Revista Art-emis
România - scoasă la mezat PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Duminică, 07 Noiembrie 2010 15:12
Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image /home/ultraart/public_html/images/stories/autori/Ion-Maldarescu.jpg
Ion MaldarescuCum fiecare lucru se face la timpul potrivit, românii au cam „pierdut trenul". Într-o ţară care nu mai produce aproape nimic, „prezentul" decontează greşelile făcute de douăzeci de ani incoace. Fără o elementară moralitate politică nu se poate ieşi din groapa foarte adânc şi cu sârg săpată vreme de două decenii de noii ciocoi postdecembrişti, care tratează poporul cu dispreţ suveran. O caracterizare de necontestat, crudă însă reală, a „epocii jafului postdecembrist", a ştiut să o exprime eminent prestigiosul istoric Florin Constantiniu : „Clasa politică (postdecembristă - n.a.) a întrunit trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială şi sigură de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un sin¬gur gând: să se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o. Responsabilitatea ei faţă de situaţia catastrofală a României este imensă. Astăzi, constatăm că industria este lichidată, agricultura e la pământ, sistemul de sănătate în colaps, învăţământul în criză, individualitatea Ro¬mâniei pe plan internaţional dispăru¬tă. Criza economică nu a făcut decât să agraveze relele care au precedat-o. Incompetenţi, guvernanţii nu au ştiut să atenueze şocul crizei ce ne-a lovit. Dacă România profundă se zbate în dificultăţi şi deznădejde, clasa politică prosperă." [...] Realist, marele istoric constată în continuare : „Principalul vinovat de această situaţie este însuşi poporul român! El ilustrează perfect obser-vaţia că «un popor de oi naşte un guvern de lupi». Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor, au permis clasei politice să-şi bată joc, nepedepsită, de ţară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în aceşti douăzeci de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să «tempereze» setea ei de înavuţire".

Trăim sub dictatura condamnabilă a jafului la drumul mare, acoperită cu plasa de camuflaj a aşa numitei democraţii europenizate. Privind retrospectiv Nicolae Ceauşescu - cu bunele şi cu relele lui - se dovedeşte a fi fost un mare patriot în comparaţie cu jefuitorii lipsiţi de scrupule ai bogăţiilor naţionale din ultimele două decenii, cu oamenii de afaceri veroşi, demnitarii de trei parale sau acoliţii acestora. Inflamările televizate, mai mult sau mai puţin bine jucate şi justificările aruncate „pe sticlă" sunt doar minciuni şi manipulări murdare, menite să deruteze, să intoxice, să distragă atenţia românilor de la realele probleme ale existenţei. Pălăvrăgelile televizate despre reduceri de salarii, majorări ale TVA şi fel de fel de „inginerii" guvernamentale - banale valuri de ceaţă artificială în spatele cărora se complotează şi se execută finalul vânzării României. Spectrul prăbuşirii economice a ţării capătă astăzi contur şi realitatea pe care o trăim demonstrează că pentru a achita datoriile faţă de creditorii străini, Guvernul României a scos la vânzare toate activele strategice ale statului (exceptând Poşta şi Sarea). Sub motivul necesităţii „obţinerii de fonduri pentru plata pensiilor, pentru realizarea investiţiilor şi pentru crearea de locuri de muncă" (aşa cum se menţionează pe site-ul guvernamental), s-a dat semnalul pentru „marea vânzare" a ceea ce a mai rămas din economia României anului 1989. Au fost scoase la mezat marile companii de stat, în fapt unităţi de interes strategic pentru ţară: Fondul Proprietatea, Hidroelectrica, Romgaz, Nuclearelectrica, Complexul Energetic Turceni, Transgaz, Electrocentrale Bucureşti, Aeroportul Henri Coandă, Electrica Muntenia Nord, Electrocentrale Craiova, Complexul Energetic Rovinari, Transelectrica, Electrica Transilvania Sud, Electrica Transilvania Nord, Lignit Oltenia. Dintre acestea, cei avizaţi pot remarca unele deosebit de rentabile ce vor fi cadorisite contra unor comisioane substanţiale, dar la preţuri derizorii „clienţilor" preferaţi.

