doilea exemplu din istoria modernă sau contemporană, domnule profesor octogenar T.B.Ş., când un monarh, să spunem european, şi-a arestat comandantul - de facto - al armatei ţării şi l-a predat inamicului în plin conflict militar, când soarta războiului nu era încă decisă? Cum poate fi numit acest act, altfel decât trădare? Senectutea sa tace!
- Ce poate spune senectutea sa, Mihai, urmaşilor celor 170.000 de militari români (de la general până la soldat) luaţi prizonieri de Armata Roşie între 23 august şi 12 septembrie 1944, dintre care puţini şi-au mai revăzut familiile? Stalin i-a trimis lui Mihăiţă decoraţia sovietică „Pobeda”, drept recompensă pentru trădarea României. Senectutea sa tace!
- Ce poate spune senectutea sa, Mihai, despre semnarea infamei Declaraţiei de la Budapesta din vara lui 1989? Senectutea sa tace!
- Ce poate spune senectutea sa, Mihai, despre faptul că nu Aliaţii l-au invitat la ceremoniile privind încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, ci Ţarul Putin, care l-a re-decorat, recunoscându-i serviciile aduse Uniunii Sovietice în 1944. Senectutea sa tace!
Prin urmare, mai uşor cu cuvintele tari, domnule profesor octogenar T.B.Ş.! „E uşor a scrie versuri/ când nimic nu ai a spune/ Inşirând cuvinte goale/ Ce din coada au să sune!” Aşa că, mai cercetaţi documentele de arhivă, apoi, om mai vorbi... Libertatea de opinie nu este nici ea - după cum rezultă -, apanajul dumneavoastră. Mai mult, v-aţi înfuriat precum un taur aflat la coridă, când vede culoarea roşie şi „aţi dat cu copita, răsturnând şiştarul”. Din fericire, n-a fost nicio pierdere pentru că sub calota dumneavoastră craniană se petrec lucruri ciudate.
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: Pentru a înţelege şi domnia sa (doamna M.D.P. - n.n.) cine a fost personajul istoric Nicolae Ceauşescu, facem un scurt suriculum vite (încă două cuvânte noi!? - n.n.): „Nicolae Ceauşescu i-a fost mâna dreaptă lui Gheorghe Gheorghiu-Dej”;
 
Ion Măldărescu: Nicolae Ceauşescu n-a fost un sfânt. Dacă aţi fi întrebat-o pe Ana Pauker (cu care aţi fost contemporan), v-ar fi spus şi altceva, dar aţi uitat...
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: „Nicolae Ceauşescu este unul dintre cei şase care au creat aparatul de coerciţie al dictaturii proletariatului, opera rusofonilor Pantiuşa, Nicolski şi Valter Roman. [...] Valter Roman, Pantiuşa şi Nicolski, cu sprijinul nemijlocit al lui Ion Iliescu sunt autorii organizării celor 46 de închisori şi 72 de lagăre de muncă forţată, în care, începând din “noaptea cuţitelor lungi” din 15 mai 1948 când s-a început cu arestarea a 20.000 de legionari, apoi s- a continuat cu arestarea ţărăniştilor, liberalilor şi chiar a social democraţilor, a militarilor şi a întregului aparat de stat, oameni calificaţi de prin ministere şi celelalte instituţi, până la biserică, şcoli, mânăstiri, scritori. ziarişti, pictori, actori, jurişti,atingându-se cifra de 4 milioane de români daco-geţi,(căci alogenii n-au intrat atunci în puşcării), dintre care peste 2 milioane, din ţară şi din Basarabia şi Bucovina nu s-au mai întors niciodată acasă... ”
 
Ion Măldărescu: Bateţi câmpii cu sârg, domnule profesor. Iar limba română vă este cam străină, având în vedere inadmisibilele - pentru un profesor - erori de scriere şi de exprimare (nu mai vorbim de cele de gândire). Vă repet: cercetaţi arhivele! Cei numiţi - şi mulţi alţii pe care nu i-aţi numit - erau evrei comunişti, dar observ că vă este teamă să rostiţi adevăruri. Eventual, verificaţi-vă cunoştinţele cu un „detector de minciuni”... Noaptea cuțitelor lungi (în limba germană - Nacht der langen Messer) sau „Operațiunea Colibri”, a avut loc în Germania, între 30 iunie şi 2 iulie 1934, nu în România. Amnezia, bat-o vina! Ce să facem, nimeni nu-i perfect!
 
