Revista Art-emis
Polemică, ură şi spectacol PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Marţi, 07 Decembrie 2010 11:40
Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image /home/ultraart/public_html/images/stories/autori/Ion-Maldarescu.jpg
Ion MaldarescuCu puţină vreme în urmă, un oarecare publicist (să-i spunem O.C.) s-a adresat redacţiei al cărui membru sunt (nu este vorba de revista ART-EMIS), pentru a i se prelua un articol apărut în propria publicaţie on-line. Era vorba de un fel de reclamaţie rezultată în urma unui incident nedorit: o profesoară de religie acuzată că ar fi făcut uz de violenţă, lovind un elev. Poate a fost aşa, poate nu. După lectura „reclamaţiei" am apreciat că textul nu are o susţinere solidă. Recurgând la calitatea pe care o deţin, am propus nepublicarea articolului incriminatoriu pentru faptul că linia revistei nu permite nici atacul la persoană şi nici texte deja publicate. Nu am dorit să transform corespondenţa redacţiei în polemică, dar obstinaţia şi nervozitatea cu care „solicitantul" a perseverat m-a obligat să revin cu un ultim mesaj, după care orice provocare nu va mai găsi „ecou". Istoria nu începe şi nu se termină cu noi, nu suntem „cheile universului"! Pentru a fi mai explicit, iată câteva puncte de vedere, altfel expuse decât cele pe care le-a formulat „petiţionarul-jurnalist", cu statut de reproş:
- Afirmaţiile-reclamaţii menţionate în textul scris de colega domnului O.C. (cea care a semnat articolul) nu sunt verificate şi nu pot fi, motiv pe care l-am apreciat suficient de întemeiat pentru propune nepublicarea.
- Singurele instituţii abilitate şi competente să verifice autenticitatea afirmaţiilor susţinute fără dovezi, instituţii menite să clarifice situaţia şi să ia măsuri adecvate sunt organele judecătoreşti, cu concursul Inspectoratului şcolar judeţean respectiv.
- Fiecare dintre noi este liber să aibă propria opinie. Din păcate, privim acelaşi „spectacol", dar din „balcoane" diferite. Domnul O.C. trăieşte departe de realitatea românească (în S.U.A.), pe care o percepe subiectiv, prin „filtrul" diverselor surse de informare, mai mult sau mai puţin oneste sau neutre. Grija zilei de mâine a devenit preocuparea majorităţii românilor. Siguranţa socială este nulă. Pe acest fond, intoxicările şi regretabilele programe ale posturilor naţionale de televiziune au distrus şi bruma de educaţie pe care părinţii şi o bună parte din profesori doresc să o dea copiilor. Am încercat să-l fac să înţeleagă că susţine afirmaţii fără acoperire, nedovedite nici legal, nici altfel. Ambele părţi trebuiesc ascultate, apoi trase concluzii. Nefiind în măsură să îndeplinească aceste condiţii, se impune să aştepte finalizarea cercetării celor în drept să o practice. Abia atunci se poate lua o poziţie corectă. Privit altfel, „orice pădure are uscăturile ei". Incontestabil, printre profesori sunt şi oameni nepotriviţi pentru această profesie, dar unde nu se găsesc „rebuturi"? Oare în SUA toţi profesorii sunt „cool"?

Ce veţi citi în continuare, poate fi considerat un interviu sui generis, cu precizarea că sublinierile îmi aparţin având scopul de a edifica cititorul asupra exerciţiului gramatical şi de exprimare al domnului O.C.:

O.C.: „Inainte de revoluţie nu putem spune că învăţământul era mai bun în România ci autoritatea era diferite. Astăzi profesorii nu mai au autoritate asupra elevilor în modul în care o aveau atunci, prin urmare ar trebui să aiba abilitatea dea se impune în faţa elevilor într-un mod diferit."