În România a fost implementat, a fost „betonat" şi se gestionează haosul organizat: pentru cetăţenii obişnuiţi, lege, pentru potentaţii de la cârma ţării, privilegii! Nimeni nu dă socoteală pentru dezastrul în care a ajuns ţara. „Pleacă-ai noştri, vin ai noştri"... poporul român rămâne... tot aşa! Nimeni nu predă sau preia „gestiunea" guvernelor la „schimbarea la faţă", cu prilejul alegerilor. Nimeni nu-şi cere scuze pentru erorile comise pe seama lui şi nimeni nu prezintă statistici ale stării actuale interne, comparativ cu ce se întâmplă în alte ţări europene. Nimeni nu manifestă nici cel mai mic regret pentru jaful al cărei victimă a fost şi este România de peste două decenii. Populaţia nu are cunoştinţă de vreo încercare REALĂ de redresare a situaţiei (dacă există) sau despre „imaginea" de perspectivă. Statul a ajuns asemenea unui vârstnic afectat de Boala Parkinson. Nivelul decizional nu mai aparţine românilor, ci capitalului străin care a preluat punctele cruciale ale economiei: exploatarea resurselor, distribuţiile (de carburanţi, de gaze, de electricitate), metalurgia feroasă şi neferoasă, telefonia fixă şi mobilă, băncile, companiile de asigurări, industria auto... iar „investitorii străini evită să vină într-o ţară în care F.M.I. a poluat locul". Până în anul 2007 angajaţii F.M.I. se aflau în situaţia deloc comodă de a-şi face bagajele şi a căuta o ieşire convenabilă, pentru că înainte de declanşarea „crizei", circula ideea că instituţia cu pricina nici nu ar fi trebuit să mai existe. „Criza" provocată artificial l-a readus în prim-plan şi este evident că o dată „revigorat" a început să-şi căute fraierii, iar România era cât se poate de potrivită rolului. Mai mult de două treimi din împrumutul de la Fondul Monetar Internaţional - acest vampir nesăţios - contractat de guvernul actual a ajuns la băncile străine prezente în România. Când unui stat cu un buget de 40 de miliarde de euro i se impune să împrumute 20 de miliarde de €, din care 70% nu sunt pentru stat, ci pentru altă destinaţie, şansa ca rezultatul să fie benefic este inexistentă. România a fost presată să ia acest împrumut pentru că băncile străine prezente în România au rămas fără finanţare de la bazele lor centrale, au ameninţat că îşi reduc expunerea pe România şi pleacă. Au cerut - ca şi băncile din alte ţări - bani de la stat. România n-a avut posibilităţi financiare aşa că s-a procedat pe căi ocolite. În cadrul unui acord fără precedent, banii au fost împrumutaţi de la F.M.I. şi daţi, în parte, băncilor, punându-li-se la dispoziţie finanţarea pe care nu o mai aveau de la „centru", deci 70% din banii de la F.M.I. au ca destinaţie băncile străine prezente în România, devenite astfel principalele beneficiare ale împrumutului. Costurile acestei finanţări, respectiv dobânzile, sunt plătite numai de statul român, prin Ministerul Finanţelor, prin Banca Naţională, adică de noi.

Jeffrey FranksCu F.M.I. s-a negociat în „genunchi". De fapt, nici nu a fost o negociere, ci o impunere. Băncile străine ne jupoaie, noi le dăm bani, plătim şi dobânda la F.M.I., doar ca ele să rămână pe piaţă şi să ne dea bani - plătiţi tot de noi - cu alte dobânzi, ale lor! De ce generaţii întregi de români trebuie să ducă povara pentru hotărârile aberante, luate de cei care s-au căţărat în fotoliile de conducători vremelnici ai naţiunii? Din anul 1972, de când România a intrat în F.M.I. nu a mai existat un asemenea gen de acord. De-a lungul timpului, F.M.I. a acordat împrumuturi unor ţări pentru un singur motiv: pentru a evita ca ele să intre în încetare de plăţi externe. F.M.I. nu a intervenit niciodată pentru ca un stat să-şi plătească datoria internă, ori la momentul la care s-a încheiat acest nefericit şi condamnabil acord, datoria externă a statului român nu depăşea opt miliarde de euro. 80% din datoria externă a ţării era a firmelor străine din România. Firmele cu capital românesc nu aveau datorie externă pentru că nu angajaseră vreun împrumut. Nu trebuie neglijat faptul că una este situaţia când sosesc banii de la F.M.I. şi alta va fi cea după expirarea perioadei de graţie, când vor ieşi din ţară 12 miliarde de € în doi ani.

Cea mai simplă modalitate de a nu diminua salariile şi pensiile era aceea ca B.N.R. să infuzeze cam zece procente din Rezerva Naţională şi să le dirijeze în această direcţie. Era acoperit întregul fond de pensii şi de salarii, în jur de două miliarde de €." Din păcate nu s-a procedat astfel, iar specialiştii afirmă că acum B.N.R. nu mai are cum salva falimentul. „România nu s-a mai confruntat niciodată în istoria ei cu o astfel de situaţie, nici măcar după cele două războaie mondiale". Visteria ţării e goală! Mai este nevoie să spună cineva că Guvernul sau Preşedinţia României dezinformează poporul român, căruia nu i se cere acordul pentru niciuna din deciziile importante? România anului 2010 are două guverne paralele care se cam calcă pe bătături: cel declarat oficial şi Banca Naţională a României, al doilea fiind, de facto, „Eminenţa cenuşie". Această monstruoasă coaliţie dictează şi conduce ceea ce a mai rămas din România, sub înalta oblăduire şi la „preţioasele indicaţii" ale Marelui Şef de la Cotroceni. O face oare în interesul ţării, în cel al globalizării agresive? „That is the question!" Cine dă răspunsul? Cine va deconta politic situaţia în care ne aflăm? Este puţin probabil ca cineva să mai poată scoate România din marasmul în care se află. Mai presus de toate se poate vorbi de învrăjbirea premeditată a întregii populaţii a României, de asmuţirea claselor sociale una supra alteia. Oamenii au ajuns să se urască unii pe alţii, acesta-i aspectul grav, mai grav decât corupţia. Divide et impera!

Grafica - Ion Măldărescu
footer