Prof. octogenar T.B.Ş.:  
„Ce-a mai făcut Ceauşescu “pozitiv”, ca doamna Diana Popescu să-l preamărească? A eliberat epavele elitei naţionale din puşcării în 1964, a unor oameni scheletici, câţi mai rămăseseră după 14 şi 16 ani de detenţie... ”
 
Ion Măldărescu: A fost puţin? Păi, nu recunoaşteţi că această faptă se constituie în ceva extraordinar, că, imediat ce a venit în fruntea ţării, Ceauşescu a făcut această reparaţie umană şi politică, în acelaşi timp, eliberând „epavele elitei naţionale din puşcării în 1964"? În plus, după Holocaustul Roşu comis de cominterniştii alogeni instalaţi după război, la putere, cu girul regelui, a fost un prim şi extrem de important act de nesupunere a lui Ceauşescu, a României, faţă de „fratele de la Răsărit". A urmat cel din 1968, dar nici despre astea n-aţi învăţat?! Sunteţi corigent şi la istorie, domnule profesor, ca şi la sfânta limbă română, la geografie şi la alte discipline de la Şcoala vieţii! Nu uitaţi că Adevărul se află între alb şi negru, cuprinzând toată gama de cenuşiu.
 
Prof. octogenar T.B.Ş.:  „Încheiem prin a-i aminti doamnei autoare a unui articol descalificant că, în graba lui din chiar focul revoluţiei, acel tribunal ad hoc a avut acuză principală “subminarea economiei naţionale”. Numai aceasta era deajuns ca acest om... [...] Oricine, dar mai ales un ziarist, numai prin ochii şi sufletul Nemului poate vedea limpede şi înţelege exact perioadele sale istorice.”
 
Ion Măldărescu: Păi, stimate domnule profesor, ţinând cont de dificila dumneavoastră exprimare în limba română, de scrierea propriu-zisă şi eronatele noţiuni de istorie, voi încerca să vă direcţionez pe calea respectării adevărului istoric: dacă Nicolae Ceauşescu a subminat economia naţională - afirmaţie aberantă, desigur -, cum puteţi califica jaful şi „volatilizarea" economiei româneşti în cei 24 de ani care au urmat „darului divin" invocat de domnul Petcu? Cum i-ar numi „acuzatorul public" al Tribunalului Poporului - versiunea 2014 (a se citi profesorul octogenar T. B. Ş.) pe cei care au comis aceste crime abominabile în epoca, nu de aur, ci a postdecembrismului demolator? Cum îi vedeţi pe aceşti asasini economici şi sociali prin „ochii şi sufletul neamului", în reprezentantul cărora vă erijaţi? Nu cumva dioptriile ochelarilor vă sunt nepotrivite, rămase mult în urmă? Luând în considerare şi unele perturbări de funcţionare a sinapselor, un consult medical general ar fi oportun. E doar o părere... şi, apropo, care revoluţie? Care tribunal?
 