I.M.: Răspunsul meu este precis: şcoala românească din vechiul regim era mai bună (excepţie fac noutăţile tehnologiilor moderne). Astăzi, o parte din licenţe, masterate, doctorate se susţin în funcţie de „contribuţia" candidatului, nu neapărat după dotarea intelectuală. Şcoala de până în anul 1989 (nu de „revoluţie", cum susţine O.C., pentru că nu a existat aşa ceva) a dat omenirii nenumărate valori; la începutul secolului trecut, când bătaia făcea parte din instrumentarul „didactic" au apărut: Nicolae Iorga, Nicolae Paulescu, Mircea Eliade, Henri Coandă, Petre Ţuţea, Emil Cioran, mareşalul Ion Antonescu, familia Brătienilor, Sergiu Celibidache, George Enescu, Ana Aslan, şi multe, multe alte minţi luminate. La Microsoft şi la NASA, limba română este printre cele vorbite frecvent. Când au fost „şcoliţi" specialiştii români, „materia cenuşie" importată de aceste mari companii în număr considerabil? La vechea şcoală, nu după 1989. Nu sunt de acord cu violenţa în şcoală, cu libertinajul verbal sau gestual (de oricare provenienţă ar fi), cu destrăbălarea sexuală admisă şi promovată generos în şi de Occident, cu consumul de alcool şi de droguri în şcolile româneşti. Profesorii au ajuns un fel de oameni de serviciu, pe care elevii nu au cum să-i mai respecte, pentru simplul motiv că cei care conduc ţara şi-au bătut joc de toţi, sărăcindu-i şi transformându-i în altceva decât le este menirea. Relaţia profesor-elev s-a alterat considerabil şi, din nefericire nu se întrevăd căi de rezolvare. Ce se întâmplă în România? Şcoli şi spitale desfiinţate, copii care abandonează şcoala şi îngroaşă numărul analfabeţilor. Trebuie să recunoaştem că înainte de evenimentele din 1989 nu s-au întâmplat astfel de situaţii cu profesorii. Atunci întreb: e mai bun sistemul de azi? NU! Categoric, şcoala românească a ajuns parodia celei de acum 20-30 de ani, ca să nu amintesc de perioada interbelică.

O.C.: „...am citit un articol de-al dvs in revista CLIPA in care spuneaţi că Wumbrand nu se califica să fie pe aceeaşi listă cu Eminescu „printre marii români."

I.M.: Categoric! Şi acum susţin la fel. De el nu ştia aproape nimeni în România până în urmă cu trei ani. M-am uitat prin cărţi şi pe Internet ca să aflu cine a fost „românul-erou" născut în Armenia, instruit de Moscova şi şcolit la Paris pe Banii Internaţionalei a III-a: pentru România a fost un NIMENI. NU! Wurbrand nu poate fi socotit unul dintre „marii români" şi nu poate fi comparat cu Eminescu din mai multe motive: Richard Wurmbrand (nu Wumbrand, cum scrie O.C.) a fost activist cominternist, racolat de Moscova. A venit în România odată cu Ana Pauker (Hannah Rabinshon), Ella Diamantestein - secretara Annei Pauker, Carol Lustig, Avram I. Bunaciu (Abraham Gutman), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Gheorghe Apostol (Aaron Gerschwin), Walter Roman (Erno Neulander), Silviu Brucan (Saul Bruckner), Leonte Tismaneanu (Enea Leon Tismeneţki), Teohari Georgescu (Burah Tescovici), Moises Haupt, Ştrul Mauriciu, Bondarenco Pantelimon (Pantiuşa) şi mulţi alţi alogeni-criminali care au distrus intelectualitatea românească. Pe parcurs, Richard Wurmbrand s-a „reorientat", s-a apucat de propovăduit altceva decât ce fusese instruit, a „fluierat în biserică" iar „tovarăşii" lui kominternişti i-au aplicat „corecţia" şi „plata şcolarizării", punându-l după gratii. Ceva mai târziu l-a „cumpărat" o comunitate de penticostali din Suedia şi l-a expediat la New York. În faţa Congresului american şi-a arătat urmele „scrise" pe spatele lui de către colegii de altădată. A avut de suferit, dar la atât s-a rezumat „eroismul". Cui a folosit? Ce a făcut pentru români?

O.C.: „E o sfidare a bunului simţ să-l pui pe nemernicul de Păunescu alături de Wurmbrand. Wurmbrand a făcut pentru România mai mult decât mulţi scriitori şi poeţi care s-au defilat pe la diverse posturi de TV în ultimii ani."

