Revista Art-emis
Blestemul endemic PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Duminică, 21 Aprilie 2013 16:01

Dacia sub ocupaţieÎncă din primul secol de după Hristos, strămoşii daci s-au bătut cu hoardele de năvălitori, printre ei numărându-se şi mercenarii hămesitului Imperiu Roman. Decebal a preferat să-şi ia singur viaţa decât să cadă viu în mâinile invadatorilor. Sunt o serie de ipoteze, mai vechi sau mai noi despre daci şi romani. Nu le comentez. Ceea ce doresc să reliefez este că, legiunile romane au ocupat o bună bucată din pământul dacilor. Le-au furat aurul, tot astfel cum azi îl „subtilizează" canadienii şi alţi jefuitori, prin mijlocirea dezastruoaselor Puteri instalate, succesiv, după 1989, la Bucureşti. Românii TAC!

Trebuie amintit generaţiei tinere cu orice prilej că în secolul trecut, Senectutea Sa Mihai a trădat Neamul Românesc pe care l-a oferit, fără remuşcări, ruşilor, cu munţii, pădurile şi câmpiile Ţării. Drept recompensă, Stalin i-a acordat preţioasa medalie „Pobeda", cu diamante. Ani buni, Marele Frate de la Răsărit a cărat aur, uraniu, grâne, bogăţii... şi românii s-au plecat în faţa călăilor Neamului, lăudându-i şi predându-le cu de-a sila, limba, în şcolile noastre.

După '44 ne-a plăcut să vrem a spune: „să vină americanii!". Uite c-au venit. Nu atunci când au fost chemaţi, ci după şapte decenii. Probabil că de atât timp a fost nevoie pentru ca sunetul chemării să ajungă peste ocean. În '58 Dej i-a scos pe ruşi din Ţară. În 2004 Neica Timonieru' a oferit americanilor găzduire gratuită pe pământul României. Au venit greu, dar când vom vrea să-i trimitem acasă, vor striga în gura mare, conform sloganului decembrist: „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă! Fiindcă Putin şi ai lui, zău că nu ne lasă!..." Care-i chilipirul în treaba asta? În bazele militare de la Kogălniceanu şi Deveselu nu intră prea mulţi români, în vreme ce fraţii din Israel ai americanilor se simt ca la ei acasă... Ambasadorii S.U.A. trimişi după 1989, la post, în România, au fost nişte ciudaţi. Au intrat cu bocancii murdari peste obiceiurile pământului. Şi-au băgat nasul obraznic în treburile interne ale românilor, dându-ne doar ordine şi atât. Ne-au predat lecţii de „democraţie", de toleranţă absurdă, de nediscriminare a adepţilor curcubeului. Ba, unul dintre ambasadori nu s-a sfiit să declare presei, chiar în clipa sosirii la Bucureşti: „am venit împreună cu partenerul meu", omiţând să precizeze care-i „activul" şi care-i „receptorul" relaţiei. Saltimbancii de pe Dâmboviţa i-au acceptat şi i-au întâmpinat - pe toţi -, necondiţionat, cu pâine şi sare, întinând tradiţia şi religia poporului român. Ruşine! Mai bine păstrau pâinea pentru români şi lor le ofereau sarea... în ochi.

În concluzie, să recapitulăm rănile adânci, care dor:
- am lăudat vitejia romanilor şi ne mândrim cu originile noastre latine, ba chiar cu influenţa limbii latine, deşi există numeroase voci - inclusiv de la Vatican - care afirmă că lucrurile stau invers;
- am făcut plecăciuni în faţa ruşilor, am ridicat osanale inventatorilor lor (şi celor reali şi celor fabricaţi) şi i-am lăsat să ia, vreme de decenii, bogăţiile pământului românesc;
- am strigat în gura mare că vrem să vină americanii. În aprilie 1944 au venit... şi au bombardat Capitala Ţării. „Bilanţul oficial? Morţi 2942, răniţi 2126. Aproape 3000 de morţi într-o singură zi, toţi, civili nevinovaţi."[1] După câteva zile de la primirea „cadoului" american, Mihail Sebastian scria „Ieri după-amiază am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la bulevardul Basarab nicio casă - nici una - n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab - şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă."
Mă rog, era război şi, „A la guerre comme à la guerre!", dar autorităţile româneşti nu s-au jenat să instaleze un monument, în Cişmigiu, dedicat aviatorilor americani din Al Doilea Război Mondial. „Vă închipuiţi, păstrând proporţiile, cum ar arăta, la Londra, un monument dedicat aviatorilor germani, la Hiroshima unul dedicat celor americani şi la Dresda, unul dedicat britanicilor?"[2]

Mă opresc aici cu exemplele. Este suficientă durerea poporului meu. Cu multă mâhnire mă adresez dumneavoastră: numiţi, vă rog, un al doilea popor - să zicem, european - care ridică la rang de erou şi aşează pe piedestal bustul cotropitorului asupritor, asasinându-şi Eroii Neamului, în fiecare zi. Să fie acesta blestemul endemic al Neamului Românesc?

Grafica- Ion Măldărescu
-------------------------------------------------- 

 

footer