Epilog grotesc
 
Am insistat asupra replicilor, am şi exagerat (voit), tocmai pentru a scoate în evidenţă absenţa cunoştinţelor elementare de istorie a Patriei, dar şi a echilibrului în afirmaţiile octogenarului profesor T.B.Ş.. Am fost unul dintre cei care, uneori, vorbeau cam mult şi cam ce nu trebuia înainte de 1989, ceea ce nu m-a îndreptăţit să fac pe disidentul. M-aş fi insultat pe mine însumi. Eram unul dintre milioanele de nemulţumiţi şi nedreptăţiţi ai acelor vremuri (ca şi acum), dar pe atunci nu cunoşteam ce ştiu astăzi: că România a fost, este - pentru a câta oară? - victimă a potentaţilor planetei. Am fost în stradă, în sediul unui Comitet Judeţean de partid, atunci, pe 22 decembrie 1989, nu ca să fac pe revoluţionarul, ci ca să văd cu ochii mei (nu ai „neamului") ceea ce se întâmplă, să văd şi să imortalizez - pe retina aparatului de fotografiat - Istoria! Contrariat de ceea ce vedeam, de haosul, isteria, meschinăria şi ipocrizia unora dintre cei prezenţi pe „baricade", m-am întrebat: „ce caut eu aici?". Asemenea multor profitori, mă puteam declara „revoluţionar". Acum aş fi avut moşie, o pensie grasă şi buzunarele pline, dar nu m-aş mai fi putut uita în oglindă fără să o sparg! Acum, când privesc în urmă, când îmi trece prin faţă imaginea României de-atunci şi când privesc ruinele înşirate de-a lungul şoselelor, ce întristează şi îndurerează privirea, când văd pământurile nemuncite şi pădurile distruse, când bogăţiile şi pământul Ţării sunt date pe nimic străinilor, pentru comisioane grase, întreb ce a adus românilor capitalismul şi „darul divin" al domnului Petcu? Fabrici închise, milioane de oameni „disponibilizaţi", agricultura adusă la sapă de lemn, la propriu... Statul român nu investeşte, nu creează locuri de muncă, ci le desfiinţează. Se împrumută, dar nu dă socoteală ce face cu banii împrumutaţi. România nu mai produce aproape nimic. Zi de zi auzi numai de taxe, impozite, facturi aberante şi... înmormântări. În 24 de ani, Foamea şi frigul au fabricat, atâţia cerşetori şi oameni ai străzii cât n-a avut România în toată istoria ei. Comparaţia este inevitabilă pentru că jaful, corupţia, lipsa demnităţii naţionale, incompetenţa deţinătorilor butoanelor puterii te obligă să constaţi şi să compari. Trebuia luat, păstrat şi dezvoltat tot ce a fost bun în „epoca de aur", trebuiau eliminate deficienţele şi refuzate mărgeluţele (şi alea false!) cu care ne-au cumpărat capitaliştii occidentali, bucată cu bucată. Prostia se plăteşte! Crimele săvârşite de conducătorii postdecembrişti împotriva poporului român nu vor putea fi pedepsite niciodată pe măsura faptelor comise. Deşi deranjează, am mai spus-o şi repet: „demnitatea" şi „patriotismul" şefilor statului român postdecembrist „există, dar lipsesc cu desăvârşire!". Nu se ridică nici la nivelul sandalelor lui Ceauşescu! „Ne sutor ultra crepidam!"
 
„O lume nebună, nebună, nebună!”
 
Zilele trecute, un amic bucureştean mi-a povestit o întâmplare cu tâlc. V-o spun şi dumneavoastră, stimaţi cititori. Nu de alta, dar să facem puţin haz de necaz: „În apropierea Casei Poporului un şofer a fost nevoit să oprească maşina. Se produsese un ambuteiaj. Aşteptând, cineva i-a bătut în portieră. A coborât geamul şi ce-a auzit:
- Domnule, teroriştii au ocupat Parlamentul României şi cer 10 milioane de dolari răscumpărare, ca să-i elibereze pe parlamentari. Altfel, ameninţă că îi vor stropi cu benzină şi le vor da foc. Acum mergem din maşina în maşina şi facem o chetă.
- Bine, şi cât dă fiecare? a întrebat şoferul, gata să contribuie şi el.
- Cam 2 litri... unii au dat şi 10”...
 
De la acelaşi amic am mai auzit şi că ar fi sosit o scrisoare de „dincolo”. La expeditor scria: Nicolae Ceauşescu; Destinatari: Cei trei succesori la tron: Iliescu, Constantinescu, Băsescu şi ciracii lor. Conţinutul mesajului: Veniţi la mine! Urgent!
--------------------------------------------------------------------------
footer