I.M.: Nici nu înţeleg pentru ce a apărut numele lui Adrian Păunescu în contextul de faţă. Pare a fi o refulare a lui O.C.. Înainte de moartea lui Păunescu nu s-a exprimat la fel de „ferm". De ce oare? Are O.C. dreptul şi competenţa de a face judecăţi de valoare? Mă îndoiesc. Dacă mă gândesc bine, nu eu „i-am pus" pe cei doi, unul lângă altul, ci chiar O.C.. Există termeni de comparaţie între R.W. şi cel ce cânta ode lui Ceauşescu? Poate că că da. În ceea ce-l priveşte pe Păunescu, nu sunt şi nici nu-i pot fi „avocat al apărării". Acum, când el nu se mai poate apăra, O.C. şi alţii ca el varsă găleţi întregi de murdării asupră-i. Scriitorul român, Ştefan Dumitrescu spunea: „Suntem un popor axiofag, ne mâncăm singuri valorile!" Câtă dreptate are!

O.C.: „Mari români sunt cei care au făcut ceva pentru România iar cei care s-au opus regimului comunist şi şi-au păstrat verticalitatea merită toată stima. Ruşine însă lui Păunescu şi tuturor celor care-l lauda fără să-şi folosească creierul."

I.M.: Trecând peste posibilitatea ca O.C. să poată fi acuzat de port ilegal de creier, observ că este, deopotrivă, avocat al apărării, acuzator şi judecător. Remarcabilă „performanţă"! Urmând raţionamentul, poate şi pe trădătorul-dezertor Pacepa îl socoteşte un „mare român, nu m-ar mira. Felul de a se purta, asemenea unui „haiduc", aşa cum a etichetat-o pe profesoara de religie, nu este atitudinea demnă de un jurnalist profesionist. Cum rămâne cu libertatea opiniei? Celor care au o altă părere decât a dânsului trebuie „să le fie ruşine"? Păstrând raportul şi proporţiile, care a fost aportul social al domnului O.C. - acuzatorul „de serviciu" - comparativ cu al lui Păunescu? Care este contribuţia lui Adrian Păunescu şi a lui O.C. la cultura neamului românesc? Se pot compara? Despre Adrian Păunescu se va vorbi mult timp de azi înainte (şi de rău şi de bine), şi peste 10 şi peste 50 de ani. De O.C. sau de mine cine îşi va aminti „mâine"? Poate familia şi câţiva apropiaţi.

O.C.: „Vă intreb acum retoric: dar Adrian Păunescu se cade să fie alături de Eminescu?"

I.M.: Mai în glumă, mai în serios, răspund şi acestei „dileme" în care se găseşte domnul O.C. Vrea sau nu, Păunescu se odihneşte alături de Eminescu, la cimitirul Bellu, pe aleea scriitorilor. Eminescu nu s-a simţit lezat şi nu a plecat de la locul ce cu cinste i se cuvine. Nici ceilalţi scriitori.

O.C.: „Pe prima pagina în Phoenix Magazine există un articol în care se spune ca talentul fără caracter nu are nici o valoare. [...] Credeţi ca România are nevoie de oameni talentaţi sau de oameni cu caracter?"

I.M.: Pentru că un vechi proverb românesc spune: „doar în pomul cu roade dai cu pietre!", vă prezint dumneavoastă, cititorilor, câteva răspunsuri care contrazic afirmaţia menţionată. Numeroşi protagonişti ai lumii au fost, ca oameni, fiinţe la marginea societăţii:
- Einstein a fost un destrăbălat, un scandalagiu afemeiat, un certăreţ detestat de vecini şi chiar de prieteni, dar a fost un geniu. Trebuie să-l judecăm ca om sau ca savant?
- Churchill a fost un alcoolic notoriu, dar a pledat pentru interesele Marii Britanii.
- Stalin a fost cel mai mare criminal din istoria omenirii. I-a jucat pe degete şi pe americani şi pe englezi în folosul U.R.S.S. pe care a propulsat-o ca mare putere mondială, iar vopseaua neagră l-a acoperit numai pe Hitler, învinsul.
- F.D Roosewelt, socotit erou, a aruncat S.U.A. în al doilea război mondial prin cacealmaua pe care a pregătit-o la Pearl Harbur, a premeditat dezastrele de la Hiroshima şi Nagasaki (n-a mai apucat să le vadă urmările, l-a lăsat pe Truman să „admire" opera). Urmările abuzurilor sale: mii de americani au murit pentru un război care nu era al lor.
- Papa Pius al XII-lea a încheiat Concordatul cu Hitler, dar a salvat Vaticanul.
- Personaj de decor, fostul rege Mihai, a fost condus toată viaţa de alţii. Când soarta războiului nu era încă hotărâtă, în plin conflict militar a trădat capul de facto al oştiri române, predându-l inamicului. Prin gestul său necugetat, România s-a găsit în stare de în război atât cu forţele aliate, cât şi cu cele ale Axei. Numai în perioada 23 august - 12 septembrie 1944, între 130.000 şi 170.000 de militari români au fost luaţi prizonieri, puşi de rege în imposibilitatea de a se apăra. „Majestatea Sa" a primit Armata Roşie cu braţele deschise. În România, sub oblăduirea lui au ajuns comuniştii la putere şi în 1947 l-au aruncat ca pe-o măsea stricată. Acum are de toate... chiar şi ce nu i se cuvenea. A fost decorat şi de Stalin şi de Putin. Îl putem socoti „un mare român"? Exemplele ar putea continua.

O.C.: „Halal gândire domnule Măldărescu. Penibil, dea dreptul penibil cu câtă ura vorbiţi împotriva lui Wurmbrand şi câtă toleranţă faţă de nişte oameni lipsiţi de carcater dar pe care îi consideraţi mari români şi buni patrioţi. [...] A fi român însemnă să faci ceva pentru România. Dacă sunteti de acord că, comunismul a fost o plagă pentru România, atunci cel care a luptat împotriva acestei plagi, este un mare român iar cel care l-a aclamat este un trădător."

I.M.: Curat-murdar! Să fie oare personajul Wurbrand o idee fixă, o manifestare patologică a jurnalistului cu pricina? Nu are nici o legătură cu articolul profesoarei de religie sau cu şcoala românească, dar îl readuce obsesiv în discuţie. Comunismul a fost instalat în România cu încuviinţarea generosului Occident (vezi cunoscuta notă olografă a lui Churchill, care atribuia U.R.S.S 90% influenţei în România) şi tot cu încuviinţarea lui s-a produs şi mascarada prăbuşirii din1989.

O.C.: După modul în care a fost venerat Păunescu în România, sunt convins că dacă Ceauşescu ar fi compus nişte poezii geniale, mulţi români ar fi considerat că nu contează ceea ce a făcut ci contează doar „opera".

I.M.: Părerea domnului O.C. despre IQ-ul românilor nu îl onorează şi spre dezamăgirea sa, o parte a românilor, cei socotiţi „nostalgici" s-au trezit la realitate fac comparaţii şi au început să regrete vremea „împuşcatului". România este astăzi doar umbra fantomatică, mâncată de cancer, a celei care era în urmă cu două decenii. Ura nedisimulată a jurnalistului O.C. pentru tot ce s-a realizat în România în perioada pre-decembristă nu este nici corectă, nici justificată, este utilă doar neprietenilor ţării. Trebuiau păstrate cele bune şi îndepărtate cele dăunătoare. Din nefericire, românii au fost intoxicaţi, dezinformaţi şi au fost „ajutaţi" să importe toate reziduurile Occidentului, inclusiv sărbătorile păgâne benefice comerţului. Ţara a fost sărăcită pentru a nu mai face concurenţă aceluiaşi Occident. 70% din împrumutul făcut de România la FMI se scurge în buzunarele largi ale băncilor străine de pe teritoriul României. Ponderea economică a României anului 2010 nu se află nici la 35% din cea a celui mai prost an „ceauşist", 1989. Sistemul de sănătate este grav bolnav. Agricultura este „în aer", iar aviaţia „la pământ". Din armata de dinainte de catastrofa decembristă, cu un efectiv de peste 500.000 de militari au rămas cca. 45.000, un soi de mercenari pe teritorii străine şi ca interes şi ca motivaţie. Mulţi s-au întors fie în sicrie, fie „pricopsiţi" cu „sindromul golfului". Ar fi multe de spus, din păcate, aş irosi vremea. Nu suntem compatibili.

Presupun că am reuşit să să pledez în favoarea demnităţii naţionale şi să răspund suficient de lămuritor, mai cu seamă întrebărilor neformulate. Informarea corectă şi raţionamentul analitic sunt factori determinanţi pentru jurnalismul profesionist. footer